ICCJ. Decizia nr. 1092/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1092/2011
Dosar nr. 10656/2/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii P.A. şi P.F. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 8994 din 05 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând, în contradictoriu cu emitentul, anularea dispoziţiei, respectiv să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 960 mp, situat în Bucureşti, sector 2.
Prin dispoziţia sus-menţionată s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, motivat de faptul că acesta este afectat în totalitate de construcţii şi elemente de sistematizare.
În şedinţa publică din data de 31 octombrie 2008, terţul intervenient SC M.P.M. SA a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, prin care a solicitat respingerea, ca nefondată, a contestaţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1052 din 02 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia reclamanţilor şi a admis cererea de intervenţie accesorie.
În fapt, s-a reţinut că prin dispoziţia nr. 8994 din 05 noiembrie 2007 a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului în litigiu, cu propunerea de acordare de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 970 mp, identificat conform înscrisurilor aflate în dosar, ca fiind situat în sector 2, faţă de imposibilitatea restituirii în natură a terenului.
S-au avut în vedere expertiza topografică extrajudiciară privind situaţia actuală a imobilului în litigiu, care a concluzionat că pe terenul astfel identificat sunt edificate patru corpuri de construcţii, C1, parter şi etaj, C2, C3, şi C4, anexe parter, totalizând o suprafaţă de 136,88 mp, respectiv expertiza topografică efectuată în instanţă - terenul fiind identificat între punctele 1-13, conform anexei 4 a raportului de expertiză - care a constatat că terenul este împrejmuit în partea nordică şi estică de un gard vechi din beton, cu acces direct şi din str. iar la sud se află poarta de acces în incinta P.T. SA.
Reclamanţii au achiesat la aceste concluzii ale raportului de expertiză şi au solicitat restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren indicată în notificare şi identificată de expert.
Tribunalul însă a apreciat că nu pot fi reţinute concluziile raportului de expertiză cu privire la posibilitatea de restituire în natură a terenului, întrucât acestea reprezintă o opinie subiectivă şi personală a expertului, neargumentată din punct de vedere legal şi nesusţinută de anexele raportului de expertiză.
Tribunalul a constatat că pe terenul despre care expertul a susţinut că este liber de elemente de sistematizare, notat cu S II, se află şi o construcţie P+2, despre care a concluzionat că este provizorie şi demontabilă, pentru care nu s-a emis autorizaţie de construire - anexa 8 a raportului de expertiză.
Tribunalul a constatat totodată că s-au efectuat menţiuni cu privire la un teren în proprietate în suprafaţă de 920,3 mp, sector 2 Bucureşti, proprietar SC P.T. SA, pentru care s-a notat autorizaţia de construire în vederea edificării unei construcţii metalice demontabile, în baza autorizaţiei de construire nr. 374/59 P din 5 mai 2006, emisă de Primăria Sectorului 2 Bucureşti - ceea ce înseamnă autorizaţie legală conform Legii nr. 50/1996 - notându-se dreptul de construire asupra P 1/1, iar ulterior, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7503/2006, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC P.T. SA asupra P 1/1, cu titlu de cumpărare.
Tribunalul a observat că acest corpul de construcţie, P+2, aparţine SC P.T. SA, că a fost edificată în mod legal, respectiv că au fost efectuate menţiunile necesare în cartea funciară pentru opozabilitatea faţă de terţi, aşa încât nu se poate reţine concluzia expertului că acest teren ar fi liber de detalii de sistematizare.
În ceea ce priveşte punctul de transformare ce aparţine E.M.S. SA, tribunalul a apreciat că susţinerile expertului potrivit cărora acesta ar fi amplasat pe o perioadă provizorie , fără respectarea normelor de securitate şi că ar putea fi mutat înspre stradă, nu fac obiectul prezentei cauze, verificarea legalităţii şi respectarea normelor de securitate fiind atributul instituţiei căreia îi aparţine punctul de alimentare cu energie electrică şi nu poate constitui un argument pentru a se reţine că terenul este liber şi poate fi restituit în natură.
