ICCJ. Decizia nr. 1088/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1088/2011
Dosar nr.15725/3/2007
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 15725/3/2007, reclamanţii S.N., S.G. şi M.A. au chemat în judecată pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre de obligare a pârâtei să emită o dispoziţie de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 21.000 mp, situat în Bucureşti, sector 1.
Reclamanţii au arătat că autoarele lor, G.Z. şi D.N., au deţinut în proprietate un teren în suprafaţă de 21.000 mp, situat în Bucureşti, sector 1, motiv pentru care au formulat o notificare, dar pe care pârâta nu a soluţionat-o până la momentul formulării cererii de faţă.
La termenul de judecată din data de 12 iunie 2008, reclamanţii şi-au precizat cererea, în sensul că au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii de restituire cu privire la un teren în suprafaţă de 15.457 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 1207 din 03 iulie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor.
Tribunalul a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14295/1911, numiţii N.G. şi Z.N.G. au cumpărat un teren în suprafaţă de 7500 mp situat în Bucureşti.
Prin actul de vânzare încheiat la data de 28 mai 1928, numita Z.N.M. a cumpărat de la G.G. terenul în suprafaţă de 1000 mp pe care aceasta îl înstrăinase prin actul de vânzare-cumpărare nr. 10752/1922.
Prin actul de partaj voluntar nr. 13431/1922, numitei Z.N.M. i-a revenit în proprietate un teren în suprafaţă de 4862 mp teren, în care intra şi suprafaţa de 1000 mp ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. 10752/1922.
Prin acelaşi act de partaj, autoarei N.D. i-a revenit în proprietate un teren în suprafaţă de 3095 mp.
Prin tranzacţia încheiată la data de 22 iulie 1933, numitei Z.N.M. i-a revenit în proprietate un teren în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti.
Prin certificatul de moştenitor de calitate nr. 49/2001, emis de B.N.P. S.L.A., s-a constatat că de pe urma defunctei G.Z. au rămas ca moştenitori legali, M.A., S.G. şi S.N.
Prin certificatul de moştenitor nr. 72/1988, emis de B.N.P. I.D., s-a constatat că de pe urma defunctului S.I. au rămas ca moştenitori legali, S.F., S.N., S.G. şi M.A.
Prin notificarea nr. 2176/2001, reclamanţii S.N., S.G. şi M.A. au solicitat pârâtei R.A. A.P.P.S emiterea unei dispoziţii prin care să li se restituie în natură terenul în litigiu.
Prin raportul de expertiză efectuat de expertul P.F. au fost identificate terenurile ce au aparţinut autoarelor reclamanţilor, în suprafaţă de 15.457 mp.
Pentru ca reclamanţii să fie consideraţi persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, prima instanţă a apreciat că trebuia dovedit că imobilele au fost preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv că reclamanţii sau autorii lor au fost proprietarii acestora la data preluării de către stat.
În cauza de faţă, tribunalul a apreciat că reclamanţii au făcut dovada că autorii lor au deţinut în proprietate un teren în suprafaţă de 15.457 mp, însă aceştia nu au făcut dovada că terenul menţionat mai sus a fost preluat de stat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la data preluării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul. În cazul în care, pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, faptul că imobilul se găseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă".
Reclamanţii au făcut dovada că terenul ce a aparţinut autorilor lor se află în prezent în patrimoniul pârâtei (15.457 mp), însă nu au propus probe din care să reiasă că terenul a fost preluat abuziv după data de 6 martie 1945. Numai astfel, pârâta, deţinătoarea terenului solicitat de reclamanţi, ar fi putut avea calitatea de unitate deţinătoare potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decretul Regal nr. 2030/1933 s-au declarat de utilitate publică terenurile situate în zona Gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, printre proprietarii care au fost expropriaţi figurând la poziţia nr. 64, moştenitorii Z.N.M.
Prin Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române s-au expropriat şi s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafaţă de 55.578,34 mp, situate în zona „Groapa Floreasca", terenuri ce aparţineau persoanelor ce figurau în anexa la Decret - poziţiile 1 - 20. S-a reţinut de către instanţă că reclamanţii nu figurează printre persoanele menţionate în anexa la Decretul nr. 64/1962, cărora le-au fost expropriate terenuri.
