ICCJ. Decizia nr. 1488/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1488/2011
Dosar nr. 5803/3/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 804 din 27 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, învestit în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. nr. 16659 din 15 decembrie 2008, în considerarea valorii obiectului cererii, a admis cererea formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Municipiul Bucureşti şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 995.820 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, cu cheltuieli de judecată, respingând, în prealabil, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Consiliul General al municipiului Bucureşti, a respins cererea reclamantului T.I., împotriva acestui pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosinţă.
Prin aceeaşi sentinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA şi a respins cererea formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală.
În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut că reclamantul a cumpărat, împreună cu fosta sa soţie, T.L.V., în prezent decedată, imobilul situat în Bucureşti str. T. de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, încheind contractul de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2006, în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 485 din 28 martie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 2973/2004, irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul recurenţilor - reclamanţi P.M. şi T.T., moştenitor al fostei proprietare a imobilului, I.J., a modificat în tot Decizia civilă nr. 1880/ A din 20 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2913 din 25 aprilie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe care a schimbat-o în tot şi a admis acţiunea, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului mai sus menţionat, obligându-i pe reclamantul din cauza de faţă şi pe soţia sa să îl lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, către P.M. şi T.T.
Prin cererea de chemare în judecată din prezenta cauză, s-a solicitat de către reclamantul T.I. restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piaţă a apartamentului; în subsidiar, se solicită restituirea unei sume corespunzătoare preţului achitat la cumpărarea imobilului, actualizat conform coeficientului de inflaţie.
Prin raportare la cele reţinute, tribunalul a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este nefondată, deoarece, din coroborarea prevederilor art. 501, art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, ex lege a fost stabilită cu claritate calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor în restituirea atât a preţului actualizat, cât şi a valorii de piaţă a imobilului, în cazul în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate din oficiu, prin raportare şi la considerentele anterioare, conform cărora legiuitorul a stabilit obligaţia de restituire atât a preţului actualizat, cât şi a valorii de piaţă a imobilului in sarcina Ministerului Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA, nu se verifică identitatea cu persoana obligată în raportul juridic dedus judecaţii, ceea ce impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA şi respingerea, în consecinţă, a cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu aceştia.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C.G.M.B., aceasta este întemeiată, întrucât nu întruneşte condiţiile impuse cumulativ de art. 41 alin. (2) C. proc. civ., în aplicarea căruia o asociaţie sau o societate care nu are personalitate juridică ar putea sta în judecată ca pârâte, dacă are organe proprii de conducere, condiţie ce nu este îndeplinită de către pârât.
Pe fondul cauzei, prin raportare la situaţia de fapt şi prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, Tribunalul a constatat că este întemeiat primul capăt al cererii de chemare în judecată, prin care se solicită de către reclamant restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piaţă a apartamentului, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în raport de raportul de expertiză întocmit în cauză şi necontestat de părţi, în care se menţionează suma de 995.820 lei ca reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului.
Urmare a admiterii capătului de cerere principal, tribunalul a constatat că nu se mai impune luare în discuţie şi a capătului de cerere subsidiar, prin care se solicită restituirea unei sume corespunzătoare preţului achitat la cumpărarea imobilului, actualizat conform coeficientului de inflaţie.
Apelul declarat de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 695/ A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 - în vigoare la data introducerii acţiunii, având în vedere şi modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 în cursul judecării cauzei, cât timp aceste norme în vigoare sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, instanţa nefiind ţinută de temeiul juridic invocat de parte prin cererea de chemare în judecată.
Potrivit art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar restituirea acestui preţ se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („preţul de piaţă"), rezultă că singura raţiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior, ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală pasivă în acţiunile cu acest obiect aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii.
Ca atare, sunt nefondate motivele de apel privind modul de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului şi normele aplicate, nefiind incidente regulile din materia evicţiunii, inclusiv în ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun, reprezentat de Codul civil.
Instanţa de apel a înlăturat şi criticile vizând fondul cauzei, deoarece, astfel cum se reţine din textul legal mai sus-menţionat, o condiţie pentru naşterea dreptului la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpătătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare - a fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, este aceea a încheierii contractului cu eludarea Legii nr. 112/1995, cerinţă ce nu este întrunită în cauză.
După cum rezultă din Decizia civilă nr. 485 din 28 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cererea de cumpărare a imobilului în litigiu a fost formulată de către reclamantul din prezenta cauză şi soţia sa în baza Legii nr. 112/1995 „la data de 9 mai 1996, înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru depunerea cererilor de restituire", „încălcându-se astfel dispoziţiile art. 9 din legea menţionată".
Prin urmare, esenţială pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost reaua-credinţă, aceasta fiind invocată şi de apelant ca un argument în sensul nerespectării condiţiilor cerute de lege pentru perfectarea actului juridic respectiv.