Normele Metodologice prevăd obligativitatea restituirii în natură doar pentru terenurile pe care sunt edificate construcţii în mod ilegal sau sunt construcţii uşoare sau demontabile. Or, punctul de electricitate nu se încadrează în această categorie.
În ceea ce priveşte capacele reţelelor edilitare despre care expertul a susţinut că, aşa cum sunt folosite de către SC P.T. SA, pot fi folosite şi de către reclamanţii, tribunalul a apreciat că, de asemenea, este o concluzie eronată a expertului, câtă vreme terenul afectat de amenajări subterane, respectiv de reţele edilitare, nu se poate restitui în natură conform art. 10. 3 din Norme.
Referitor la argumentul invocat de expert, potrivit căruia reclamanţii nu doresc să construiască pe terenul în litigiu, ci intenţionează să îl folosească tot ca parcare, cum este utilizat şi în prezent, tribunalul a apreciat că nu este concludent în prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, nici terenurile pe care se află parcări amenajate nu se pot restitui în natură, iar pe de altă parte, este lipsit de relevanţă faptul că urmează a fi menţinută destinaţia actuală a terenului, întrucât legea nu prevede o astfel de condiţionare pentru această măsură.
Tribunalul a constatat astfel că expertul şi-a depăşit atribuţiile prevăzute de lege şi a propus măsuri pe care doar instanţa de judecată le poate dispune, afirmaţiile acestuia fiind subiective şi neîntemeiate, întrucât sunt contrazise de probele analizate mai sus şi de dispoziţiile legale invocate de către instanţă.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că în mod corect s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, astfel că, faţă de considerentele expuse, şi în raport de art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi de art. 10 din Norme, a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Faţă de soluţia dată cererii principale, tribunalul a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului.
Prin Decizia civilă nr. 238 A din 29 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Prin dispoziţia contestată s-a reţinut că terenul solicitat este afectat de detalii de sistematizare, respectiv construcţie tip A (P+4), tip B (corp nou), tip M (punct transformare), în incintă împrejmuită, respectiv că pe suprafaţa lui pozează capace de reţele edilitare subterane.
În ceea ce o priveşte pe intervenientă, aceasta a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că terenul ce formează obiectul cererii de restituire în natură a fost dobândit în proprietate de companii din trustul de presă M.P., în cadrul procesului de privatizare a fostei SC C.C. Bucureşti SA, aspect ce face imposibilă restituirea în natură a terenului către foştii proprietari.
S-a susţinut astfel că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 29, coroborat cu art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
A mai arătat intervenienta că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare care asigură buna funcţionare a activităţii în cadrul studiourilor P.T. din imobilul situat în sector 2.
S-a apreciat, totodată, că argumentele prezentate în sprijinul cererii de intervenţie accesorie nu sunt neapărat specifice susţinerii unei cereri de intervenţie în interes personal, ci ele tind la menţinerea situaţiei create prin emiterea dispoziţiei contestate. De aceea, cererea de intervenţie accesorie nu putea fi respinsă ca inadmisibilă şi s-a impus analiza argumentelor prezentate de intervenientă, ceea ce instanţa de fond a şi făcut.
În ceea ce priveşte împrejurarea că intervenientul nu ar fi depus originalul certificatului de atestare M 10 nr. 0125, această chestiune a fost complinită în faza apelului, în şedinţa de judecată din data de 03 martie 2010.
În ceea ce priveşte chestiunea prezentării originalului actelor de proprietate ale autorilor reclamanţilor, s-a precizat a fi lipsită de relevanţă, atâta timp cât nici una dintre intimate nu a contestat titlul autorilor reclamanţilor, ba dimpotrivă acesta a fost valorificat prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Chestiunea rămasă în dezbatere în prezentul litigiu vizează natura măsurilor reparatorii la care au dreptul reclamanţii, aceştia susţinând că terenul poate fi restituit în natură.
Din actele depuse rezultă că imobilul solicitat a fi restituit în natură a fost evidenţiat în patrimoniul unei companii privatizate - SC C.C. Bucureşti SA.
