ICCJ. Decizia nr. 1331/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1331/2011
Dosar nr. 8030/3/2009
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 602 din 22 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor R.I. şi R.V. împotriva Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosinţă şi a respins ca inadmisibilă acţiunea aceloraşi reclamanţi împotriva pârâţilor M.V. şi M.I., prin care se solicita să fie obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită folosinţă cota din imobilul situat în Bucureşti, compus din corp B format din vestibul, hol, două camere, bucătărie, baie, la subsol spălătorie, cămară şi pivniţă, precum şi cota de 1/3 din terenul în suprafaţă de 310 mp.
Prin aceeaşi sentinţă s-a disjuns judecarea capetelor de cerere având ca obiect pretenţii îndreptate împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice şi pârâţilor M.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a pornit analiza, în ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţi procesuale civile de folosinţă a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, de la prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere", ceea ce duce la concluzia că legiuitorul a stipulat că în anumite situaţii, chiar dacă o entitate nu are personalitate juridică, aceasta poate sta în proces, şi, deci, are capacitate procesuală, în sensul că are dreptul îşi poate asuma obligaţii pe plan procesual.
Faţă de considerentele în fapt şi în drept, constatând că legiuitorul nu a conferit Consiliului General al Municipiului Bucureşti personalitate juridică, iar acesta nu poate sta în judecată nici în temeiul art. 41 alin. (2) C. proc. civ., urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă acestui pârât, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosinţă (ca atare, nu va mai lua în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a aceluiaşi pârât, invocată prin întâmpinare de pârâţii M.).
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, tribunalul a constatat că, prin Decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
Însă ceea ce interesează în speţă este faptul că reclamanta nu a înţeles să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001; dacă ar fi fost formulată, tribunalul ar fi putut pune în discuţie în ce măsură Legea nr. 10/2001 poate conduce la o reparaţie efectivă în situaţia concretă, dedusă judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii R.I. şi R.V. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca nelegală şi netemeinică. Trebuia reţinut că, Consiliul General al Municipiului Bucureşti este subiect de drept administrativ în sistemul de drept administrativ, chiar dacă nu are personalitate juridică;
- instanţa de fond a soluţionat în mod greşit şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare împotriva pârâţilor persoane fizice fără să reţină că prin sentinţele civile nr. 7503/2006 şi nr. 17067/1998 reclamanţilor li s-a recunoscut în mod irevocabil dreptul de proprietate. S-a interpretat greşit Decizia în interesul legii nr. 33/2008 care nu consideră că acţiunea în revendicare este inadmisibilă în orice situaţie. Sentinţa apelată contravine şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO precum şi jurisprudenţei CEDO.
Apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice critică sentinţa apelată, arătând că în mod greşit instanţa de fond a disjuns capetele de cerere având ca obiect pretenţii, având în vedere soluţia de respingere ca inadmisibilă a revendicării, aceste capete de cerere trebuiau să fie de asemenea respinse ca inadmisibile. Soluţia de disjungere este greşită şi din punct de vedere procedural, atâta timp cât instanţa de fond a fost învestită cu o singură acţiune cu mai multe capete de cerere şi nu cu mai multe pricini (acţiuni) întrunite în acelaşi dosar.
Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care se arată că „existenta Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii, reţine admisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în situaţia în care ambele părţi, atât reclamantul fost proprietar, cât şi pârâtul chiriaş cumpărător, au fiecare un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, instanţa de fond a admis în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile în care potrivit Deciziei nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie trebuia să purceadă la compararea titlurilor invocate de părţi.
Curtea a reţinut ca fondat al doilea motiv de apel, în sensul că din punct de vedere procedural, nu se impunea disjungerea capetelor de cerere având ca obiect pretenţii, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare este admisibilă, putând fi soluţionată odată şi unitar cu restul capetelor de acţiune.
Faţă de aceste considerente, Curtea a admis apelurile, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe şi a menţinut dispoziţia privind admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale civile de folosinţă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Împotriva deciziei civile nr. 40A din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 8030/3/2009 au declarat recurs pârâţii M.I., M.V. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel consideră că în mod greşit acţiunea în revendicare îndreptată împotriva chiriaşilor cumpărători pârâţi M.I. şi V. de către apelanţii reclamanţi R.V. si I. este admisibilă, arătând că prin cele două sentinţe nr. 17067/1998 şi nr. 7503/2006 ale Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti aceştia fac dovada că au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se mai arată că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Deci instanţa de fond în mod corect a reţinut că " neformulând o astfel de notificare, reclamanţii au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţin că îl au cu privire la imobilul în discuţie.
Împotriva deciziei civile au declarat recurs pârâţii M.I. şi V. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii recurate:
Se susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), apreciindu-se că instanţa de fond a interpretat în mod just Decizia XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi corect a respins acţiunea ca inadmisibilă, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Se mai consideră că instanţa de apel se contrazice în considerentele deciziei atacate referitor la motivul de apel privind disjungerea, astfel instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţine că îl are cu privire la imobil, măsura disjungerii capetelor de cerere privitoare la eventuale măsuri reparatorii fiind nelegală.
Recurenţii pârâţi M.I. şi V. au criticat Decizia civilă pentru următoarele motive de nelegalitate:
Instanţa a pronunţat o decizie eronată, prin nedepunerea la dosarul cauzei a tuturor actelor care lămureau situaţia juridică a imobilului, existând şi unele inadvertenţe între deciziile nr. 17067/1998 şi nr. 7503/2006 şi certificatul de moştenitor al reclamanţilor.
Se susţine că nu s-a avut în vedere că reclamanţii au fost de rea - credinţă, deşi ştiau că actul de vânzare-cumpărare al pârâţilor este legal, instanţa de fond în mod corect a reţinut că reclamanţii au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii prin neformularea notificării.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. conform cărora, în cazul în care instanţa, în mod greşit a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii deduse judecăţii, instanţa de fond a admis în mod greşit această excepţie şi nu a soluţionat procesul pe fondul acestuia, interpretând în mod eronat dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Motivele de recurs invocate de recurenţii – pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de pârâţii M.I., M.V. nu pot fi primite, ele vizează în principal aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor referitoare la desfiinţarea sentinţei apelate şi la interpretarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizie în interesul legii), aplicată corectă în speţă.
Astfel, faţă de considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional şi să i se asigure accesul la justiţie.
Totodată, este necesar a se analiza, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare aduce atingere unui alt drept de proprietate de asemenea ocrotit, ori securităţii drepturilor juridice. Aşadar nu se poate exclude de plano admisibilitatea acţiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic creat prin legi speciale şi aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat.
Nici susţinerile recurenţilor pârâţi privind contradicţiile din considerentele deciziei instanţei de apel, relativ la măsura disjungerii şi a inadvertenţelor dintre deciziile nr. 17067/1998 şi 7503/2006 şi certificatul de moştenitor al reclamanţilor nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Corect s-a apreciat de către instanţa de apel că, din punct de vedere procedural, nu se impunea disjungerea capetelor de cerere privind pretenţiile care vor putea fi soluţionate împreună cu cererea principală, pe fondul acesteia.
Cu privire la celelalte susţineri privind analiza şi interpretarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, acestea vor trebui avute în vedere de instanţa de rejudecare, care va proceda la soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii.
Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile ca nefondate şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii M.I., M.V. şi Statul Român Prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 40A din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1333/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1276/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
