ICCJ. Decizia nr. 1232/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1232/2011
Dosar nr.13480/3/2008
Şedinţa publică din 14 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 942 din 24 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea civilă completată formulată de reclamantele S.I. şi G.M.E. fiind obligaţi pârâţii V.D. şi V.P. să lase reclamantelor pârâte în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul nr. 5 din imobilul Bucureşti, în suprafaţă utilă de 109,68 mp şi suprafaţă de teren de 26,69 mp situat sub construcţie.
S-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi s-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la plata contravalorii apartamentului şi ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi V.D., V.P.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 27352/1944 de Tribunalul Ilfov, L.H. a cumpărat de la V. şi R.D. apartamentul de la etajul 2 situat în imobilul din Bucureşti, sector 1.
Potrivit adresei nr. 34/792/2005 emisă de DITL Sector 1 în perioada 1945 – 1951 L.H. a figurat la rolul fiscal cu un apartament în Bucureşti, sector 1. În procesul verbal de impunere aceasta figura cu un apartament din sector 1, care a fost preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951 prin Decizia nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965.
Conform ordinului de moştenire emis în dosarul nr. 52862 din 10 decembrie 2003 de către Grefierul pe probleme de moşteniri al statului Israel de pe urma defunctei L.H. au rămas drept moştenitoare cele două reclamante în calitate de fiice.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1696/22464 din 2 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâţii au cumpărat apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti, sector 1.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pârâte tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată având în vedere că la dosar din adresa nr. 656335/14454 din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia Generală de Dezvoltare, Investiţii şi Planificare Urbană – Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală rezultă că la imobilul care figura cu nr. poştal 12, figura la nivelul anului 1986 nr. 10 aceeaşi concluzie desprinzându-se şi din adresa nr. 341792/2005 emisă de DITL Sector 1.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată având în vedere capătul de cerere referitor la revendicarea terenului.
În acest context se impune a se preciza că tribunalul nu a analizat constatarea modului în care a fost preluat imobilul ca un capăt distinct de cerere ci în cadrul acţiunii în revendicare, stabilirea existenţei sau nu a titlului statului atunci când a înstrăinat imobilul fiind esenţială în cadrul comparării titlurilor părţilor.
Pe de altă parte prin încheierea contractului de vânzare cumpărare pârâţii reclamanţi au calitatea de dobânditori cu titlu particular astfel că această analiză în ceea ce priveşte apartamentul în litigiu se va face în contradictoriu cu aceştia.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată.
Astfel reclamantele pârâte susţin că în ceea ce priveşte terenul acesta s-ar afla în posesia pârâtului Municipiul Bucureşti ca urmare a lipsei formei autentice a actului de înstrăinare.
Plecând de la această premisă tribunalul a reţinut că procedura Legii nr. 10/2001 ar fi pe deplin aplicabilă.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Conform art. 22 alin. (1) persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5) nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În consecinţă în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 şi art. 22 alin. (5) din Legea 10/2001 ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
De asemenea tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din CEDO având în vedere pe de o parte că procedura instituită de Legea 10/2001 nu este una jurisdicţională ci pur administrativă, entitatea investită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil. Condiţia esenţială care se cere este aceea ca soluţia pronunţată în procedura prealabilă să poată fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti care îndeplineşte condiţia de tribunalul independent şi imparţial şi care are competenţă deplină de a verifica Decizia administrativă. în acest sens CEDO s-a pronunţat în cauzele Glod contra României şi Crişan contra României.
Or, în cauza de faţă tribunalul a constatat că reclamantele aveau o astfel de posibilitate deoarece art. 26 din Legea 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului, secţia civilă, dispoziţia emisă. Mai mult aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea investită cu soluţionarea notificării refuză să o soluţioneze în termenul legal. în acest sens sunt deciziile IX/2006 şi XX/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prevăd competenţa tribunalului secţia civilă de a soluţiona cererile de obligarea a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie soluţionare a notificării cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constantă a instanţelor este în sensul de a soluţiona orice contestaţie referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că reclamantele au formulat şi o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii 10/2001 dar prin acţiunea introductivă precizată cât şi din concluziile scrise au indicat drept temei al acţiunii dreptul comun astfel că dacă ar fi analizat cererea prin prisma notificării şi a deciziei XX/2007 a I.C.C.J. ar fi însemnat să schimbe temeiul inveterat expres ceea ce echivalează cu pronunţarea asupra a altceva decât s-a cerut.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii reclamanţi V.D. şi V.P. tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiată fără a părea a fi în contradictoriu faţă de cele expuse mai sus.