Concluzia finală a primei instanţe, din probele administrate în cauză, a fost în sensul că nu reiese că terenul, proprietatea autorilor reclamanţilor, ar fi intrat în patrimoniul statului după data de 6 martie 1945, astfel că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 690 A din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere, în esenţă, aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă.
S-a reţinut totodată că, deşi cauza a fost repusă pe rol la data de 15 aprilie 2009, în vederea suplimentării probatoriilor, instanţa punând în discuţia părţilor, în şedinţa din data de 13 mai 2009, necesitatea depunerii unui istoric de rol fiscal pentru a se putea stabili în proprietatea cui a fost terenul de la data emiterii Decretului Regal nr. 2020/1933 şi până la data de 6 martie 1945, apelanţii nu au depus la dosar un astfel de înscris, cu toate că aveau această obligaţie, conform art. 1169 C. civ.
De asemenea, din expertiza tehnică efectuată în apel şi din răspunsurile expertului la obiecţiuni a rezultat că intimata deţine o parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune a defunctului V.G., şi nu Z.N.M., că terenul administrat nu aparţine zonei Parcului Floreasca şi că fondul posesiunilor autoarei apelanţilor îl constituiau loturile nr. 7 şi nr. 8, astfel încât este imposibil ca „Z.N.M. şi D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de expertizele extrajudiciare".
Prin urmare, concluzia finală a instanţei de apel a fost în sensul că, cu probele noi efectuate în apel, nu s-a putut stabili o altă situaţie de fapt decât aceea avută în vedere de prima instanţă de fond, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 26 februarie 2010, reclamanţii S.N., S.G. şi M.A., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel nu le-a pus în vedere prezentarea istoricului de rol fiscal „pentru a se putea stabili în proprietatea cui a fost terenul de la data emiterii Decretului Regal nr. 2020/1933 şi până la 6 martie 1945", astfel încât nu se poate reţine neîndeplinirea vreunei obligaţii procesuale în sarcina apelanţilor.
Prin adresa nr. 412531 din 06 august 2009, DITL sector 1 a înaintat, la solicitarea instanţei, datele pe care această instituţie le deţine în legătură cu terenul revendicat şi care sunt ulterioare anului 1990. Este o probă care nu a putut fi administrată dintr-un motiv obiectiv, anume acela că autorităţile statului nu au păstrat în condiţii corespunzătoare evidenţele fiscale vechi, în timpul scurs de 60-70 de ani, acestea fiind degradate şi distruse, devenind inutilizabile, şi aceasta nu din cupa reclamanţilor.
Prin urmare, s-a susţinut că sarcina unei asemenea probe nu incumba apelanţilor, ci intimatei.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut totodată că o asemenea probă nu era hotărâtoare pentru cauza pendinte. Recurenţii-reclamanţi au prezentat instanţei de fond acte autentice de proprietate prin care au dovedit fără dubiu că autorii lor au deţinut un teren în suprafaţă de 15.457 mp în zona lacului Floreasca, anterior anului 1933. De vreme ce evidenţele de rol fiscal nu fac dovada existenţei sau inexistenţei dreptului de proprietate, dreptul de proprietate este prezumat de lege a fi perpetuu, iar dovada împotriva înscrisurilor autentice nu poate fi făcută decât cu acte având aceeaşi forţă probantă, ceea ce înseamnă că, pe baza unui istoric de rol fiscal, nu se poate dovedi o situaţie juridică contrară celei care rezultă din actele de proprietate ale autorilor lor.
Faţă de cele arătate anterior, au susţinut că această parte a motivării deciziei din apel este străină de natura pricinii.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că „din expertiza tehnică efectuată în apel şi din răspunsurile expertului la obiecţiuni, rezultă că intimata deţine o parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., şi nu Z.N.M., că terenul administrat nu aparţine zonei Parcului Floreasca şi că fondul posesiunilor autoarei apelanţilor îl constituiau loturile nr. 7 şi 8, astfel încât este imposibil ca Z.N.M. şi D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de expertizele extrajudiciare".
