ICCJ. Decizia nr. 1196/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1196/2011
Dosar nr.2863/1/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2011
Asupra cererii de revizuire, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată sub nr. de mai sus, revizuienta SC C. SA a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. care este în contradicţie cu Decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosar civil 27878/1/2005.
Astfel recurenta a susţinut că în cauză deşi există autoritate de lucru judecat faţă de dispozitivul deciziei civile nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, totuşi acest aspect a fost ignorat de instanţă la pronunţarea deciziei civile nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând hotărârea atacată pe calea extraordinară a căii de atac a revizuirii prin prisma dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de SC C. SA Sfântu Gheorghe împotriva deciziei civile nr. 66 din 13 iunie 2008 a Curţii de Apel Braşov reţinându-se următoarele considerente:
Reclamanţii F.I.O. şi B.Z.A.A. au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 către unităţile deţinătoare ale imobilelor ce au aparţinut autoarei lor, prin care au solicitat restituirea în natură a acestora.
Iniţial, imobilul proprietatea autorilor intimaţilor (T.A.A.), înscris în C.F. 2005 colectivă a localităţii Sf. Gheorghe, jud. Covasna, la poziţia A+2, era format din 1440 mp şi casă de cărămidă cu etaj compusă din 16 camere şi dependinţe, reprezentând un singur corp de proprietate, ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 de la proprietara tabulară T.A., preluare intabulată în favoarea Statului prin încheierea notarială nr. 2063/1955.
Ulterior naţionalizării, imobilul a fost dezmembrat în mai multe parcele, parcela în litigiu fiind A+3, nr. top. 1621/1/1, casă de cărămidă cu etaj şi curte în suprafaţă de 327 mp, intabulată în favoarea recurentei prin încheierea nr. 1591/1993 sub nr. B 11.
Efectul acestor dezmembrări succesive, în contextul Legii 10/2001, are semnificaţia existenţei mai multor unităţi deţinătoare ale unor părţi din imobil, motiv pentru care intimaţii reclamanţi au procedat la notificarea fiecăreia dintre ele, dar şi a A.P.A.P.S.-ului, filele 17-31 dosar 2452/2001 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe.
Notificarea nr. 5/2001, este cea care a fost adresată recurentei (înregistrată în evidenţele sale sub nr. 289 din 7 mai 2001, astfel cum reclamanţii precizează în conţinutul acesteia), în timp ce recurenta prin Decizia nr. 1 din 28 iulie 2001, analizează notificarea nr. 42/2001 (ce conţinea completarea unei alte notificări, nr. 4/2001, iar nu a celei cu nr. 5), prin care a respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a restaurantului Rapid (actuala denumire a Hotelului T. fiind Hotel R., conform susţinerilor recurentei din întâmpinarea formulată la prima instanţă).
Totodată, prin adresa nr. 650 din 10 octombrie 2005, recurenta înaintează A.V.A.S.-ului pentru competentă soluţionare, notificările nr. 7 din 18 mai 2001 şi 8 din 23 mai 2001, prima referitoare la un alt imobil (nr. top. 1623/4/2/3) şi, ambele adresate unor alte entităţi decât recurenta (SC E. SRL şi SC M.Z. SRL), persoane juridice cu care aceasta s-a aflat, în diferite momente, în raporturi contractuale, în timp ce reclamanţii au purtat anterior litigii şi cu acestea.
Înalta Curte apreciază aceste precizări ca fiind necesare pentru a se observa că nu există certitudine cu privire la soluţionarea de către recurentă a notificării formulate de reclamanţi având ca obiect imobilul din prezentul litigiu (C.F. 2005 colectivă a localităţii Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1, casă cu etaj şi teren de 327 mp), câtă vreme prin Decizia nr. 1 din 28 iulie 2001, recurenta se referă la notificarea nr. 42/2001, iar imobilul este identificat generic prin nr. top. 1621/1, C.F. 2005 Sf. Gheorghe, constatare utilă în dezlegarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare invocată de recurentă şi justificată prin susţinerea priorităţii procedurii Legii 10/2001 (obiect al celui de-al doilea motiv de recurs).
Criticile formulate de recurentă cu referire la greşit soluţionare în apel a excepţiei autorităţii de lucru judecat (şi puterii de lucru judecat, potrivit disocierii recurentei) nu pot fi analizat disociat de cele privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în baza dispoziţiilor dreptului comun, dată fiind hotărârea anterioară în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat, respectiv Decizia nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare promovată de către reclamanţi, de asemenea, întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, acţiune a avut un obiect mai larg.
