ICCJ. Decizia nr. 1283/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1283/2011
Dosar nr. 88/121/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 7 ianuarie 2010, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor a chemat în judecată pe S.I., solicitând în temeiul dispoziţiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulaţie în Italia.
Tribunalul Galaţi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 271 din 9 februarie 2010 a respins cererea formulată în baza Legii nr. 248/2005 de către reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din M.A.I. în contradictoriu cu pârâtul S.I., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că faţă de probele de la dosar, nu se poate reţine că în cauză s-a făcut dovada că pârâtul a comis vreo faptă care să se încadreze în dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
S-a reţinut că măsura de returnare a cetăţeanului român dispusă de autorităţile statului italian nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii urmând a se aprecia de către instanţa naţională prin raportare la situaţia concretă, avându-se în vedere şi faptul că nu a fost făcută nicio dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, de natură a aduce atingere ordinii publice, securităţii publice ori sănătăţii publice a statului din care a fost returnat.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia nr. 125/A din 27 aprilie 2010, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva hotărârii tribunalului.
S-a reţinut, în esenţă, de către instanţa de apel, că măsura de restrângere a libertăţii de circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, se poate realiza numai în situaţia în care activitatea pe care o desfăşoară ar aduce o atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale din România şi respectivul stat.
Or, în speţă, deşi pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, neputându-se astfel reţine că respectivul comportament constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
Au fost invocate prevederile art. 18.1 TCE precum şi cele ale Directivei Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, potrivit cărora limitarea dreptului la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al cetăţeanului vizat.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
A arătat că având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, care nu a respectat o interdicţie anterioară de intrare pe teritoriul Statului Italian şi ţinându-se cont de faptul că prezenţa acestuia şi activităţile desfăşurate aduc atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, apreciază ca oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei.
A precizat astfel că pârâtul a avut o conduită care reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
A invocat prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, apreciind că în mod eronat curtea de apel a considerat că respectivul comportament al pârâtului nu constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică, în condiţiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italia privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 137/1997.
A considerat că având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi ieşire a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, ignoră normele de drept internaţional.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept unică condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat, în timp ce normele comunitare permit limitarea acestei libertăţi în condiţii mult mai restrictive, legate de pericolul pe care persoana l-ar prezenta pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Or, astfel de motive care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării determinat de şederea ilegală, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei internaţionale.
La această interpretare obligă dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
În consecinţă, pentru a se permite persoanei – cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avută în vedere neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii interzicerii pârâtului de a se întoarce în statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului internaţional, libertatea de circulaţie poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii şi a exigenţelor impuse de normele comunitare, situaţie neregăsită în speţă.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse [art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa, ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului propus de respectiva directivă".
Or, potrivit dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 125/A din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1284/2011. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1281/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
