ICCJ. Decizia nr. 1084/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1084/2011
Dosar nr. 133/2/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul M.D.M.A. a chemat în judecată pârâţii P.R., P.M.S., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3539 din 08 mai 2000 privind imobilul situat în Bucureşti, sector 2, precum şi revendicarea imobilului menţionat.
In drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., art. 20 din Constituţia României, art. 6 şi art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie.
Pârâţii P.R. şi P.M.S. au formulat întâmpinare, invocând, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general, şi Administraţia Fondului Imobiliar, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia decăderii din dreptul de a mai pretinde în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, excepţia prescripţiei acţiunii.
La data de 18 septembrie 2006, I.G.D. a formulat cerere de intervenţie în nume propriu, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului, arătând că este proprietara imobilului în litigiu, calitate în care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor P., cerere care a fost admisă de instanţă, aflată în prezent în recurs.
La data de 27 septembrie 2007 reclamantul a depus o precizare a acţiunii prin care a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, prin comparare de titluri, iar, prin încheierea din data de 13 noiembrie 2007, tribunalul a luat act de declaraţia reclamantului, în sensul că înţelege să se judece numai cu pârâţii persoane fizice, P.R. şi P.M.S.
Prin sentinţa civilă nr. 1461 din 14 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins acţiunea reclamantului, precum şi cererea de intervenţie, ca neîntemeiate.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, prima instanţă a apreciat că demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului preluat în mod abuziv de către stat, ulterior, vândut conform Legii nr. 112/1995, au caracterul unor acte de conservare a dreptului, urmând ca, ulterior, coproprietarii să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.
S-a reţinut totodată că, în cazul imobilelor naţionalizate, există dispoziţiile exprese ale Legii nr. 10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât şi instituţiile competente să dispună restituirea şi să exercite controlul asupra deciziilor luate.
În situaţia în care se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca şi în cazul în care contractul nu a fost atacat în termenul legal prevăzut de lege, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv, se stabilesc numai în echivalent, în condiţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. A considera că, în această situaţie, mai poate fi admisă o acţiune în revendicare, căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, prin compararea de titluri, ar însemna a se ignora intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţă titlului cumpărătorului, prin derogare de la aceste reguli.
Proprietarul imobilului se poate adresa şi instanţei de judecată pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş, devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, întrucât ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credinţă bunul, în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului de proprietar.
În acest sens, au fost avute în vedere şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 140/A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor, a admis apelul reclamantului şi al intervenientei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În ceea ce priveşte apelul pârâţilor, Curtea a constatat că acesta nu a fost motivat, situaţie în care au fost avute în vedere prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active, Curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă această excepţie, având în vedere calitatea reclamantului de succesor al autorului său, G.A., demersul său pentru revendicarea imobilului neputând fi respins doar pentru eventualitatea existenţei şi a unui alt moştenitor.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamant, Curtea a constatat că acesta şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 C. civ. - acţiune petitorie, reală şi imprescriptibilă, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, acţiune supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat să solicite retrocedarea acestora în natură sau, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, foştii proprietari aveau posibilitatea de a obţine despăgubiri. Nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ., ceea ce înseamnă că acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, nu poate să devină inadmisibilă prin adoptarea unei legi speciale de reparaţie civilă.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţiile Unite, nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În dispozitivul acestei decizii se arată că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun".
De asemenea, în expunerea de motive a deciziei se arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 ar exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul efectiv la justiţie.
În ipoteza respingerii acţiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic, din art. 480 C. civ., în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la o schimbare a însăşi naturii acţiunii în revendicare, transformând-o pe aceasta într-o acţiune personală imobiliară, cu încălcarea principiilor disponibilităţii procesului civil şi a dreptului la un proces echitabil.
În Hotărârea din 13 ianuarie 2009, în Cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanţilor existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, le încalcă acestora dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care acea cale nu este una efectivă. Deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanţă, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este una efectivă.