Astfel, prin Decizia 33/2008 pronunţată de I.C.C.J. a fost tranşată problema admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun constatând că doar în cazul în care nu s-a formulat notificare în temeiul Legii 10/2001 reclamanţii ar pierde dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţine că îl are cu privire la imobilul în discuţie.
Acesta deoarece în situaţia în care s-a formulat o astfel de notificare se poate pune în discuţie în ce măsură acesta oferă posibilitatea reparării efective a prejudiciului cauzat prin preluare, ceea ce presupune discuţii pe fondul cauzei inclusiv în ceea ce priveşte constatarea existenţei drepturilor de proprietate a părţilor şi a garantării acestora de către CEDO.
Or, în cauza de faţă o astfel de notificare a fost formulată fără ca procedura administrativă să fie finalizată şi să conducă la o reparare efectivă a prejudiciului.
Pe de altă parte suma încasată în temeiul Legii 112/1995 nu poate fi considerată ca reparaţie integrală a prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului de către stat.
Pe fondul cauzei tribunalul a constatat că acţiunea reconvenţională care ar fi putut paraliza acţiunea în revendicare este neîntemeiată având în vedere că reclamantele nu au locuit pe teritoriul României astfel că termenul de uzucapiune este de 20 de ani şi nu de 10 ani aşa cum susţin pârâţii reclamanţi.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii reclamanţi tribunalul a constatat că este întemeiată.
Astfel, în contextul comparării titlurilor de proprietate ale părţilor trebuie reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a tăcut în temeiul Decretului 111/1951 decret neconstituţional şi în contradicţie cu dispoziţiile art. 480 C. civ. şi care încălca grav dreptul de proprietate privată.
Datorită preluării fără titlu valabil reclamantele şi pârâţii invocă în fapt titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, dar care provin de la autori diferiţi, autorul pârâţilor, fiind un neproprietar. Consecinţa este aceea că niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit din patrimoniul reclamantelor. Această constatare a instanţei face ca şi în privinţa acestora să fie aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.
Pe de altă parte nu se poate nega faptul că datorită faptului că titlul pârâţilor nu a fost invalidat aceştia se bucură de prezumţia încheierii cu bună credinţă şi deci a protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.
În ceea ce priveşte problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii 112/1995 având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparaţii persoanelor deposedate abuziv şi pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, tribunalul a apreciat că, doar aceste aspecte nu pot conduce la a considera că titlurile pârâţilor sunt preferabile şi deci acţiunea în revendicare ar trebui respinsă.
În acest sens, este de reţinut că în cauza de faţă Legea 10/2001 prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri având în vedere că bunul a fost înstrăinat. Dar în mod constant CEDO a constatat că Fondul Proprietatea nu funcţionează, ceea ce însemnă că despăgubirile acordate în această procedură sunt iluzorii.
În acest context tribunalul a avut în vedere faptul că dispoziţiile art. 480 C. civ. au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată şi de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condiţiile Legii 10/2001, tribunalul a constatat că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare şi ineficiente cât şi a faptului că Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod eficient, nu poate conduce la o reparaţie rapidă şi efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.
Pe de altă parte, în condiţiile în care bunul era înstrăinat de către stat, acesta nici nu mai avea cum să dispună în concret restituirea acestuia, acesta fiind şi sensul art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, această legea reglementând doar raporturile cu persoanele juridice menţionate la art. 21 din lege.
Mai mult, în mod constant CEDO a obligat la restituirea în natură a bunului reţinându-se că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparaţie efectivă a încălcării dreptului de proprietate chiar şi atunci când bunul nu se mai afla în posesia statului Concluzia nu poate fi decât una singură şi anume că, inclusiv CEDO consideră că cea mai bună reparaţie a abuzului este aceea restituirii bunului.
În condiţiile în care ambele părţi deţin un bun în sensul convenţiei, soluţionarea cauzei depinde în mod esenţial de modalităţile concrete pe care fiecare parte la are la dispoziţie pentru obţinerea unei compensaţii efective pentru pierderea bunului său.