Paralel cu derularea procedurii iniţiate în baza Legii 10/2001 reclamanţii au formulat acţiunea în constatarea nulităţii titlului statului la data de 29 mai 2001, acţiune înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna sub nr. 966/2001, declinată în favoarea Judecătoriei Sf. Gheorghe (înregistrată sub nr. 2452/2001) şi admisă prin sentinţa civilă nr. 594 din 19 martie 2002 (definitivă prin Decizia civilă nr. 121 A din 20 iunie 2002 a Tribunalului Covasna şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 894R din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Braşov).
Prin urmare, constatarea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat a avut loc la o dată ulterioară emiterii deciziei nr. 1 din 28 iulie 2001 de către recurentă, ceea ce echivalează, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, cu recunoaşterea unui „bun" în favoarea reclamanţilor, potrivit înţelesului autonom al acestei noţiuni în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în evaluarea cauzelor prin care se reclamă încălcări ale art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, chiar dacă s-ar admite că prin menţionata decizie, recurenta a soluţionat notificarea ce privea imobilul din această cauză şi ea a fost comunicată reclamanţilor, iar aceştia nu au atacat-o conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată [art. 24 alin. (3), în forma anterioară], având în vedere că la data pronunţării sentinţei civile nr. 594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe valorificarea dreptului lor de proprietate astfel recunoscut, cu efect retroactiv, nu mai era posibilă în procedura Legii 10/2001 (urmare a epuizării termenului de contestare), rezultă că acţiunea în revendicare pe baza dispoziţiilor de drept comun rămâne singurul mijloc procedural eficient şi efectiv pentru a se reclama protejarea dreptului de proprietate, acţiunea de faţă fiind iniţiată la 9 octombrie 2002.
Este real că s-ar putea imputa reclamanţilor neatacarea deciziei emise de recurentă, situaţie în care dacă optau pentru formularea unei acţiuni în justiţie pentru constatarea nevalabilităţii preluării ar fi fost necesar să atace Decizia şi să solicite suspendarea soluţionării contestaţiei potrivit dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., ori, dacă această cerere în instanţă ar fi fost formulată anterior emiterii deciziei de către recurentă, ar fi fost util să se solicite unităţii deţinătoare suspendarea procedurii administrative până la pronunţarea unei soluţii irevocabile cu privire la această chestiune (deşi, conform art. 2.8 din HG nr. 498/2003 - Normele Metodologice pentru aplicarea Legii 10/2001, în vigoare la data respectivă, atare competenţă era recunoscută şi unităţilor deţinătoare).
Însă, această culpă a reclamanţilor este anihilată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, ulterioare, prin care reclamanţilor li se recunoaşte un „bun" şi care la acest moment are semnificaţia unei încălcări neîntrerupte a dreptului lor de proprietate, ce nu poate rămâne în afara garanţiilor consacrate prin dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană, dispoziţii prevalente faţă de normele dreptului intern, în baza art. 20 alin. (2) raportat la art. 11 din Constituţia României.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, excepţie prioritară în ordinea de soluţionare, faţă de cea a autorităţii de lucru judecat, susţinută în prezentul recurs ca primă critică de nelegalitate a deciziei atacate.
În ce priveşte puterea de lucru judecat, ea este atât o prezumţie legală absolută irefragabilă, potrivit art. 1201 C. civ., dar şi excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută, prevăzută de art. 166 C. proc. civ., ambele fiind instrumente juridice menite să servească instituţia puterii lucrului judecat care are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată şi aceea că o soluţie cuprinsă într-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi ea nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre.
Puterea lucrului judecat are o dublă funcţie: pozitivă, în sensul că partea care a câştigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea definitivă într-o nouă judecată, fără ca această instanţă să mai poată lua în discuţie existent, dreptului şi o funcţie negativă, care presupune că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu.
Pentru a se constata existenţa puterii de lucru judecat, este necesar a se identifica tripla identitate de elemente la care se refer; art. 1201 C. civ.: părţi, obiect şi cauză.
Recurenta a susţinut excepţia puterii de lucru judecat cu referire la Decizia civilă nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-au admis recursurile reclamanţilor F.I.O. şi B.E.A.A. şi al pârâtei SC C. SA Sf. Gheorghe, au fost casate hotărârile date în cauză, respectiv Decizia civilă nr. 584/Ap din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov şi sentinţa civilă nr. 852 din 30 septembrie 2004 a Tribunalului Covasna şi, în rejudecare, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţi.