S-au avut în vedere şi prevederile art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată în mod expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, respectiv dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Concluzia instanţei de apel a fost în sensul că, deşi tribunalul a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată, acesta nu a soluţionat pe fond acţiunea, nepronunţându-se asupra titlurilor părţilor. Prima instanţă nu a cercetat dacă reclamantul din acţiunea în revendicare se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, astfel cum a impus Decizia pronunţată în recursul în interesul legii. Mai mult, soluţionând acţiunea în revendicare fără a se pronunţa cu privire la pretinsul drept de proprietate, reclamantului i s-a încălcat dreptul de acces la o instanţă.
În ceea ce priveşte situaţia contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a arătat că, în cadrul unei acţiuni în revendicare, compararea titlurilor părţilor presupune, prin ipoteză, existenţa unor titluri valabile. Împrejurarea că acest contract nu a fost anulat de instanţe, trebuie analizată prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în sensul de a se cerceta dacă pârâţii deţin sau nu un bun în sensul Convenţiei.
S-a statuat totodată că, în rejudecare, se va pune în discuţie calificarea juridică a cererii intervenientei I.G.D., faţă de obiectul acestei cereri, dat fiind faptul că, prin încheierea din 06 mai 2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenţie, fără a stabili caracterul principal sau accesoriu al acesteia. Prin sentinţa pronunţată, tribunalul a considerat că aceasta este o cerere de intervenţie în nume propriu, fără a motiva însă această soluţie.
De asemenea, în rejudecare, se va avea în vedere excepţia autorităţii de lucru judecat invocată reclamant, precum şi celelalte apărări formulate părţi.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) pârâta P.M.S. şi (II) pârâtul P.R., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
(I) Recursul formulat de pârâta P.M.S. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, a existat un singur considerent în cuprinsul deciziei, anume că „...demersul său pentru revendicarea imobilului neputând fi respins pentru singurul motiv al eventualei existenţe a altui moştenitor", ceea ce înseamnă că instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă şi "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor."
Instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat argumentele referitoare la lipsa şi chiar anularea certificatului de moştenitor al reclamantului, singurul înscris doveditor susceptibil a face dovada că acesta este titularul dreptului dedus judecaţii în acţiunea în revendicare.
Instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceasta având obligaţia să stăruie pentru stabilirea corectă a calităţii procesuale a părţilor, scop în care "putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Instanţa de apel trebuia, de asemenea, să aplice în mod corect dispoziţiile art. 1169 C. civ., punând în vedere reclamantului să facă dovada calităţii pretinse, sub sancţiunea respingerii cererii sale ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Potrivit art. 2 din Decretul nr. 31/1954, recurentul-pârât a susţinut că înţelege să invoce, pe cale de excepţie, nulitatea certificatului de moştenitor nr. 221 din 01 octombrie 2007, întrucât acest certificatul a fost emis în condiţiile în care mai fusese emis un alt certificat de moştenitor, anulat ulterior, şi în condiţiile în care, printr-o hotărâre irevocabilă opozabilă reclamantului, s-a stabilit calitatea acestuia de moştenitor, alături de intervenienta I.G.
(II) Recursul formulat de pârâtul P.R. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
S-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât s-au încălcat dispoziţiile art. 257 C. proc. civ., situaţie care conduce la nulitatea încheierii pentru nemotivare, după cum urmează: iniţial, completul de judecată a fost format din judecătorii F.P. şi F.D.; completul astfel format a rămas în pronunţare asupra cauzei; întrucât au existat păreri divergente, cauza a fost repusă pe rol şi s-a acordat un termen de 7 zile, respectiv la 27 ianuarie 2010, apoi la 17 februarie 2010, pentru a se continua judecata cauzei în complet de divergenţă; conform art. 257 C. proc. civ., cei doi judecători cu păreri divergente aveau obligaţia să-şi motiveze părerile, obligaţie pe care nu au respectat-o.
Pentru aceleaşi neregularităţi, s-a susţinut încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, cu consecinţa nulităţii actelor ulterioare, întrucât, potrivit art. 106 C. proc. civ., anularea unui act de procedură atrage nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu poate avea o existenţă de sine stătătoare.
În cazul unor opinii divergente, completul special constituit pentru soluţionarea divergenţei era obligat să pună în discuţia părţilor numai problemele aflate în divergenţă. Necunoscând părerile divergente, recurentul-pârât a fost pus în imposibilitatea de a pune concluzii, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare. Nemotivarea opiniilor divergente a produs o vătămare în sens procesual, întrucât partea nu a avut posibilitatea de a pune concluzii pe aspectul desfiinţării sentinţei de primă instanţă şi trimiterii cauzei spre rejudecare.