Întrucât s-a reţinut ca fiind dovedit faptul că „intimata R.A.A.P.P.S. deţine o parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., şi nu Z.N.M." (aspect care nu putea să rezulte decât din expertiza tehnică la care reclamanţii nu au fost convocaţi şi care a fost întocmită de expertul F.M. într-o altă cauză, privind alte părţi, faţă de care reclamanţii aveau calitatea de terţi), instanţa şi-a motivat Decizia întemeindu-şi raţionamentul juridic pe probe extrajudiciare, care exced cauzei de faţă.
Această concluzie a instanţei este însă în contradicţie evidentă cu soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte, ceea ce presupune, în mod implicit, că intimata-pârâtă este deţinătoarea terenului solicitat de reclamanţi.
În concluzie, s-a susţinut că motivarea deciziei din apel apare ca fiind contradictorie.
Instanţa de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea unor probe determinante, administrate în fond şi apel. În cadrul judecăţii de fond, a fost administrată proba cu expertiza tehnică judiciară, specialitatea topografie. Raportul de expertiză întocmit de expertul P.F. a reţinut că „având în vedere că pe terenul aflat în posesia R.A.A.P.P.S., populat cu vegetaţie arboricolă spontană pentru care am identificarea, nu există construcţii edificate, ci doar reţea de iluminat public şi conducte de alimentare cu apă pentru irigare, consider că poate fi restituită în natură suprafaţa totală de 9.826 mp". De asemenea, în suplimentul la raportul de expertiză întocmit de acelaşi expert se arată că „dacă moştenitorii lui Z.N.M. nu se mai regăsesc pe lista celor din paragraful 3, terenul proprietate a acestora nu a fost expropriat". În apel, a fost depusă adresa nr. 3 din 20 februarie 2009 emisă de PMB - Direcţia Imobiliară şi Cadastrală, în care se menţionează că „suprafaţa de teren de 15.457 mp ... a fost parţial, respectiv cca. 5.000 mp, preluat de către stat... ca urmare a prevederilor Decretului Regal nr. 2030/1933" şi că „ulterior anului 1948, din datele pe care le deţinem, acest teren nu a mai făcut obiectul unei alte exproprieri".
Instanţa de apel a ignorat complet aceste probe câştigate cauzei, fără a motiva în vreun fel care este motivul pentru care a înlăturat aceste probe cu ocazia deliberării, contrar dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, după cum urmează;
În motivarea deciziei din apel s-a reţinut că „din expertiza tehnică efectuată în apel şi din răspunsurile expertului la obiecţiuni rezultă că intimata R.A.A.P.P.S. deţine o parte din terenul lotului nr. 10, fostă posesiune V.G., şi nu Z.N.M., că terenul administrat nu aparţine zonei Parcului Floreasca şi că fondul posesiunilor autoarei apelanţilor îl constituiau loturile nr. 7 şi 8, astfel încât este imposibil ca Z.N.M. şi D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de expertizele extrajudiciare".
Instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la obiectul acţiunii reclamanţilor, întrucât, conform cererii precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 12 iunie 2008, reclamanţii şi-au modificat şi restrâns obiectul pretenţiilor, faţă de notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi faţă de acţiunea iniţială, solicitând retrocedarea în natură numai a unei suprafeţe de 10.592 mp, teren pe vechiul amplasament, aflat în posesia pârâtei, astfel cum acesta a fost determinat pe baza expertizei tehnice judiciare întocmită la instanţa de fond de expert P.F., precum şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de teren care nu poate fi restituită pe vechiul amplasament, respectiv de 4.865 mp.
Instanţa de apel şi-a argumentat Decizia în mod greşit, raportându-se doar la expertiza întocmită în apel, care practic nu avea legătură cu cauza. Afirmaţia expertului că „este imposibil ca Z.N.M. şi D.N. să fi stăpânit cele două amplasamente prezentate de expertizele extrajudiciare" nu are nici o relevanţă, de vreme ce obiectul cauzei de faţă îl reprezintă retrocedarea terenului de 10.592 mp, pe amplasamentul stabilit de expertiza judiciară a expertului P.F. (care este diferit de cel stabilit prin expertizele extrajudiciare întocmite de expert N.I., în faza administrativă a soluţionării notificării).