Instanţa de apel a respins excepţia invocată de pârâtă pentru considerentul că Decizia anterioară nu soluţionează fondul cauzei fiind pronunţată pe calea excepţiei de inadmisibilitate.
În ce priveşte condiţia identităţii de părţi, ea se constată a fi întrunită, atât recurenta cât şi intimaţii cauzei participând (chiar în aceleaşi calităţi procesuale) la judecata finalizată prin Decizia menţionată.
Înalta Curte constată însă, contrar celor susţinute de recurentă, că identitatea de obiect nu se verifică.
În sfera noţiunii de obiect se include atât obiectul material (bunul revendicat), cât şi dreptul subiectiv ce poartă asupra obiectului (dreptul de proprietate asupra bunului revendicat).
Obiectul, din punct de vedere material, al acţiunii anterioare, exclude imobilul revendicat în cauza de faţă, C.F. 2005 Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1 - casa cu etaj din cărămidă şi teren de 327 mp, astfel cum intimaţii au arătat.
Analizând petitul cererii înregistrate la data de 17 ianuarie 2003 sub nr. 203/2003 pe rolul Tribunalului Covasna, se constată că aceasta a vizat imobilele din aceeaşi C.F. 2005 Sf. Gheorghe - nr. top. 1621/1/2/I de la A+7, nr. top. 1621/1/2/II de la A+8, nr. top. 1621/1/2/III de la A+9, nr. top. 1621/1/2/IV de la A+10, nr. top. 1621/1/2/V de la A + 11, nr. top. 1621/1/2/VI de la A+12, dar şi terenul de la A+15, nr. top. 1623/4/2/3, precum şi terenul de sub A+8 din C.F. 1494, nr. top. 1623/4/2/4/1.
Or, în prezentul dosar, reclamanţii au revendicat de la pârâtă imobilul din C.F. 2005 Sf. Gheorghe, nr. top. 1621/1/1 - casă din cărămidă şi teren de 327 mp de sub A+3, conform primei dezmembrări, ceea ce nu a făcut obiectul primei judecăţi.
Contrar celor menţionate de recurentă, imobilul cu nr. top 1623/4/2/1 (terasă în suprafaţă de 270 mp) nu a fost obiect al prezentei judecăţi, cererea privind acest imobil fiind respinsă ca inadmisibilă în apel, întrucât a fost formulată pentru prima dată în calea de atac, contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În examinarea excepţiei puterii lucrului judecat este suficient ca unul dintre cele trei elemente să nu fie întrunit, pentru a face excepţia inoperantă.
Pe de altă parte, argumentul instanţei de apel se cere a fi înlăturat întrucât şi o hotărâre judecătorească pronunţată chiar pe cale de excepţie în urma unei judecăţi contradictorii, cu caracter contencios, se bucură de putere de lucru judecat, putând fi opusă ulterior prin invocarea ambelor sale funcţii, pozitivă şi negativă.
Puterea de lucru judecat este relativă atât timp cât hotărârea nu a rămas irevocabilă (moment la care ea se consolidează), după cum există hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care au doar o putere de lucru judecat relativă, în sensul că ea există atâta vreme cât situaţia avută în vedere la pronunţare rămâne neschimbată, niciuna din cele două ipoteze nefiind întrunite în cauză, pentru a permite instanţei de apel concluzia inexistenţei puterii de lucru judecat (premisa identităţii de obiect, nefiind analizată în apel).
Soluţia curţii de apel, pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 480 C. civ., fiind pronunţată cu corecta identificare a titlului preferabil, precedată de stabilirea semnificaţiei sentinţei civile nr. 594 din 19 martie 2002 a Judecătoriei Sf. Gheorghe de constatare a nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, dezlegare ce a constituit o îndrumare obligatorie pentru instanţa de rejudecare, stabilită prin Decizia de casare nr. 2728 din 27 martie 2007 a Înaltei Curţi.
Prin urmare, se va respinge şi acest ultim motiv de recurs ca nefondat.
Deşi corecte susţinerile recurentei cu privire sarcina probei în acţiunea în revendicare ca şi la forţa probantă a certificatului de calitate de moştenitor depus la dosar de reclamanţi, nu acesta este mijlocul de probă prin care intimaţii şi-au dovedit dreptul de proprietate pretins în cauză.
Intimaţii reclamanţi au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor prin extrasul de carte funciară din care reiese întabularea dreptului de proprietate în favoarea acesteia, şi cum în sistemul de carte funciară întabularea dreptului este constitutiv; de drept, conform art. 17 alin. (1) din Decretul-lege 115/1938 rezultă că nu erau necesare dovezi suplimentare cu privire la acest aspect.
