ICCJ. Decizia nr. 1385/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1385/2011
Dosar nr. 7871/121/2009
Şedinţa publică din 17 februarie 20111
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Galaţi, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul B.I., să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie în Italia, în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 268 din 09 februarie 2010 Tribunalul Galaţi a respins ca nefondată acţiunea, iar prin Decizia civilă nr. 127/A din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că HG nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.
Prin dispoziţiile obiectivului 2 lit. d) - invocat ca temei de drept al acţiunii de faţă, s-a prevăzut înaintarea de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti - Direcţia Generală de Paşapoarte sau de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor Bucureşti, către instanţe, a „dosarului de îndepărtare", menţionându-se totodată în acest text că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, potrivit art. 38 lit. b) din lege, se poate limita dreptul la circulaţie persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
În speţă, deşi pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reţine că comportamentul acestuia constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
În legislaţia primară, art. 18.1 TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte prin art. 27, că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi se poate baza exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cazurile de limitare prevăzute în Directivă, Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe de respingere a cererii formulate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Prin motivele de recurs se critică Decizia instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 19 august 2009, conform Decretului Prefecturii Provinciei Pescara. Din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că, pe timpul şederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind expulzat de statul italian pentru încălcarea unei interdicţii anterioare, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, ţinând cont şi de faptul că prezenţa pârâtului şi activităţile desfăşurate de pârât pe acest teritoriu, menţionate în Decretul Prefectului Provinciei Pescara, aduc atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, este oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie pe teritoriul Italiei.
Se invocă prevederile art. 27 şi art. 28 din Directiva nr. 2004/38/CE şi se susţine că România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală, iar prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Analizând Decizia recurată în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente.
Tribunalul Galaţi a fost sesizat de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor cu solicitarea de a dispune restrângerea dreptului pârâtului B.I. la libera circulaţie în Italia. Reclamanta şi-a motivat cererea pe împrejurarea că pârâtul a fost expulzat din Italia, în baza Decretului Prefectului Provinciei Pescara.
Legea naţională relevantă în cauză este Legea 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, publicată în M.Of. 682 din 29 iulie 2005, modificată prin Ordonanţa nr. 5 din 19 ianuarie 2006, publicată în M.Of. 71 din 26 ianuarie 2006.
Art. 3 din această lege dispune.
(1)."Limitarea exercitării dreptului cetăţenilor români la libera circulaţie în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în prezenta lege, şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept".(…).
(3)."Restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate reprezintă interdicţia temporară de a călători în anumite state, dispusă de autorităţile competente române, în condiţiile prezentei legi".
Potrivit art. 38 din aceeaşi lege.
„Restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane.
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau care ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat".
Dispoziţiile comunitare relevante în speţa supusă judecăţii sunt:
Articolul 18 din Tratatul de Înfiinţare a Comunităţii Europene (versiunea consolidată a Tratatului de Înfiinţare a Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial C 325 din 24 decembrie 2002), conform căruia.
„ Fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de acest tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia".
Rezultă din cuprinsul normelor legale enunţate conflictul, în această materie a dreptului la libera circulaţie, între norma internă de drept şi norma comunitară.
Dispoziţia Tratatului CE (ce constituie legislaţia primară) consacră libertatea de circulaţie a persoanelor drept una din libertăţile ce stau la baza creării pieţei interne reglementate de art. 3 din Tratat. Această piaţă internă, definită ca un spaţiu fără frontiere interne, caracterizată prin „limitarea între statele membre a obstacolelor în calea circulaţiei libere a persoanei, a mărfurilor, a serviciilor şi de capital", impune statelor membre obligaţii de rezultat care să garanteze aplicarea prevederilor comunitare.
Existenţa cetăţeniei europene instituită prin art. 8 al Tratatului şi recunoscută ca aparţinând "oricărui persoane care are cetăţenia unui stat membru", implică recunoaşterea "drepturilor si obligaţiilor prevăzute de Tratat." Ea implică în mod necesar un drept fundamental şi individual de a circula şi şedea liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor stabilite în Tratat, libera circulaţie constituind una din libertăţile fundamentale ale pieţii interne a comunităţii europene.
Legislaţia naţională, prin reglementarea soluţiei de restrângere a dreptului la libera circulaţie constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulaţii a persoanelor, intrând, din acest motiv, în contradicţie cu norma europeană deşi, la data de 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene, asumându-şi, prin art. 6.10 al tratatului de aderare, obligaţia de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaţionale la care este parte.
Tratatul CE permite introducerea de restrângeri ale dreptului la liberă circulaţie şi şedere liberă doar pentru motive „de ordine publică", „siguranţă publică" şi „sănătate publică", însă nu se poate susţine că noţiunea de "şedere ilegala pe teritoriul unui stat" şi care duce la returnarea persoanei în baza acordului de readmisie, ar putea fi asimilată unui motiv „de ordine publică", „siguranţă publică" ori „sănătate publică".
În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunitarilor Europene a arătat în mod constant că justificarea unei restricţii asupra liberei circulaţii a persoanelor, care să fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existenţa, în plus, faţă de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei ameninţări suficiente şi serioase la cerinţele de ordine publică afectând unul din interesele fundamentale ale societăţii.
În plus, Înalta Curte reţine că respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reafirmată în preambulul Actului Unic European, este recunoscută de dreptul comunitar ca un drept fundamental.
Or, din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului face parte şi dreptul la libera circulaţie, aşa cum acesta este reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Limitările dreptului la libera circulaţie pot interveni doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2 parag. 3 şi parag. 4 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie şi anume: limitările acestui drept trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuţie şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Condiţia ca limitarea dispusă să „fie prevăzută de lege" este satisfăcută atunci când măsura incriminată are o baza legală în dreptul intern, iar norma care o cuprinde este una accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Limitarea dreptului pârâtului la libera circulaţie în Italia solicitată de reclamantă prin cererea de chemare in judecată, este prevăzută de dispoziţiile Legii 248 din 20 iulie 2005, astfel încât condiţia accesibilităţii normei juridice este îndeplinită. Împrejurarea că legea care prevede această limitare reglementează posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de obiect, existând astfel un control judecătoresc în privinţa legalităţii ei, determină Înalta Curte să admită că există suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor administrative şi că, în acest mod măsura este una „prevăzută de lege" în sensul dispoziţiilor art. 2 parag. 3 şi parag. 4 din Protocolul nr. 4.
Admiţând că măsura de restrângere a dreptului la libera circulaţie solicitată ar urmări un scop legitim şi că ar fi necesară într-o societate democratică, Înalta Curte apreciază însă că ea este una disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei.
Interzicerea dreptului pârâtului de a circula liber în Italia atrasă de împrejurarea că aceasta ar fi fost expulzat printr-un Decret al Prefectului Provinviei Pescara, este o măsura disproporţionată în raport cu scopul urmărit de autorităţi prin reglementarea legală care o prevede, constituindu-se în acest fel într-o încălcare nejustificată a unui drept fundamental recunoscut de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie şi de împrejurarea că România a ratificat prin Legea nr. 30 din 1994 Convenţia europeană a drepturilor omului, normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale se impun autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică ca orice norma convenţională. Pe de alta parte, în raport cu prevederile art. 20 din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor au a fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, având prioritate reglementările internaţionale (…).
Prin urmare, în baza principiului supremaţiei dreptului comunitar în ordinea juridică naţională, Înalta Curte constată că normei juridice naţionale ce sta la baza cererii reclamantului nu-i pot fi recunoscute efectele solicitate câtă vreme ea este incompatibilă cu norma comunitară aplicabilă în materie.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 127A din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1536/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1329/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