Instanţa de apel a susţinut soluţia de respingere a cererii reclamanţilor, prin raportare la un alt teren decât cel vizat de acţiune, deci a încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil, a schimbat în mod nepermis limitele investirii instanţei şi a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (2), raportat la art. 292 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 167 alin. (1), dispunând din oficiu efectuarea unei expertize tehnice ale cărei obiective nu aveau legătură cu cauza pendinte - „identificarea imobilului-teren revendicat de apelanţi în temeiul Legii nr. 10/2001", respectiv să se stabilească „dacă există identitate între acest imobil şi cel ce a făcut obiectul dosarului nr. 1526/1998". În cauza pendinte nu figurează ca parte O.R.I. şi nici vreunul dintre descendenţii lui V.G., fost posesor al lotului nr. 10 din planul parcelar vechi.
În consecinţă, s-a susţinut că măsura dispusă de instanţă la termenul de judecată din 13 mai 2009 privind realizarea unei noi expertize tehnice, cu obiectivele citate mai sus, excede cadrului procesual, astfel încât se impune cenzurarea ei de către instanţa de recurs, cu consecinţa înlăturării din cadrul materialului probatoriu administrat în cauză a raportului întocmită de expert A.C.
Concluziile expertizei de la fond este total ignorată de către instanţa de apel, care se limitează doar la anumite susţineri ale expertizei întocmită în apel, scoase din context şi care nu au legătură cu cauza.
În condiţiile în care intimata nu a formulat apel şi nici măcar nu a solicitat refacerea expertizei de la fond sau încuviinţarea unei noi expertize, prin întâmpinarea formulată, s-a solicitat să se constate că această probă - expertiza de la fond - a rămas dobândită cauzei.
Instanţa de apel a refuzat aplicarea prevederilor art. 1203 C. civ. Ambele instanţe au refuzat să aplice o prezumţie simplă care îşi găseşte susţinerea chiar în spiritul Legii nr. 10/2001, fiind apoi consacrată prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în art. 1 lit. e).
În lipsa unor probe directe şi nemijlocite care să dovedească cu certitudine suprafaţa de teren preluată efectiv de stat şi momentul preluării acesteia, având în vedere intervalul mare de timp scurs de la data trecerii terenului în proprietatea statului şi dificultăţile inerente ale procurării de dovezi, s-a susţinut că ambele instanţe ar fi trebuit să apeleze la prezumţii şi să aibă în vedere principiile generale aplicabile în materie de probaţiune.
Raţionamentul propus de reclamanţi instanţei de fond, pe care aceasta a refuzat să-l aplice, înlăturându-l fără a-şi motiva în vreun fel această poziţie, a fost următorul: 1. în mod cert, autorii reclamanţilor au deţinut în proprietate, înainte de anul 1933, un teren în suprafaţă de 15.457 mp, situat în zona lacului Floreasca, conform actelor de proprietate depuse la dosar: 2. prezentarea unui titlu de proprietate dispensează partea care-l prezintă de a face dovada continuităţii posesiei, aceasta fiind prezumată - dreptul de proprietate este considerat perpetuu - astfel încât sarcina probei se deplasează către cealaltă parte, care poate dovedi că un asemenea drept de proprietate a încetat să mai existe în patrimoniul titularului iniţial; o asemenea probă nu a fost făcută de pârâta; 3. prin Decretul Regal nr. 2030/1933 s-au declarat de utilitate publică lucrările efectuate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, fiind expropriate terenurile situate pe malul lacului; 4. în anexa la Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, printre proprietarii care au fost expropriaţi, figurează la poziţia nr. 64, moştenitorii Z.N.M., fără a se specifica suprafaţa afectată de expropriere; 5. pierderea dreptului de proprietate ca efect al exproprierii este o situaţie cu caracter de excepţie, ea trebuind a fi dovedită de partea care o susţine; reclamanţii au prezentat titlurile de proprietate ale autorilor lor, care creează prezumţia relativă de continuitate a dreptului de proprietate; pentru a se putea susţine ipoteza exproprierii acestor terenuri, partea adversă ar fi trebuit să fie în măsură să indice un document concret prin care să