Mai mult, la repunerea cauzei pe rol pentru a judeca în complet de divergenţă, instanţa nu a pus în discuţia părţilor problema nemotivării, respectiv faptul nepronunţării pe fondul dreptului dedus judecăţii, dovadă în acest sens fiind însăşi încheierea de dezbateri.
Pe acelaşi temei de drept - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. – s-a susţinut din perspectiva art. 137 şi art. 24 C. proc. civ., respectiv art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nepronunţarea şi nemotivarea cererii/excepţiei de incompatibilitate în ceea ce o priveşte pe doamna judecător F.D., respectiv nulitatea încheierii de şedinţă şi a actelor ulterioare. S-a învederat instanţei că doamna judecător F.D. a mai participat în aceeaşi cauză, într-o fază anterioară, când a pronunţat o decizie completatoare - d-na judecător a anulat o hotărâre prin care se respinsese acţiunea în revendicare ca inadmisibilă - fapt care relevă că acest judecător şi-a spus părerea asupra chestiunii litigioase.
Instanţa, în loc să procedeze la judecarea cererii conform art. 137 C. proc. civ., s-a rezumat doar să ia act de faptul că d-na judecător nu înţelege să se abţină şi a procedat la continuarea judecăţii, în aceeaşi compunere.
S-a invocat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., întrucât d-na judecător F.D. s-a aflat în stare de incompatibilitate.
S-a susţinut şi motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a aplicat greşit legea, ignorând deciziile obligatorii date în recursul în interesul legii.
În cauză, era obligatorie Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii. În dispozitivul acestei decizii sunt arătate două ipoteze ce trebuie aplicate de instanţe în situaţia în care se formulează o acţiune întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Prima ipoteză spune că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate şi că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Din considerentele deciziei nr. 33/2008 cu privire la prima ipoteză, rezultă că nu a fost primită opinia acelor instanţe care au considerat că persoanele, care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001 sau care deşi au urmat-o nu au obţinut restituirea în natură, au deschisă calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, deoarece se încalcă principiul specialia generalibus derogant. De asemenea, s-a arătat că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. În fine, s-a arătat că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, faţă de regulile electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Prima instanţa de fond a analizat cauza din perspectiva ambelor ipoteze, iar cauza Flaimbat contra României nu înlătură aplicarea primei ipoteze.
Astfel, instanţa de fond, procedând la aplicarea primei ipoteze a arătat că în concursul dintre legea specială şi dreptul comun şi în baza principiului specialia generalibus derogant, se aplică legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001.
Procedând la aplicarea Legii nr. 10/2001, aflată în concurs cu dreptul comun, instanţa de fond a reţinut că imobilul a fost înstrăinat iar în ce priveşte actul de vânzare-cumpărare, a constatat că a fost valabil încheiat, a arătat că au devenit aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamantul şi intervenienta nu mai au dreptul la restituirea în natură.
S-a susţinut şi motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv aplicarea nelegală şi greşită în cauză a deciziei Flaimbat contra României, fără să se aibă în vedere circumstanţele cauzei pendinte.
Instanţa de apel a înlăturat prima ipoteză din Decizia nr. 33/2008, apreciind că după pronunţarea cauzei Flaimbat contra României, această ipoteză nu se mai aplică. Substanţa acestei decizii se referă la lipsa unei căi de atac eficiente în faţa instanţelor judecătoreşti în perioada de până la adoptarea decizie nr. XX/2007 a instanţei supreme, dată în recursul în interesul legii. Decizia priveşte o acţiune care a fost soluţionată prin respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de constatare a nelegalităţii naţionalizării în anii 2001-2002. În această decizie se arată că, în condiţiile din anii 2001-2002 când existat o practică neunitară în materia admisibilităţii acţiunilor în revendicare, a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de acces la instanţă, ingerinţă care nu a fost proporţională cu scopul urmărit.