În această situaţie devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită având numai dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
În ceea ce priveşte critica privind înlăturarea nejustificată a raportului de expertiză din ansamblul probator administrat în cauză, s-a reţinut că instanţa de fond a ţinut cont de constatările la faţa locului realizate de expert, înlăturând doar acele concluzii care depăşeau atribuţiile ce revin unui expert.
Potrivit art. 201 C. proc. civ., expertiza se efectuează pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.
Or, potrivit încheierii din data de 08 februarie 2008, obiectivul expertizei a fost acela de a stabili dacă terenul pentru care s-a solicitat restituirea în natură este în prezent afectat de elementele de sistematizare indicate în dispoziţia contestată, iar în cazul în care se va constata existenţa unei suprafeţe libere de elemente de sistematizare, măsurarea şi individualizarea acestei suprafeţe.
Expertul însă a făcut aprecieri ce exced investirii sale, făcând aprecieri asupra titlului cu care intervenienta deţine construcţiile şi asupra utilităţii şi caracterului de detaliu de sistematizare a elementelor reţinute în Decizia contestată.
Aceste aspecte nu sunt constatări faptice ci concluzii pe aplicarea normelor legale care sunt atributul exclusiv al instanţei.
Ca atare, concluziile expertizei nu au fost înlăturate neîntemeiat, expertul neavând abilitarea de a stabili situaţia juridică a bunului în litigiu.
Aceste aspecte au fost evidenţiate de instanţa de fond în cuprinsul hotărârii, însă, în mod netemeinic, apelanţii-reclamanţi au insistat în validarea raportului de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond, fără să solicite în apel o altă expertiză.
Concluziile raportului de expertiză sunt contrazise de actele dosarului din care rezultă că suprafaţa de teren S II de 671,17 mp, notată cu S II, este ocupată de construcţia P+2 ce aparţine SC P.T. SA şi pentru care s-a notat autorizaţia de construire în vederea edificării unei construcţii metalice demontabile în baza autorizaţiei de construire nr. 374/59P din 5 mai 2006, emisă de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, notându-se dreptul de construire asupra PI/1 iar, ulterior, în baza contractului de vânzare-cumpărare 7503/2006 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea SC P.T. SA asupra PI/1. Ca atare, acest teren nu poate fi liber de detalii de sistematizare aşa cum afirmă expertul.
De asemenea, cu privire la punctul de transformare, acesta aparţine unui terţ, E.M.S. SA, hotărârea neputând produce efecte asupra acestei persoane care nu este parte în prezentul dosar.
Cu privire la reţelele edilitare marcate prin prezenţa capacelor, Curtea a constatat că prin simpla enunţare a existenţei acestora, expertul confirmă poziţia emisă de Primarul General în procedura administrativă, celelalte concluzii neputând fi primite, excedând atribuţiilor expertului tehnic.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 28 mai 2010, reclamanţii P.A. şi P.F., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel nu a motivat hotărârea pronunţată, ci doar a menţinut, ca legală, hotărârea atacată, fără a se pronunţa în mod explicit asupra existenţei sau inexistenţei elementelor de sistematizare pe teren şi fără a se pronunţa asupra unor înscrisuri importante existente la dosar şi indicate prin cererea de apel, respectiv, contractul de închiriere nr. 165 din 16 noiembrie 2007 care atestă faptul ca intervenienta deţine cu contract de închiriere o suprafaţă de 574 mp din terenul reclamanţilor, pentru care plăteşte o chirie de 5 Euro/mp. Instanţele anterioare au ignorat aceste înscrisuri din care a rezultat că suprafaţa închiriată de intervenientă corespunde cu terenul reclamanţilor, fiind exact partea din spate a imobilului, identificată de expert din suprafaţa expropriată de 671 mp.
În mod nelegal, instanţele anterioare au admis în principiu cererea intervenientei. Fără a motiva în drept această decizie, instanţele au ignorat faptul că nu există nici o legătura de conexitate între contestaţia reclamanţilor, având, în esenţă, ca obiect existenţa sau inexistenţa detaliilor de sistematizare pe terenul în litigiu, şi cererea terţului intervenient prin care se solicită constatarea unui drept propriu de proprietate.