dovedească suprafaţa efectivă de teren ce a fost expropriată, data şi scopul exproprierii, în folosul cui şi cu ce despăgubire s-a realizat, etc.; partea adversă nu a fost în măsură să susţină o asemenea afirmaţie prin nici o dovadă; 6. potrivit regulilor generale în materie de expropriere, aceasta se analizează numai în măsura necesară pentru realizarea obiectivului de utilitate publică propus; rezultă că, dacă a avut loc o expropriere, aceasta nu putea fi decât parţială; 7. de vreme ce obiectivul exproprierii a fost acela de a se ridica nivelul luciului de apă, este firesc că au fost expropriate numai terenurile care au devenit astfel inundate; 8. prin raportul de expertiză P.F. au fost reconstituite cu precizie vechile amplasamente ale terenurilor deţinute de autorii reclamanţilor; din acest raport de expertiză a rezultat că, parţial, terenurile acestora se regăsesc sub luciul de apă al Lacului Floreasca; deci, din suprafaţa totală deţinută de autorii reclamantelor, o suprafaţă de 4.952 mp a fost identificată de expertul P. ca fiind situată actualmente în cuveta lacului Floreasca, sub luciul apei; 9. numele autorilor reclamanţilor nu se regăsesc în anexa la Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al RPR, prin care s-au expropriat şi s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafaţă de 55.578,34 mp, situate în zona groapa Floreasca; prin urmare, restul proprietăţii autorilor reclamanţilor, care nu se găsea sub luciul apei şi care nu a fost expropriată cu ocazia lucrărilor de asanare din perioada 1933-1938, nu a fost expropriată în anul 1962; 10. este de notorietate faptul că, în imensa lor majoritate, terenurile proprietate privată au fost naţionalizate după data de 6 martie 1945, atunci când regimul comunist instaurat în România a comis abuzuri şi uzurpări de proprietate; 11. la momentul actual, pârâta deţine mai mult teren în zonă, inclusiv suprafaţa revendicată de 10.692 mp; 12. art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 arată că „faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă"; este evident că această normă se referă la „o prezumţie de preluare abuzivă" în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, adică 06 martie 1945-22 decembrie 1989, întrucât Normele în cauză privesc aplicarea Legii nr. 10/2001, care reglementează numai regimul juridic al imobilelor preluate în această perioadă; 13. de vreme ce nu există vreo dovadă că autorii reclamanţilor ar fi înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului rămas neinundat şi nici că acest teren ar fi fost expropriat integral, este evident că acest teren a fost trecut în proprietatea statului după data de 06 martie 1945, prin naţionalizare; pe cale de consecinţă, acest teren în suprafaţă de 10.692 mp poate face obiectul retrocedării, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii au susţinut că nu au reuşit să facă dovada datei certe la care a avut loc preluarea de către stat a imobilului, întrucât aceasta a avut loc în fapt, fără a exista vreun temei legal/act normativ de preluare, dar o asemenea dovadă nu a fost făcută nici de către intimată.
În aceste condiţii, prin hotărârile pronunţate, ambele instanţe au răsturnat în mod nelegal sarcina probei, aplicând greşit prevederile art. 1169 C. civ., sancţionându-i pe reclamanţi în plan procesual, prin respingerea acţiunii, pentru culpa de a nu fi dovedit un fapt negativ, anume acela că terenul în cauză nu a fost preluat de stat înainte de 6 martie 1945.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de control judiciar nu a procedat la o verificare a legalităţii şi temeiniciei sentinţei de fond, ci s-a mărginit să constate că probele noi administrate în apel nu sunt suficiente pentru a dovedi o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de fond - considerând de plano că sentinţa fondului este temeinică.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează;
În fapt, reclamanţii au chemat în judecată pârâta R.A.A.P.P.S., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre de obligare a pârâtei să emită o dispoziţie de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 15.457 mp, situat în Bucureşti, sector 1.