Tribunalul a constatat ca în cauza Raicu contra Românie după ce se reţine că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate şi că legislaţia ar trebui sa permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecare speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile de buna credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri condamnarea statului a venit nu atât pentru că cumpărătorul de bună credinţă a pierdut bunul pentru ca acesta să fie restitui vechiului proprietar, cât mai ales pentru că acesta nu a primit o compensaţie efectivă pentru această pierdere.
Astfel, CEDO reţinea în Decizia respectivă că respectivei reclamante nu i s-a acordat nici o compensaţie pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menţionate de către Curtea Supremă de Justiţie. Dacă reclamanta nu a introdus o acţiune în rambursarea preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu apartamentul, se impune să se constate că, aşa cum reiese de altfel din jurisprudenţa admisă de Guvern, o astfel de acţiune nu ar fi putut duce la acordarea unei compensaţii care să fio în mod rezonabil în raport cu valoarea „pecuniară" a apartamentului de care a fost privată. De altfel, Curtea observă că Guvernul nu a susţinut că reclamanta dispunea de o cale de recurs care să-i fi permis să compenseze diferenţa dintre preţul do cumpărare actualizat, şi valoarea bunului la data hotărârii din 12 februarie 2003 pronunţată în recursul în anulare.
De altfel şi în cazul numeroaselor condamnări care au la baza vânzarea bunului de către stat în temeiul Legii 112/1995, Curtea se raportează la faptul că în momentul de faţă Fondul Proprietatea nu funcţionează, ceea ce conduce la concluzia că despăgubirile prevăzute de acesta sunt iluzorii.
În consecinţă, criteriu esenţial pentru stabilirea preferabilităţii unuia din titluri este dat de stabilirea mijlocele juridice prevăzute în dreptul intern pe care fiecare parte ie are la dispoziţie pentru a obţine o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietatea sa.
Sub acest aspect tribunalul a constatat că pârâţii reclamanţi au la dispoziţie, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât de obţinere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acţiunii în evicţiune, acţiune de drept comun pentru care există o practică constantă şi consistentă a instanţelor judecătoreşti, fie mai nou prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001.
În concluzie nu se poate reţine că prin admiterea acţiunii în revendicare, pârâţilor li s-ar crea un prejudiciu disproporţionat.
În schimb, pentru vechii proprietari, legea specială, în lipsa posibilităţii restituirii în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar, astfel cum deja s-a constatat, Fondul Proprietatea nu funcţionează ceea ce înseamnă că despăgubirile sunt iluzorii şi deci reparaţia efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se produce.
Având în vedere toate considerentele prezentate mai sus tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General şi inadmisibilităţii (în ceea ce priveşte cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii reclamanţi V.D. şi V.P.).
De asemenea s-a admis în parte acţiunea completată, formulată de reclamantele pârâte în contradictoriu pârâţii reclamanţi şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantelor pârâte în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul 5 situat în Bucureşti sector 1 compus din vestibul, baie, cameră, cameră, holl, cameră, cămară, bucătărie, debara, culoar, terasă, cameră serv., boxă în suprafaţă utilă de 109,68 mp împreună cu suprafaţa de teren de 26,69 mp situat sub construcţie.
Tribunalul a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulata în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General. De asemenea a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
Având în vedere modul de soluţionare a acţiunii în revendicare tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General la plata contravalorii apartamentului.
Apelantele intimate reclamante S.I. şi G.M. sunt moştenitoarele defunctei L.H., aşa cum rezultă din ordinul de moştenire emis în dosarul 52862 din 10 decembrie 2003 de către grefierul pe probleme de moştenire al statului Israel.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii V.D. şi V.P. iar prin Decizia civilă nr. 233 din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanţilor V.D. şi V.P., s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii în revendicare, s-a desfiinţat în parte sentinţa în pronunţarea soluţiei dată capătului de cerere formulat de reclamanţii pârâţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti având ca obiect plata contravalorii apartamentului şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă în privinţa capătului de cerere menţionat anterior.
S-au menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a individualităţii pe capătul de cerere privind revendicarea respectiv cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale formulată de pârâţii - reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantele S.I. şi G.M. sunt moştenitoarele defunctei L.H. având calitate procesuală activă.