Atât hotărârea instanţei de fond, cât şi cea de apel au fost pronunţate după adoptarea deciziei nr. XX/2007, când însăşi Curtea Europeană a stabilit că, după această dată, există o cale eficientă în faţa instanţelor judecătoreşti.
Instanţa de apel a făcut o gravă confuzie, între accesul efectiv la instanţă şi aplicarea principiului specilia generalibus derogant, principiu care se aplică atunci când sunt în concurs o lege specială şi una generală şi, în acelaşi timp, operează principiul securităţii raporturilor juridice. Acest principiu specialia generalibus derogant, vorbeşte de înlăturarea legii generale şi aplicarea legii speciale şi nu de lipsirea căii de atac. Înlăturarea dispoziţiilor generale şi aplicarea celor speciale nu este tot una cu lipsirea unei căi de atac efective.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 329 alin. (3) şi art. 295 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond s-a pronunţat şi în raport de a doua ipoteză din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În partea finală a sentinţei de fond, instanţa a arătat expres faptul că ambele părţi au un drept de proprietate cu aceeaşi putere, dar că, în speţă, operează principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul nevătămării dreptului altei persoane.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a art. 297 C. proc. civ.
Din motivarea opiniei majoritare, a rezultat că desfiinţarea sentinţei s-a făcut pe considerentul că prima instanţa, rezolvând procesul, nu ar fi cercetat fondul. Prima instanţă a judecata fondul acţiunii, întrucât, procedând la aplicarea primei ipoteze din Decizia nr. 33/2008, a stabilit că în speţă este aplicabilă legea specială, iar din legea specială este aplicabil art. 18 lit. c), care determină respingerea acţiunii, ca neîntemeiată - nu mai este posibilă o restituire în natură pe calea dreptului comun, caz în care dreptul de proprietate în litigiu se preschimbă în dreptul la dezdăunare.
Prima instanţă a cercetat drepturile ambelor părţi şi a dat prevalenţă titlului pârâţilor din raţiunea respectării siguranţei circuitului civil, teză cuprinsă atât în Decizia nr. 33 din 2008 a instanţei supreme, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene - în cauza Raicu c. România, în care se recunoaşte că dobânditorul cu titlu oneros de la stat are un bun în sensul Convenţiei şi se bucură de protecţia oferită prin Protocolul nr. 1.
De asemenea, prima instanţă s-a pronunţat şi pe cea de-a două ipoteză şi a arătat că ambele părţi deţin un drept de proprietate la fel de puternic, dar că se opune reclamantului şi intervenientei, principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul nevătămării unui alt drept de proprietate.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5, întrucât instanţa de apel, în opinie majoritară, nu s-a pronunţat în nici un fel cu privire la această critică (interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, modificată şi republicată). S-a susţinut că acţiunea în revendicare este una principală, respectiv că nu există o altă acţiune care să poate fi considerată accesorie. Cererea de intervenţie în interes propriu, deşi apare ca fiind incidentă, nu poate fi scutită de taxa judiciară şi de timbru judiciar, deoarece urmează regimul juridic al cererii principale.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 295 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Prin cererea de apel s-a susţinut greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului, motivele acestei excepţii regăsindu-se în actele procedurale ale instanţei de fond, instanţa de apel fiind ţinută conform art. 292 alin. (2), se examineze această critică.
Pe parcursul derulării procesului, s-a depus la dosar sentinţa civilă nr. 13024/2007, în care s-a stabilit că atât reclamantul cât şi intervenienta sunt moştenitori în cote egale de pe urma defunctului G.G.S. De asemenea, tot pe parcursul derulării procesului, reclamantul a depus un alt certificat în care se arată că este unic moştenitor al defunctului G.S.G. Toate probele existau la dosar, astfel că rămânea la înţelepciunea judecătorilor verificarea modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active. Prin concluziile scrise, s-a susţinut că sentinţa civilă nr. 13024/2007 nu le este opozabilă pârâţilor, întrucât aceştia nu au fost parte în proces.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 295 C. proc. civ. Instanţa de apel a depăşit limitele cererii de apel atunci când a admis apelul părţii adverse pentru unicul considerent că instanţa de fond nu a procedat la compararea titlurilor şi deci nu ar fi judecat pricina pe fondul acesteia, deşi apelanţii nici măcar nu invocaseră un asemenea motiv de apel şi nu investiseră instanţa cu judecata acestuia.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursurilor, aceasta va fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte apelul pârâţilor, instanţa de apel a constatat că acesta nu a fost motivat, motiv pentru care au fost avute în vedere prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Întrucât, faţă de soluţia pronunţată în primă instanţă, singura chestiune rezolvată nefavorabil pentru pârâţi era cea referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active, Curtea a analizat-o, din această perspectivă neputându-se aprecia că ar fi lipsit interesul părţii de a acţiona în calea de atac prescrisă de lege (interesul fiind privit drept una din condiţiile de exerciţiu al dreptului la acţiune - aşadar, condiţie de admisibilitate).