Pe de altă parte, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (sentinţa civilă nr. 594 din 19 martie 2002) s-a constatat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce are semnificaţia recunoaşterii cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor dobândit pe cale succesorală de la autoarea lor, T.A., supusă naţionalizării.
În ce priveşte inopozabilitatea acestei hotărâri judecătoreşti invocată ca apărare de recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a înlăturat aceste susţineri, concluzionând că pentru terţi ea are caracterul unei prezumţii relative ce poate fi răsturnată prin proba contrară, intimaţii prevalându-se de acesta ca mijloc de probă.
Pe de altă parte, ea nu este opozabilă recurentei în sensul că nu dă naştere direct la drepturi şi obligaţii în sarcina sa, însă, este opozabilă autorului său cu titlu particular, statul român, de la care recurenta a dobândit dreptul asupra imobilului în litigiu, cu toate însuşirile şi viciile sale.
Din această perspectivă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care recurenta se prevalează în susţinerea dreptului său, având un caracter declarativ, nu poate fi recunoscut ca dovadă a unui drept de proprietate preferabil, dată fiind invalidarea titlului autorului recurentei, al cărui succesor cu titlu particular este.
Buna-credinţă a recurentei este lipsită de semnificaţie în materia revendicării imobiliare de drept comun, ea putând fi invocată numai dacă pârâtul opune uzucapiunea scurtă şi în condiţiile în care este unită cu un just titlu (art. 1895 şi urm. C. civ.).
De asemenea, nici statutul recurentei de societate integral privatizată nu prezintă relevanţă, câtă vreme imobilul a fost dobândit de la stat al cărui titlu a fost constatat nevalabil.
Această apărare nu ar fi fost utilă nici în contextul soluţionării cauzei pe baza dispoziţiilor de drept material din Legea 10/2001, întrucât, chiar integral privatizată fiind, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu (ca în speţă), unitatea deţinătoare este obligată la restituirea în natură, conform art. 29 din lege, în forma textului de după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 (ceea ce corespunde art. 27 din Legea 10/2001, în redactarea legii de dinainte de modificarea prin Legea nr. 247/2005).
Revizuienta a susţinut că această hotărâre este potrivnică deciziei civile nr. 2603 din 9 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dosar civil nr. 27878/1/2005.
Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Fundamentul acestui motiv de revizuire îl reprezintă instituţia puterii de lucru judecat.
Deşi excepţia puterii de lucru judecat are caracter absolvent şi deci poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă, nu mai este posibil ca în aceeaşi pricină două instanţe deosebite sau chiar aceeaşi instanţă, în dosare deosebite, să pronunţe hotărâri potrivnice, astfel încât fiecare parte se prevalează de hotărârea căreia îi este favorabilă.
Una din condiţiile de admisibilitate ale acestui motiv de revizuire constă în aceea ca hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, deci să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză.
Pentru a fi potrivnice, este necesară existenţa unor hotărâri ale căror dispozitive să conţină dispoziţii ce nu se pot concilia.
Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele sus evocate, una dintre acestea referindu-se la aspectul ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia de lucru judecată sau dacă a fost ridicată de pârâţi, instanţa să nu fi discutat excepţia.
Dacă în al doilea proces, prima hotărâre a fost invocată şi instanţa a respins excepţia puterii lucrului judecat, partea nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe calea revizuirii, deoarece se opune însăşi puterea de lucru judecat asupra excepţiei procesuale respective.
Din perspectiva celor expuse, şi raportat la cele două hotărâri judecătoreşti cu privire la care se susţine existenţa contrarietăţii în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este de reţinut că excepţia puterii de lucru judecat a fost examinată a fost examinată prin Decizia civilă nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă, şi respinsă situaţie în care dacă s-ar admite prezenta cerere de revizuire aşa cum solicită revizuienta ar însemna ca instanţa sesizată cu această cerere să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri, ci să examineze şi modul de rezolvare a excepţiei puterii de lucru judecat.
În alte cuvinte, s-ar exercita un alt control judiciar care însă nu se poate realiza prin intermediul revizuirii.
Cum excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă, revizuienta nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe calea revizuirii, deoarece se opunea însăşi puterea de lucru judecat asupra excepţiei procesuale respective.
Faţă de cele expuse, nefiind întrunite cerinţele art. 322 pct. 7 C. proc. civ. cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuienta S.C. C. S.A împotriva deciziei nr. 1424 din 3 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1200/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1092/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