Adresa nr. 656335/14454 din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi adresa nr. 341792/2005 emisă de DITL Sector 1 dovedesc această identitate prin lămurirea aspectelor legate de numerele poştale deţinute dea lungul timpului de imobilele de pe str. P. Identitatea este dovedită de altfel şi dacă se compară conţinutul deciziei nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965 cu conţinutul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nota de reconstituire cu caracter informativ întocmită de Primăria Municipiului Bucureşti în dosarul format ca urmare a notificării reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a mai constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect calitatea procesuală activă a reclamantelor, respectiv aspectul nevalabilităţii titlului statului prin raportare la neconcordanta existentă între Decretul nr. 111/1991 şi Constituţia în vigoare la momentul respectiv. De altfel, concluzia primei instanţe nu reprezintă altceva decât punerea în practică a dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea s-a reţinut că sunt neîntemeiate criticile apelanţilor V. cu privire la modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Sub aceste aspect Curtea reţine că din moment ce reclamantele au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar această notificare nu a fost soluţionată, nu li se poate interzice persoanelor îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţelor, inclusiv cu o acţiune în revendicare. Doar dacă reclamantele nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 au dacă notificarea acestora ar fi fost soluţionată, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi fost inadmisibilă. Concluzia de mai sus este conţinută în Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii.
În ce privesc criticile apelanţilor pârâţi V. relative la modul în care prima instanţă a soluţionat acţiunea în revendicare pe fond, au fost apreciate ca fondate.
Astfel, prima instanţă, procedând la compararea titlurilor omite a avea în vedere faptul că reclamantele nu au în patrimoniu un „bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În cauză este relevant faptul că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către apelanţii V., reclamantele sau autoarea acestora nu şi-au manifestat în nici un fel dorinţa de a redobândi bunul înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea în cauză este relevant faptul că până la depunerea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 şi de altfel până în prezent, reclamantele nu au obţinut o hotărâre judecătorească contradictoriu cu statul prin care să se constate nevalabilitatea titlului acestuia sau prin care să fie obligat statul să restituie apartamentul.
În fine în cauză este relevant faptul că acţiunea introductivă a fost depusă la data de 11 iunie 2007 şi că reclamantele nu au cerut instanţelor în cadrul termenului legal anularea titlului de proprietate al apelanţilor pârâţi V.
Relevanţa aspectelor de mai sus rezidă în aceea demonstrează preferabilitatea titlului de proprietate al apelanţilor pârâţi în cadrul acţiunii în revendicare. Reclamantele nu au un titlu sau un bun în sensul convenţiei care să poată fi opuse pârâţilor. Reclamantele aveau la momentul formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 speranţa legitimă de a redobândi bunul sau contravaloarea acestuia în cadrul şi cu respectarea procedurii Legii nr. 10/2001.
În condiţiile în care până la data de 14 august 2002 reclamantele nu au contestat în justiţie titlul de proprietate al cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au pierdut dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului, rămânându-le în patrimoniu dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent.
Apelanţii pârâţi V. au cumpărat un apartament de la stat în temeiul unei legi în vigoare în prezent şi în baza unui contract de vânzare valabil. Bunul cumpărat de pârâţi s-a consolidat în patrimoniul acestora atâta timp cât printr-o lege specială ulterioară s-a stabilit un termen în cadrul căruia foştii proprietari puteau contesta actul de înstrăinare şi atâta timp cât succesorii fostului proprietar al imobilului în cauză nu au intentat nici o acţiune în termenul de prescripţie special.
Atât actul de cumpărare al pârâţilor, cât şi Legile nr. 112/1995 respectiv 10/2001 se situează în timp după momentul la România a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că singurii care, în speţă, deţin un bun în sensul convenţiei sunt apelanţii pârâţi V.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că în speţă se impunea respingerea ca nefondată a acţiunii în revendicare deoarece reclamantele nu sunt nici proprietare, nici posesoare ale imobilului revendicat, singurii posesori proprietari ai imobilului fiind pârâţii V. Consecinţa greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare de către prima instanţă este schimbarea sentinţei (în parte, cu privire la capătul de cerere privind revendicarea) şi respingerea ca nefondată a acţiunii în revendicare, conform art. 296 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut că urmare a concluziei necesităţii respingerii acţiunii în revendicare, ca nefondată, se impune admiterea apelului declarat de apelanţii pârâţi reclamanţi V.D. şi V.P. şi schimbarea în parte a sentinţei în sensul arătat.