Nu s-a avut în vedere că reclamanţilor le fusese recunoscut dreptul de proprietate, aspect ce nu mai putea fi pus în discuţie, contestaţia vizând doar posibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu.
De principiu, terţul intervenient în numele altei persoane nu poate să invoce un drept al său, ci doar al acelei persoane în interesul căreia a intervenit, aşadar, să sprijine apărarea acesteia.
Instanţa de apel, preluând argumentele instanţei de fond, a admis în principiu cererea de intervenţie în interesul altei persoane, considerând că argumentele prezentate în cerere "tind la menţinerea situaţiei create prin emiterea dispoziţiei contestate", fără a arata care anume aspecte din cererea de intervenţie au condus la concluzia că terenul în litigiu este ocupat de detalii de sistematizare.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., s-a susţinut că, în mod netemeinic, instanţa de apel a preluat fără nici un argument propriu, motivarea primei instanţe cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză, considerând că concluziile acestuia sunt contrazise de actele dosarului.
Din actele dosarului a rezultat că această construcţie, P+2, nu se află pe toată suprafaţa terenului de 671,17 mp, ci este o construcţie provizorie, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară, construcţie ce a fost edificată numai pentru consolidarea clădirii P.T. Expertul nu s-a contrazis ci, dimpotrivă, a identificat această construcţie provizorie, constatând că este demontabilă.
Instanţa de apel nu precizează dacă, în opinia sa, respectiva „construcţie provizorie demontabilă" este motivul pentru care nu le-a restituit, reclamanţilor, imobilul în natură, respectiv dacă această construcţie provizorie reprezintă sau nu un element de sistematizare.
Cât priveşte raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a susţinut că prin acest raport de expertiză a fost identificat terenul, au fost stabilite obiectivele ce ocupau acest teren, cu detalii privind construcţiile conform actelor existente la dosarul cauzei, a fost stabilită suprafaţa liberă şi suprafaţa ocupată de aceste obiective, lucruri pe care, de regulă, le face un expert prin măsurători şi constatări la faţa locului şi pentru care nu poate fi învinovăţit de subiectivism.
În mod nelegal a reţinut instanţa de fond că expertul nu a răspuns argumentat obiectivelor solicitate de către instanţă, respectiv că a „avut o opinie subiectivă şi personală".
Instanţele anterioare au înţeles să înlăture această expertiză fără a dovedi contrariul celor reţinute prin argumente tehnice sau juridice.
Concluziile raportului de expertiză au fost în sensul că terenul în suprafaţă de 671 mp este liber şi are ieşire în str., iar o afirmaţie a expertului că acesta poate fi restituit în natură, a supărat instanţele, apreciat-o ca fiind o depăşire a atribuţiilor sale. Instanţa are ultimul şi cel mai important cuvânt, însă prin înlăturarea în întregime a raportului de expertiză, instanţele au apreciat greşit că nici una din constatările expertului nu ar fi reală, iar terenul în suprafaţă de 671 mp ar fi ocupat în întregime de construcţii.
Această expertiză se coroborează cu toate celelalte probe administrate în cauză şi anume: extrasul de carte funciara din care rezultă că la adresa exista o construcţie provizorie; raportul de expertiză din care rezultă că această construcţie, P+4, nu se afla pe terenul reclamanţilor, ci numai corpul B (care este construcţia provizorie); raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de către Primăria Municipiului Bucureşti, fotografiile din care rezultă că terenul în suprafaţă de 671 mp are ieşire în str.; actele noi pe care aceştia le-au obţinut cu mari diligenţe, respectiv autorizaţia de construire emisă de Primăria sector 2 din care rezultă că "s-a autorizat executarea lucrărilor de construire pentru edificarea unei construcţii metalice, demontabile în vederea amenajării unor studiouri P.T....pe perioada executării lucrărilor de consolidare a corpului principal P+UE."; lista imobilelor expertizate tehnic din punct de vedere seismic consolidate, în care nu intra imobilul de la nr. 109.