În recurs, interesul părţii de a promova calea de atac subsecventă apelului, a constituit-o soluţia pronunţată de instanţă în apelul reclamantului şi intervenientei, ceea ce înseamnă că nu a existat o exercitare omisso medio a recursului, respectiv un temei de inadmisibilitate a acestei căi de atac.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursurile pârâţilor, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept (considerente comune pentru ambele recursuri):
Instanţa a respectat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă şi "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor", atunci când a analizat şi soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active, întrucât, în circumstanţele concrete ale cauzei, a apreciat corect că demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului preluat în mod abuziv de către stat au caracterul unor acte de conservare a dreptului, respectiv că, ulterior, coproprietarii pot să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.
Instanţa de apel nu a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât existenţa unei hotărâri judecătoreşti care stabileşte calitatea de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului în litigiu, dar şi poziţia procesuală a pârâţilor (care nu au mai înţeles să-şi motiveze apelul pe acest aspect, tocmai în considerarea existenţei hotărârii judecătoreşti irevocabile) nu mai justifica intervenţia instanţei în sensul solicitat de recurenţi, "putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1169 C. civ., asigurându-se, în condiţiile concrete ale cauzei - valorificarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile cu relevanţă asupra chestiunii litigioase, lipsa motivării cererii de apel a pârâţilor pe acest aspect, chiar semnificaţia juridică a acţiunii în revendicare şi reflectarea acesteia asupra chestiunii calităţii procesuale active a reclamantului (caracterul real al acţiunii ar impune chiar ca verificarea reclamată să se facă în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului) - să dea coerenţă actului de judecată, clarificând toate chestiunile legate de cadrul procesual de învestire, inclusiv printr-un punct de vedere pertinent, motivat, de principiu, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Însuşi recurentul-pârât a arătat în expunerea de motive a cererii că, pe parcursul derulării procesului, s-a depus la dosar sentinţa civilă nr. 13024 din 27 septembrie 2007, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1098 din 25 septembrie 2008 (apel) şi Decizia civilă nr. 210 R din 14 aprilie 2009 (recurs), în care s-a stabilit că, nu numai reclamantul, ci şi intervenienta sunt moştenitori ai patrimoniului defunctului autor, în cote egale.
Cum această probă există la dosar, având o semnificaţie juridică consistentă, dată fiind instituţia puterii de lucru judecat ce însoţeşte orice hotărâre judecătorească, a imputa judecătorilor lipsa de acţiune în clarificarea calităţii procesuale active a reclamantului, înseamnă, pe de o parte, o nesocotire a caracterului privat al procesului civil, pe de altă parte, o nesocotire a efectelor unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În ceea ce priveşte invocarea, pe cale de excepţie, a nulităţii certificatului de moştenitor nr. 221 din 01 octombrie 2007, aceasta nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că are semnificaţia unei cereri noi, inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 316, cu referire a art. 294 alin. (1) C. proc. civ., pe de altă parte, pentru că printr-o hotărâre irevocabilă, s-a stabilit calitatea reclamantului de moştenitor al patrimoniului defunctului autor, alături de intervenienta I.G.D.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 257 C. proc. civ., nu poate fi reţinută nulitatea încheierii pentru nemotivare, respectiv nulitatea actelor procedurale următoare, faţă de faptul că judecătorii completului iniţial, cu păreri divergente, nu şi-au motivat opiniile, întrucât nulitatea actului de procedură este strâns legată de condiţia pricinuirii unei vătămări ce nu s-ar putea înlătura decât prin anularea actului - art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Or, o astfel de condiţie nu s-a dovedit în cauză, cu atât mai mult cu cât, prin încheierea de şedinţă din 17 februarie 2010, chestiunile referitoare la aspectul nemotivării au fost dezbătute, părţile şi-au spus părerea, la fel şi instanţa de apel, ceea ce înseamnă că pârâţii nu s-au găsit în situaţia de a fi surprinşi de cursul procesului pendinte.