Reclamanţii au susţinut că au formulat notificare însă pârâta nu a soluţionat-o până la momentul formulării cererii de faţă.
Ambele instanţe de fond - singurele abilitate să stabilească situaţia de fapt a cauzei pendinte - au apreciat că reclamanţii au făcut dovada că terenul a aparţinut autorilor lor, însă nu au probat şi faptul că terenul a fost preluat abuziv după data de 6 martie 1945.
S-a reţinut astfel că, prin Decretul Regal nr. 2030/1933, s-au declarat de utilitate publică terenurile situate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, printre proprietarii care au fost expropriaţi figurând la poziţia nr. 64, moştenitorii Z.N.M.
Prin Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române s-au expropriat şi s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafaţă de 55.578,34 mp, situate în zona „Groapa Floreasca", terenuri ce aparţineau persoanelor ce figurau în anexa la Decret - poziţiile 1 - 20. S-a reţinut de către instanţele fondului că reclamanţii nu figurează printre persoanele menţionate în anexa la Decretul nr. 64/1962, cărora le-au fost expropriate terenuri.
În drept, concluzia instanţelor anterioare s-a sprijinit pe următoarele considerente, pe deplin susţinute de dispoziţiile exprese ale legislaţiei speciale incidentă în cauză;
Pentru ca reclamanţii să fie consideraţi persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, trebuia dovedit, în circumstanţele cauzei pendinte, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv că reclamanţii sau autorii lor au fost proprietarii acestuia la data preluării de către stat.
Potrivit pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la data preluării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul...În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă".
Cât timp s-a făcut dovada formală că terenul a fost expropriat, prin înscrisuri relevante, inclusiv sub aspectul momentului preluării acestuia în patrimoniul statului, fapt care exclude cu evidenţă incidenţa Legii nr. 10/2001, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca prezumţia legală relativă sus-menţionată, întrucât însăşi situaţia de fapt a cauzei de faţă o exclude.
Susţinerile recurenţilor referitoare la sarcina probaţiunii în contextul cauzei pendinte - consideraţiile referitoare la istoricului de rol fiscal, la relevanţa acestuia pentru cauză, la consecinţele neîndeplinirea obligaţiei procesuale reţinută de instanţa fondului - nu pot fi primite faţă de caracterul explicit al normei legale sus-menţionate, pe care instanţele anterioare au interpretat-o în mod corespunzător.
Modalitatea în care instanţele anterioare au înţeles să aprecieze probele administrate pentru configurarea situaţiei de fapt a cauzei pendinte, supusă ulterior controlului judiciar în recurs, dar numai pe aspecte de nelegalitate, nu poate fi valorificată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv ipoteza unor considerente străine de natura pricinii.
Pe de altă parte, aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel, urmare a administrării şi aprecierii conţinutului probelor administrate în cauză - expertiza de specialitate, adresele depuse la dosar, obţinute de la instituţiile statului - nu pot fi cenzurate în recurs, întrucât exced cadrului procesual de învestire, din perspectiva cauzei recursului (hotărârea instanţei de apel ar putea fi casată/modificată numai pentru motivele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ.).
În temeiul considerentelor de fapt reţinute de instanţele anterioare nu există nici o contradicţie evidentă între soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cercetată în contextul procedural configurat chiar de către reclamanţi (inclusiv prin expedierea notificării către această persoană juridică, care a creat astfel premisele analizării pe fond a pretinsului raport obligaţional în temeiul legii speciale) şi soluţia de respingere a pretenţiei acestora şi care vizează fondul raportului juridic litigios, consecinţă a aplicării dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, la situaţia de fapt pe deplin stabilită.
Preocuparea instanţei de apel de a clarifica situaţia de fapt a cauzei pendinte, prin completarea probatoriului cu o altă expertiză, cu obiective noi, în contextul unor date pe care probatoriul aflat la dosarul cauzei îl impuneau, nu-i poate fi imputată acesteia, câtă vreme, inacţiunea oricărei părţi litigante poate fi suplinită de judecător în conformitate cu dispoziţiile exprese ale art. 129 C. proc. civ.