Din documentele ataşate la cererea de recurs rezultă că Societatea M.P. (P.T.) nu a fost trecută în lista imobilelor ce urmează a fi consolidate ce intră în această categorie, aşa încât respectiva construcţie provizorie edificată în acest scop trebuia demontată în 7 zile de la efectuarea consolidării.
Cât priveşte existenţa capacelor aflate pe suprafaţa de 237 mp, aceasta nu înseamnă automat că terenul respectiv este afectat de reţele edilitare.
Fără a exemplifica care anume ar fi elementele de sistematizare care ar putea conduce la respingerea contestaţiei, instanţa de apel a apreciat că simpla enunţare a existenţei unor capace conduce la concluzia că dispoziţia atacata a fost confirmată.
Fără a-şi exercita în vreun fel rolul activ, instanţa de apel a preluat motivele invocate de intervenientă (că terenul în litigiu face parte din patrimoniul unei societăţi comerciale), respectiv argumentele instanţei de fond (că expertul şi-a depăşit atribuţiile), fără a avea propria sa motivare cu privire la existenţa acelor elemente de sistematizare care ar face imposibilă restituirea în natură.
Instanţa de apel nu face nici o precizare cu privire la existenţa sau inexistenţa elementelor de sistematizare pe teren - obiectul contestaţiei noastre - ci numai critică raportul de expertiză prin aceea ca „ar contrazice actele de la dosar" (fără a preciza care anume acte).
În situaţia în care instanţa de apel ar fi constatat, ca şi prima instanţă, că raportul de expertiză nu este edificator, pentru dezlegarea pricinii, avea posibilitatea ca instanţă de control, în vederea aflării adevărului, să pună în discuţie, din oficiu, necesitatea efectuării unei noi expertize.
Or, din actele depuse la dosarul cauzei, coroborate cu raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă fără putinţă de tăgada că dispoziţia atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât construcţia tip A(P+4), deşi se află la aceeaşi adresă, sector 2, nu se află pe terenul în litigiu, aspect dovedit cu ocazia constatărilor făcute pe teren de către expert ( lucru constatat şi în expertiza extrajudiciară făcută împreună cu entitatea investită).
Conform adresei nr. 33558 emisă de Direcţia Generală de Dezvoltare Teritorială rezultă că intervenienta nu are cum să deţină în proprietate terenul reclamanţilor, dat fiind faptul că "în cuprinsul HG nr. 89/1991 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale ...nu există dispoziţii referitoare la transferul vreunui drept de administrare sau de proprietate a terenurilor de la C.C. Bucureşti către societăţi comerciale nou înfiinţate" şi cu atât mai mult cu cât intervenienta deţine cu contract de închiriere peste jumătate din terenul în litigiu.
Terenul nu are numai 920 mp, în realitate are 1673 mp, conform adresei aflată la fila 379 şi măsurătorilor întocmite în baza HG nr. 834/1991.
Or, dacă intervenienta deţine în proprietate 4172 mp. de unde rezultă că suprafaţa reclamanţilor, de 970 mp, este inclusă în suprafaţa acesteia.
În realitate, s-a susţinut că este vorba de terenuri alăturate, însă intervenienta pentru a ocupa în continuare şi terenul reclamanţilor pe care îşi parchează maşinile, încearcă să inducă în eroare instanţa, prevalându-se de faptul că în dispoziţia atacată le-a fost trecut acelaşi număr poştal.
În anul 1940, intervenienţii au deţinut teren la numărul 107-121, în timp ce terenul reclamanţilor a avut în anul 1940, numărul 123.
De asemenea, str. P. a mai purtat denumirea de T., iar intervenienţii au avut nr. 199 pe str. T., în timp ce reclamanţii au avut str. T. nr. 123, în anul 1956.
De asemenea, din certificatul de atestare M10, ca şi din actele despre care instanţa de apel face vorbire, rezultă că intervenienta deţine teren în B-dul C. nr. 109, iar reclamanţii au fost trecuţi în dispoziţia contestată în str. P. 109, care nu este acelaşi lucru.