Pentru aceleaşi pretinse neregularităţi, s-a susţinut încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, cu consecinţa nulităţii actelor procedurale ulterioare, însă nici această critică nu poate fi reţinută cât timp pe aspectul admisibilităţii acţiunii deduse judecăţii, părţile şi-au spus părerea, aspect consemnat în cuprinsul încheierii de şedinţă.
La repunerea cauzei pe rol pentru a judeca în complet de divergenţă, instanţa nu era obligată să solicite părţilor să pună concluzii inclusiv pe aspectul nepronunţării primei instanţe pe fondul dreptului dedus judecăţii, întrucât chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare odată repusă în discuţie ar fi putut conduce la soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare în condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aspect pe care partea nu ar fi trebuit să-l neglijeze/ignore (diligenţa în conducerea procesului civil, dar şi în apărare, constituind un atribut inerent oricărei obligaţii procesuale).
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 295 C. proc. civ., nu poate fi primit, întrucât instanţa de apel nu a depăşit limitele cererii de apel atunci când a admis apelul părţii adverse pentru faptul că instanţa de fond nu a procedat la compararea titlurilor şi deci nu ar fi judecat pricina pe fondul acesteia (în condiţiile în care apelanţii nu invocaseră un asemenea motiv de apel), ci doar a făcut aplicarea dispoziţiei legale procedurale incidente - art. 297 alin. (1) C. proc. civ. - cauzei aflată pe rolul instanţei de control judiciar, cu respectarea unui principiu de drept de la care nu se putea deroga, judecarea cauzei în sistemul dublului grad de jurisdicţie, la care se adaugă şi exigenţele dreptului la un proces echitabil.
Nu poate fi reţinută nici o neregularitate procedurală în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu referire expresă la art. 137 şi art. 24 C. proc. civ., respectiv art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în legătură cu nepronunţarea şi nemotivarea cererii/excepţiei de incompatibilitate în ceea ce o priveşte pe doamna judecător F.D., întrucât conţinutul încheierii de şedinţă probează faptul că situaţia doamnei judecător F.D., ca membru al completului, a fost clarificată cu prioritate - a făcut parte din completul de judecată care doar a îndreptat o eroare materială cu privire la Decizia civilă pronunţată în recurs, ceea ce nu înseamnă că şi-ar fi spus părerea asupra cauzei pendinte - motiv pentru care niciuna din părţi nu a înţeles să formuleze cerere de recuzare.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., susţinut în fapt tot pe considerentele referitoare la situaţia d-nei judecător F.D. în compunerea completului de judecată, nu poate fi primit, întrucât acest membru al completului nu s-a aflat în stare de incompatibilitate, în accepţiunea pe care legea o conferă termenului.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv pe încălcarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi primit, întrucât instanţa de apel a aplicat corect Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-un recurs în interesul legii.
Într-adevăr, în chiar dispozitivul acestei decizii s-au configurat principiile ce trebuie avute în vedere de instanţe în soluţionarea acţiunilor în revendicare deduse judecăţii după data adoptării legii speciale, respectiv (1) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi (2) dacă sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate şi că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prima instanţa a aplicat doar în mod formal dispoziţiile de principiu ale deciziei sus-menţionate, fără însă să aibă în vedere circumstanţele concrete ale cauzei pendinte, care prefigurau, în contextul unei acţiunii în revendicare de drept comun - context procedural ce se impune a fi respectat, dat fiind principiul disponibilităţii părţilor specific procesului civil - confruntarea a două titluri de proprietate cu privire la acelaşi imobil.
Acţiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâţilor-persoane fizice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, deoarece legea specială nu exclude posibilitatea promovării acţiunii în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat, iar pe de altă parte, o astfel de limitare, chiar dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului accesului liber la justiţie, în condiţiile în care Legea nr.10/2001 nu conţine prevederi care să reglementeze raportul dintre fostul proprietar şi cumpărătorul pe Legea nr. 112/1995, sub aspectul redobândirii de către primul a posesiei imobilului, procedura administrativă de restituire fiind reglementată numai pentru imobilele deţinute de către unităţile definite în art. 21 şi următoarele din Capitolul III al Legii nr. 10/2001.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect în cauză considerentele deciziei Flaimbat contra României, tocmai având în vedere circumstanţele cauzei pendinte, respectiv practica neunitară la nivelul instanţelor de judecată în materia admisibilităţii acţiunilor în revendicare, cu repercusiuni în ceea ce priveşte dreptul reclamantului de acces efectiv la instanţă.
Instanţa de apel nu a făcut nici o gravă confuzie între dreptul de acces la instanţă şi aplicarea principiului specilia generalibus derogant, însăşi expunerea de motive a hotărârii de primă instanţă constituind dovada unei abordări strict formale a pretenţiei de revendicare, fără o analiză detaliată a tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor, în contextul procedural conferit de reclamant - acţiune în revendicare de drept comun - respectiv cu toate garanţiile ce trebuie să însoţească exerciţiul dreptului de proprietate pretins în egală măsură de ambele părţi litigante.
Faţă de această situaţie, instanţei de apel a apreciat în mod corect că, deşi tribunalul a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată, acesta nu a soluţionat pe fond acţiunea, nepronunţându-se asupra titlurilor părţilor aflate în conflict judiciar. Astfel, s-a reţinut corect că prima instanţă nu a cercetat dacă reclamantul din acţiunea în revendicare se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel cum a impus Decizia pronunţată în recursul în interesul legii. Mai mult, soluţionând acţiunea în revendicare fără a se pronunţa cu privire la pretinsul drept de proprietate, reclamantului i s-a încălcat dreptul de acces la o instanţă.
În ceea ce priveşte situaţia contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a arătat corect că, în cadrul unei acţiuni în revendicare, compararea titlurilor părţilor presupune, prin ipoteză, existenţa unor titluri valabile. Împrejurarea că acest contract nu a fost anulat de instanţe, trebuie analizată prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în sensul de a se cerceta dacă pârâţii deţin sau nu un bun în sensul Convenţiei.
Faţă de modalitatea concretă în care calitatea de moştenitori ai fostului proprietar a fost stabilită, s-a statuat în mod judicios că, în rejudecare, instanţa va trebui să pună în discuţie calificarea juridică a cererii intervenientei I.G.D., faţă de obiectul concret al acestei cereri, dat fiind faptul că, prin încheierea din 06 mai 2008, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenţie, fără a stabili caracterul principal sau accesoriu al acesteia. Prin sentinţa pronunţată, tribunalul a considerat că aceasta este o cerere de intervenţie în nume propriu, fără a motiva însă această soluţie.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a art. 297 C. proc. civ., nu poate fi reţinut pentru următoarele considerente.
Din motivarea opiniei majoritare, a rezultat că desfiinţarea sentinţei s-a făcut pe considerentul că prima instanţa, rezolvând procesul, nu ar fi cercetat fondul.
Cât timp cercetarea fondului pricinii deduse judecăţii presupune o abordare detaliată a tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor care-şi dispută pretinsul drept de proprietate, fiecare în temeiul unui alt titlu de proprietate, nu poate fi îngăduită o cercetare strict formală a raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât trebuie respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil - art. 6 din Convenţie - respectiv exigenţele dreptului la proprietate - art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5, susţinut pe ideea că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, modificată şi republicată, atât în ceea ce priveşte cererea principală, cât şi cererea de intervenţie în interes propriu, întrucât dispoziţia legală, conform căreia cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente sunt scutite de taxele judiciare de timbru, inclusiv în căile de atac, a primit o interpretare univocă în practica instanţelor.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile pârâţilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursurilor, ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.M.S. împotriva deciziei nr. 140A din 24 februarie2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul P.R. împotriva deciziei nr. 140A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi încheierilor premergătoare din 20 ianuarie 2010, 27 ianuarie 2010 şi 17 februarie 2010, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2001.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1088/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1045/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
