ICCJ. Decizia nr. 1281/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1281/2011
Dosar nr. 4880/1/2010
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 2 februarie 2010 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, petentele R.M.N. şi L.I.C. au solicitat lămurirea înţelesului dispozitivului deciziei nr. 52 din 20 februarie 2006 pronunţată de această instanţă.
În motivarea cererii s-a arătat că, potrivit deciziei menţionate, în alin. (3) al dispozitivului s-au admis cererea principală şi cea de intervenţie în interes propriu, dar au fost obligaţi pârâţii să lase doar reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti.
Instanţa a avut în vedere prin noţiunea de „reclamant" şi pe interveniente, având în vedere că şi acestea deţin un drept de proprietate asupra aceloraşi imobile, aspect ce rezultă în mod indubitabil din considerentele deciziei, prin care motivându-se admisibilitatea intervenţiei în interes propriu, se constată că intervenientele au aceleaşi drepturi ca reclamanţii.
Cu toate acestea, este necesară corelarea celor dispuse prin dispozitiv cu cele reţinute în motivarea deciziei şi stabilirea expresă că pârâţii sunt obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele şi intervenientelor în interes propriu.
Prin încheierea pronunţată la 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea ca nefondată, apreciind că dispozitivul este neechivoc şi că indică drept beneficiari ai admiterii acţiunii doar pe reclamanţi.
Faptul că în considerentele deciziei se fac aprecieri cu privire la dreptul intervenienţilor este nerelevant, prin prisma lămuririi dispozitivului unei hotărâri, în înţelesul art. 2811 C. proc. civ.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs petentele care au susţinut greşita apreciere asupra caracterului clar, neechivoc al dispozitivului şi încălcarea prevederilor art. 2811 C. proc. civ. în adoptarea soluţiei.
Astfel, dispozitivul deciziei nu poate fi considerat neechivoc şi nici în concordanţă cu cele arătate în considerente decât în măsura în care se apreciază că în conţinutul noţiunii de reclamant intră şi aceea de intervenient în interes propriu.
În acest sens, în motivarea deciziei se reţine, cu privire la admisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu, că intervenientele au aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii, ceea ce le justifică prezenţa în proces şi că urmează să fie admisă atât cererea principală, cât şi cererea de intervenţie principală.
Cum cele două cereri au fost admise în tot – atât în privinţa nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, cât şi cu privire la obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele, concluzia nu poate fi aceea de obligare a pârâţilor la predarea imobilelor doar către reclamanţi, aşa cum se desprinde din dispozitivul hotărârii.
Examinând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al acestora în sensul următoarelor considerente:
Dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ. care au constituit temeiul juridic al cererii petentelor permit instanţei ca, după momentul dezînvestirii prin pronunţarea soluţiei, să aducă lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului.
În speţă, potrivit deciziei pronunţate (nr. 52 din 20 februarie 2006) Curtea de Apel Bucureşti, urmare a admiterii apelului declarat, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea principală şi cererea de intervenţie principală.
În consecinţă, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi şi i-a obligat pe aceştia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
În aceste condiţii, contrar aprecierii primei instanţe, dispozitivul hotărârii nu este neechivoc, câtă vreme prin cele două cereri, principală şi de intervenţie, au fost deduse judecăţii aceleaşi pretenţii, astfel încât prin admiterea lor, pârâţii au devenit obligaţi în egală măsură faţă de reclamanţi şi intervenienţi.
Soluţia în acest sens a dispozitivului este explicată şi prin considerentele deciziei (care, susţinând în mod necesar dispozitivul fac corp comun cu acesta şi se bucură în mod egal de autoritate de lucru judecat).
Astfel, admiterea cererii de intervenţie principală a fost explicată de instanţă prin aceea că, potrivit înscrisurilor de la dosar, intervenientele au aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii, ceea ce a dus la consecinţa admiterii nu doar a acţiunii principale, ci şi a cererii de intervenţie principală.
Or, prin admiterea celor două cereri care au dedus judecăţii aceleaşi pretenţii în valorificarea unor drepturi subiective identice, pârâţii nu pot fi obligaţi la restituirea imobilului numai către reclamanţi, aşa cum ar rezulta din dispozitivul hotărârii.
Echivocitatea dispozitivului astfel întocmit se repercutează şi asupra aplicării acestuia întrucât hotărârea fiind susceptibilă de executare silită ar rezulta, contrar soluţiei adoptate de instanţă, că ar fi beneficiari ai titlului executoriu numai reclamanţii.
Or, calea procedurală reglementată de art. 2811 C. proc. civ. are ca raţiune şi evitarea impedimentelor la executarea silită (potrivit art. 399 alin. 1 C. proc. civ. putându-se formula contestaţie la executare pentru lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ.).
În consecinţă, se constată că în cauză, prin admiterea cererii principale şi a celei de intervenţie în interes propriu, ambele având ca obiect aceleaşi pretenţii, dispozitivul hotărârii nu putea conţine decât de o manieră echivocă, neclară, susceptibilă de interpretare, obligarea pârâţilor la executarea prestaţiei (predarea imobilului) doar către reclamanţi.
Aprecierea în sens contrar a primei instanţe s-a făcut cu încălcarea dispoz. art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage nelegalitatea soluţiei şi incidenţa motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de prevederile legale anterior menţionate, recursul va fi admis şi modificată încheierea atacată.
Drept urmare, prin admiterea cererii formulate, va fi lămurit dispozitivul deciziei nr. 52 din 20 iulie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că pârâţii sunt obligaţi la restituirea imobilului nu doar către reclamanţi, ci şi către intervenientele în interes propriu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de R.M.N. şi L.I.C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică încheierea în sensul că admite cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 52 din 20 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Lămureşte dispozitivul deciziei în sensul că pârâţii sunt obligaţi la restituirea imobilului în litigiu şi către intervenientele R.M.N. şi L.I.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1283/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 1278/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