Din perspectiva unor astfel de exigenţe, nu se poate reţine că instanţa de apel a ignorat complet unele probe, considerate de recurenţi ca fiind câştigate cauzei, scopul evident al instanţei fondului fiind tocmai acela de a ajuta partea să-şi probeze pretinsul drept la reparaţie civilă, în contextul unei legi care impune reguli precise, cu un conţinut normativ foarte bine conturat.
Faţă de semnificaţia pe care recurenţii-reclamanţi au încercat să-l dea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., încercând să impună o ipoteză concretă de pretinsă apreciere eronată a probelor administrate în cauză, ipotezei reale prescrisă de legiuitor (de interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, nesusţinută în nici un fel), Înalta Curte a apreciat că nu poate primi nici o critică de nelegalitate pe acest temei de drept.
În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în legătură cu efectuarea din oficiu a unei expertize tehnice, ale cărei obiective nu ar fi avut legătură cu cauza pendinte, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel putea administra probele a căror necesitate rezulta din dezbateri,cu atât mai mult cu cât judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în configurarea situaţiei de fapt a cauzei pendinte, respectiv în aplicarea corectă a legii - art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a refuzat aplicarea prevederilor art. 1203 C. civ., atunci când a avut de analizat incidenţa şi valorificarea la speţă a dispoziţiilor pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât circumstanţele cauzei pendinte nu configurau ipoteza unui imobil pentru care nu s-a putut face dovada formală a preluării de către stat, sub toate aspectele relevante (data preluării, scopul preluării).
Raţionamentul propus de reclamanţi instanţei de apel, redat pe larg în expunerea de motive - autorii reclamanţilor au deţinut în proprietate, înainte de anul 1933, un teren în suprafaţă de 15.457 mp, situat în zona lacului Floreasca, conform actelor de proprietate depuse la dosar; prin Decretul Regal nr. 2030/1933 s-au declarat de utilitate publică lucrările efectuate în zona gropii de gunoi Floreasca, iar prin Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor s-a dispus efectuarea unor lucrări de lărgire a lacului Floreasca, fiind expropriate terenurile situate pe malul lacului; 4. în anexa la Deciziunea nr. 60119/1938 a Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, printre proprietarii care au fost expropriaţi, figurează la poziţia nr. 64, moştenitorii Z.N.M.; numele autorilor reclamanţilor nu se regăsesc în anexa la Decretul nr. 64/1962 al Consiliului de Stat al RPR, prin care s-au expropriat şi s-au trecut în proprietatea statului terenuri în suprafaţă de 55.578,34 mp, situate în zona groapa Floreasca - furnizează el însuşi date concrete de fapt, avute în vedere de către instanţele anterioare, şi care au condus cu soluţia pe fondul litigiului de faţă.
Prin hotărârile pronunţate, instanţele fondului nu au răsturnat sarcina probei, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi, întrucât, în probaţiune, au fost avute în vedere întocmai prevederilor art. 1169 C. civ., care se conjugă cu norma de principiu instituită de pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la data preluării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, situaţia de excepţie favorabilă poziţiei recurenţilor - în cazul în care, pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat..., faptul că imobilul se găseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă - neregăsindu-se în cauză.
Nu poate fi vorba de o pretinsă sancţionare a recurenţilor pentru culpa de a nu fi dovedit un fapt negativ, anume acela că terenul în cauză nu a fost preluat de stat înainte de 6 martie 1945, câtă vreme înscrisurile administrate în cauză impuneau cu precizie o anumită situaţie de fapt, a cărei realitate nu putea determina incidenţa legislaţiei speciale.
Instanţa de apel nu a aplicat în mod greşit prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de control judiciar a procedat la o verificare a legalităţii şi temeiniciei sentinţei de fond, în acest sens suplimentând chiar probatoriul în condiţiile legii, oferind astfel posibilitatea reală reclamanţilor să dovedească îndeplinirea condiţiile de fond prescrise de legea specială de reparaţie civilă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.N., S.G. şi M.A. împotriva deciziei nr. 690A din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1092/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1084/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