Cu toate că au arătat şi susţinut aceste aspecte în mod repetat, în faţa ambelor instanţe, nici una dintre instanţe nu a înţeles să verifice adevărata situaţie de fapt şi de drept, iar dacă aceste lucruri au fost constatate de către expert în raportul de expertiză - " că terenul şi clădirea P.T. nu se află pe terenul în litigiu", şi că "terenul nostru trebuia notat cu "A", ca fiind P. 109 A, - aceste argumente nu au fost avute în vedere de către instanţe.
Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, avea posibilitatea să verifice dacă dispoziţia atacată a fost emisă corect.
Cu atât mai mult, prin admiterea cererii de intervenţie avea obligaţia să facă verificări cu privire la adresa stradală şi poştală, atât a terenului reclamanţilor, cât şi a terenului intervenienţilor.
Aceste verificări nu au fost făcute, deşi instanţele au reţinut, fără nici un suport legal, că terenul reclamanţilor este afectat de detaliile de sistematizare - construcţia provizorie şi capacele canalelor aflate numai pe o porţiune mică din faţă a terenului - cât despre transformator, instanţele nu se mai pronunţă, considerând ca aparţine SC E. SA.
Reclamanţii au obţinut acte noi din care rezultă că la adresa din P. nr. 109 (în spatele clădirii P.T., în curtea acestuia) Primăria Municipiului Bucureşti a restituit în natură, în baza Legii nr. 10/2001, foştilor proprietari, terenul în suprafaţă de 920 mp, fost str. P. nr. 121, sector 2. Din procesul verbal de punere în posesie a rezultat că terenul în suprafaţă de 920 mp s-a identificat ca fiind la nr. 109 B, învecinat cu nr. 109 A(terenul reclamanţilor). Acest teren aparţine în prezent P.T. conform actului de vânzare-cumpărare anexat (anexa 5).
Aceste acte, coroborate cu expertiza efectuată în cauză, conduc la concluzia că terenul reclamanţilor se afla în str. P. nr. 109 A, şi nu nr. 109, care ar fi adresa intervenientei.
Pentru toate aceste considerente, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate că, terenul în suprafaţă de 671,17 mp este liber de elemente de sistematizare şi le poate fi restituit în natură, terenul în suprafaţă de 287,89 mp, pe care se află capace de canale, transformatorul le poate fi, de asemenea, restituit, întrucât terenul nu trebuie folosit neapărat pentru construcţie, acesta nefiind impediment al restituirii, construcţia tip B (P+2) a fost înregistrată în cartea funciară ca fiind provizorie şi a fost construită în anul 2006, după ce reclamanţii depuseseră notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Din extrasul de carte funciară nr. 68492, rezultă că P.T. a obţinut în data de 5 mai 2006 o autorizaţie provizorie emisă de Primăria sector 2. Cum autorizaţia definitivă se eliberează de PMB, nu de primăria de sector, rezultă că nici în prezent nu se poate vorbi de o autorizaţie definitivă pentru construcţia edificată de intervenientă pe terenul reclamanţilor, iar această construcţie, aşa cum a reţinut şi expertul, este construcţie provizorie şi demontabilă şi nu constituie element de sistematizare, intervenienţii având obligaţia demontării acesteia după consolidarea clădirii pentru care a fost edificată.
Nici pârâta Municipiul Bucureşti, nici intervenienta nu au dovedit faptul că, pe terenul în litigiu, se află elemente de sistematizare.
Pe terenul în litigiu nu există nici o parcare amenajată aşa cum în mod neîntemeiat reţine instanţa de fond, ci pur şi simplu acest teren este folosit ca parcare.
Punctul de transformare funcţionează, de asemenea, din anul 2006, când aceştia aveau deja notificare formulată şi nu constituie un element de sistematizare, întrucât nu deserveşte decât o persoană juridică şi nu o stradă, un cartier etc.