De asemenea s-a apreciat că urmare a soluţiei dată acţiunii în revendicare, se impune admiterea apelului provocat declarat de apelantele reclamante pârâte în sensul desfiinţării în parte a sentinţei în privinţa soluţiei date capătului de cerere formulat de reclamanţii pârâţi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, având ca obiect plata contravalorii apartamentului.
Aceeaşi instanţă de apel a precizat că urmare a admiterii apelului pârâţilor se impune şi admiterea apelului provocat declarat de reclamante deoarece prin respingerea revendicării redevine actuală cererea acestora având ca obiect plata contravalorii apartamentului de către Municipiul Bucureşti. Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că prima instanţă nu a analizat pe fond capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata contravalorii apartamentului. Deşi în dispozitivul hotărârii acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat, în considerentele hotărârii se arată că soluţia de respingere a fost consecinţa exclusivă a modului în care a fost soluţionată acţiunea în revendicare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele S.I. şi G.M.E. solicitând modificarea ei în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurentele susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care nu a examinat cauza şi raportat la Decizia nr. 781/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din care rezultă că titlul statului a fost desfiinţat.
În acest sens reclamantele anexează Decizia sus evocată, susţinând astfel că în mod greşit a fost respinsă acţiunea în revendicare.
Recurentele mai susţin că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În aceeaşi idee reclamantele au mai învederat faptul că pârâţii V. nu au un titlu pe care să îl poată opune, întrucât aceştia au cumpărat de la un neproprietar.
Intimaţii V.D. şi V.P. s-au opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Aşa cum rezultă din actele de la fila 22 – 29 (dosarul instanţei de apel) reclamantele au depus doar în apel Decizia civilă nr. 781 din 19 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi respectiv sentinţa civilă nr. 539 din 10 iunie2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învederând faptul că titlul Statului a fost desfiinţat şi ca atare imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor.
Or, din considerentele hotărârii, nu rezultă că instanţa de apel ar fi examinat si prin prisma hotărârilor susmenţionate.
De altfel, este de observat că ,aspectele învederate de reclamante (în condiţiile în care ele nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei în primă instanţă,) trebuiau puse in discuţia părţilor in virtutea respectării principiului contradictorialităţii si al dreptului la un proces echitabil, pentru clarificarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept, a raporturilor juridice dintre părţi în ce priveşte imobilul din str. P., apartamentul 5.
In ce priveşte critica legata de considerentele hotărârii ce ar cuprinde motive contradictorii, sunt de reţinut următoarele.
Motivarea unei hotărâri are un caracter esenţial, întrucât in baza acesteia părţile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanţei in sensul pronunţării soluţiei adoptate. In acelaşi timp, motivarea permite realizarea controlului judiciar.
Ca atare motivarea se face in concret , simpla afirmaţie potrivit căreia un fapt rezulta din actele de la dosar , nu se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Motivarea înseamnă stabilirea in concret , clar si concis, a stării de fapt si de drept , urmând o ordine cronologica.
Reţinerea fiecărei împrejurări trebuie argumentata cu ajutorul probelor administrate , iar daca probele sunt contradictorii, ele trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reţinut unele si s-au înlăturat altele.
Astfel motivarea unei hotărâri înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare de speţa, in cadrul prevederilor generale si abstracte ale unei legi. Scopul motivării este acela de a explica masurile adoptate de instanţa.
Or, din perspectiva celor expuse, este de reţinut că într-adevăr considerentele hotărârii nu se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa nu a examinat starea de fapt si de drept in raport si de hotărârile depuse doar in instanţa de apel, nefiind respectat nici principiul contradictorialităţii.
Astfel în considerarea celor expuse, în temeiul art. 304 pct. 7, 9 şi 312 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a admite recursul, a modifica în parte hotărârea în sensul înlăturării dispoziţiilor privind respingerea acţiunii în revendicare şi a dispoziţiilor privind menţinerea sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale formulată de pârâţii reclamanţi şi pe cale de consecinţă trimite cauza spre rejudecarea acţiunii în revendicare, instanţa de fond menţinând restul dispoziţiilor deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele S.I. şi G.M.E. împotriva deciziei nr. 233 A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă.
Modifică în parte hotărârea recurată şi în consecinţă:
Înlătură dispoziţiile privind respingerea acţiunii în revendicare, precum şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale formulată de pârâţii reclamanţi.
Trimite cauza spre rejudecarea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, instanţei de fond.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1230/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1200/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