În drept, recurenţii-reclamanţi au invocat şi prevederile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Recursul este întemeiat, pentru considerentele de fapt şi de drept ce urmează:
În fapt, prin dispoziţia nr. 8994 din 05 noiembrie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului în litigiu, respectiv s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 970 mp, identificat, conform înscrisurilor aflate în dosar, ca având adresa de situaţie în Bucureşti, sector 2.
Prin această dispoziţie s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, motivat de faptul că acesta este afectat în totalitate de construcţii şi elemente de sistematizare.
Pe de o parte, instanţele anterioare, faţă de probatoriul administrat, au constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu - constatând în fapt că terenul este afectat de amenajări subterane, respectiv de reţele edilitare, corpul de construcţie P+2, ce aparţine SC P.T. SA, a fost edificat în mod legal, fiind totodată efectuate menţiunile necesare în cartea funciară, pentru opozabilitatea faţă de terţi, aşa încât nu se poate reţine concluzia expertului conform căreia acest teren ar fi liber de detalii de sistematizare - considerentele de drept avute în vedere de aceste instanţe raportându-se în mod explicit la art. 10 din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, prin prezenţa în proces a intervenientei, care a susţinut în mod explicit că terenul ce formează obiectul cererii de restituire în natură a fost dobândit în proprietate de companii din trustul de presă M.P. în cadrul procesului de privatizare al fostei SC C.C. Bucureşti SA, aspect care face imposibilă restituirea în natură a terenului către foştii proprietari, instanţele anterioare şi-au susţinut soluţia şi pe dispoziţiile art. 29, coroborat cu art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a susţinut intervenienta).
În expunerea de motive a hotărârii s-a consemnat în mod explicit că, din actele depuse la dosar, rezultă că imobilul solicitat a fi restituit în natură a fost evidenţiat în patrimoniul unei companii privatizate - SC C.C. Bucureşti SA, respectiv că, în această situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită având numai dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Important de reţinut este faptul că, în contextul procedural al cauzei pendinte, chestiunea supusă dezbaterii vizează natura măsurilor reparatorii la care au dreptul reclamanţii, restituire în natură sau prin echivalent.
Pentru a cerceta fiecare din motivele de nelegalitate invocate - in esenţă, pretinse neregularităţi de ordin procedural, începând cu chestiunea admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie în interesul unei alte persoane, dar şi pretinse încălcări ale unor dispoziţii concrete de drept substanţial, art. 10 din Legea nr. 10/2001, pct. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv art. 29, coroborat cu art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 - Înalta Curte, ca instanţă de recurs, este ţinută ea însăşi să-şi circumscrie activitatea de control judiciar, dispoziţiilor legale procedurale incidente în ceea ce o priveşte.
Astfel, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 şi art. 314 C. proc. civ. – „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii", respectiv „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite" - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de doctrina si jurisprudenţa naţională, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Dovada îndeplinirii condiţiei prescrise de normele procedurale sus-menţionate este reprezentată chiar de conţinutul actului de dispoziţie al instanţei de judecată, respectiv hotărârea judecătorească pronunţată şi atacată cu recurs.
Prin urmare, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura ca hotărârea judecătorească atacată in această cale extraordinară de atac cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", realizând astfel situaţia-premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
Dispoziţiile legale sus-menţionate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de înfăptuire a actului de justiţie în etapele procesuale anterioare.
În ceea ce priveşte cauza de faţă, hotărârea instanţei de apel - obiect al cererii de recurs - nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta se conjugă cu soluţia de primă instanţă, nu realizează o analiză pertinentă a tuturor susţinerilor părţilor, a tuturor probelor administrate de acestea, nu s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de fiecare din părţile cu interese contrare din cauză, inclusiv susţinerile intervenientei, deşi toate acestea se conturau a fi pertinente şi concludente cauzei.
O astfel de analiză detaliată si strict aplicată a chestiunilor de esenţă ale raportului juridic dedus judecăţii, in principal clarificarea situaţiei de fapt si de drept a imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea statului, dar si la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data formulării cererii de restituire, era cerută de complexitatea cauzei (din perspectiva susţinerilor părţilor, uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestora pentru proces, timpului scurs de la data trecerii imobilului în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor de fapt şi de drept decisive pentru clarificarea şi, in final, pentru soluţionarea raportului juridic litigios etc.), de importanta deosebita a litigiului pentru fiecare din părţile din proces, de modalitatea concretă in care legiuitorul a înţeles să restabilească situaţia anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate in mod abuziv in patrimoniul statului, fără insă a ignora situaţiile juridice create sau angrenate de circuitul civil general, pentru a căror conservare se impune justificarea legală corespunzătoare.
S-a avut în vedere, in mod concret, împrejurarea că, lipsa motivării sau, cum este cazul situaţiei de faţă, insuficienţa motivării în privinţa unor aspecte relevante pentru cauză - amplasamentul precis al terenului în litigiu pe planul de situaţie, cu limite şi vecinătăţi, parcela cadastrală să fie descrisă prin totalitatea elementelor topografice, amplasarea tuturor construcţiilor edificate pe teren, denumirile şi destinaţiile fiecărui corp de construcţie, existenţa sau nu a reţelelor de utilităţi urbane in zona amplasamentului (trasee, dimensiuni, etc.), configurarea pe planul de situaţie a aleilor, a eventualelor spaţii verzi etc., a oricăror alte informaţii ce vizează situaţia imobilelor învecinate şi care ar putea avea relevanţă în privinţa pretenţiei de restituire în natură, cu toate consecinţele ce derivă din acestea sub aspectul identificării persoanelor îndreptăţite la restituire, dar şi a unităţii deţinătoare în sensul legii speciale, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparaţie civilă pentru restabilirea situaţiei anterioare - a fost privită în doctrina si jurisprudenţa instanţelor naţionale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus, aşadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
Toate aceste considerente de fapt şi de drept sunt importante in aprecierea instanţei de recurs pentru configurarea soluţiei pronunţate şi ca o garanţie a respectării depline a dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţei, cu privire la desfăşurarea procesului civil, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate etc., aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părţi sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios - în cauza de faţă, s-au invocat dispoziţiile art. 10, dar şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispoziţiile art. 21 din acelaşi act normativ.
Instanţa de trimitere va îndeplini această obligaţie de valorificare a probatoriului, nu numai prin operaţiunea de încuviinţare si administrare a probelor considerate pertinente si concludente cauzei de faţă (înscrisuri - realizată deja, în mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs - dar şi expertiza tehnică de specialitate, sub aspectul identificării precise a imobilului în litigiu), ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi in condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă in dispozitiv.
Este nevoie, aşadar, de o preocupare reală din partea instanţei de judecată de a pune de acord, prin motivare, datele care rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, coroborate cu concluziile unui nou raport de expertiză (cu obiective precise care să valorifice toate datele furnizate de înscrisurile aflate la dosarul cauzei), cu susţinerile părţilor (redate in paragrafele anterioare - care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţă, in mod argumentat).
Instanţele de fond, de principiu, atunci când pronunţă soluţia finală trebuie să beneficieze de o probaţiune adecvată complexităţii raporturilor juridice litigioase, singura în măsură să evidenţieze realitatea situaţiilor de fapt, în funcţie de care să aprecieze în cunoştinţă de cauză asupra chestiunilor de procedură - admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie în interesul unei alte persoane, dar şi a tuturor celorlalte chestiuni de învestire legală (punerea de acord a solicitărilor reclamanţilor cu dispoziţiile instanţei, conservarea situaţiilor necontestate în cauză, pentru a da coerenţă actului final, cu atât mai mult cu cât, în raport de soluţia pronunţată, s-ar putea pune problema executării/realizării efective a dreptului), dar şi a chestiunilor de substanţă a raportului juridic dedus judecăţii - posibilitatea acordării reparaţie civilă în modalitatea solicitată de reclamanţi, toate în raport de clarificările ce se impun a fi făcute în rejudecare, redate în paragrafele anterioare.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., raportat la art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de judecată.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza şi celelalte critici formulate prin recurs, sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii P.A. şi P.F. împotriva deciziei nr. 238A din 29 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1196/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1088/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