Din considerentele deciziei arătate rezultă încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, în ceea ce priveşte împrejurarea că titlul statului era nul, mai precis că Decretul nr. 92/1950 nu fusese aplicat corect la momentul naţionalizării, împrejurare pe care, însă, Curtea, având în vedere interpretarea dată anterior dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu a apreciat-o ca fiind un impediment în acordarea de despăgubiri, câtă vreme imobilul a fost preluat „cu titlu" {stricto sensu) în concepţia legiuitorului, anterior precizărilor aduse acestei sintagme, în interpretarea legii, prin Normele metodologice de aplicare aprobate prin HG nr. 20/1996 cu modificările aduse în anul 1997. De fapt, chiar şi acest aspect individualizat strict în cuprinsul deciziei este subsumat de instanţă tot conduitei cumpărătorului care nu ar fi întreprins toate demersurile pentru c afla circumstanţele naţionalizării printr-un tidu aparent valabil, de altfel, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive în sens contrar.
Cu privire la celelalte aspecte referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului, intimatul - reclamant în speţă, Curtea a constatat că acestea sunt irelevante în cadrul prezentei analize, eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic fiind o chestiune distinctă derelei-credinţe a părţilor (eventual, chiar a cauzei ilicite şi imorale a contractul ce ar fi putut fi reţinută într-o atare situaţie), examinată prin Decizia civil respectivă doar prin prisma dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum se indică expres în considerentele hotărârii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Recurentul a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, deoarece prevederile Legii nr. 1/2009, pe baza cărora s-au întemeiat soluţiile ambelor instanţe, nu sunt aplicabile speţei, iar instanţa de judecată nici nu a fost învestită cu o astfel de cerere, reclamantul invocând, drept temei al cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 1337-1351 C. civ. şi Legea nr. 112/1995.
În acest context, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ, iar Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi Tudoran Ioan, este terţ faţă de acest contract.
În situaţia evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să acorde calitate procesuală Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului. In situaţia în care pârâţii vor fi deposedaţi de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, ar fi întrunite condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, de natura să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. S.A., pentru restituirea preţului pentru imobilul în cauză.
2. Prin motivele de recurs, s-a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul Ministerului Finanţelor Publice, menţinând hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte restituirea preţului la valoarea de piaţă a apartamentului.
Această soluţie se întemeiază pe o interpretare greşită a legii, respectiv că reaua credinţă a cumpărătorului nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995 în sensul art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit voinţei legiuitorului, atât reaua credinţă a cumpărătorului, cât şi încălcarea art. 9 din Legea 112/1995 referitoare la imposibilitatea vânzării apartamentelor pana la scurgerea termenului de 6 luni, conduc la eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind vorba despre o nesocotire a dispoziţiilor legale în vigoare.
Dacă aceste încălcări ale legii nu reprezintă o „eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995", în sensul art. 50, înseamnă că toate contractele sunt încheiate fără eludarea acestui act normativ, iar norma ar fi golită de conţinut, deoarece simpla preluare fără titlu de către stat este suficientă pentru recunoaşterea dreptului fostului chiriaş la plata preţului de piaţă.
Or, dacă legiuitorul ar fi dorit a obliga Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de valoare către toţi chiriaşii deposedaţi, nu ar mai fi inclus în art. 50 condiţia ca desfiinţarea irevocabilă a acestor contracte să fi fost cauzată de încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În acest sens este şi practica C.E.D.O., astfel cum este reflectată în cauza Raicu împotriva României, în care s-au acordat despăgubiri deoarece petentului i se recunoscuse, prin hotărâre irevocabilă, buna credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Recurentul a formulat critici şi cu privire la cuantumul despăgubirilor reţinute în sarcina sa, suma de 995.820 lei, echivalentă a 239.956 euro, este exagerată faţă de preţul menţionat în contractul de vânzare cumpărare şi depăşeşte cu mult însăşi valoarea actuală de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea cererii fostului chiriaş al unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), al cărui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, la solicitarea proprietarului deposedat abuziv de către stat, în perioada anterior menţionată.
Astfel, ambele instanţe de fond au reţinut în cauză că prin Decizia nr. 485 din 28 martie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 2973/2004 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost constatată irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 22 noiembrie 1996 încheiat de către reclamantul T.I. şi fosta soţie (în prezent, decedată), în urma admiterii recursului proprietarilor P.M. şi T.T. împotriva deciziei de apel defavorabile acestora.
Această situaţie de fapt rezultată dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, nu a fost contestată în cauză.
Desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv prin constatarea nulităţii absolute a actului, reprezintă cauza juridică a acţiunii în pretenţii la îndemâna cumpărătorului al cărui titlu a fost desfiinţat, ca efect al restabilirii situaţiei juridice anterioare constatării nulităţii.
Legea nr. 10/2001, pe temeiul căreia s-a dispus desfiinţarea contractului, se preocupă, de asemenea, de cazurile şi condiţiile în care are loc dezdăunarea cumpărătorului.
Fiind un act normativ cu caracter special, dispoziţiile sale derogă de la dreptul comun reprezentat de Codul civil, ce reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, totodată, de principiile ce guvernează efectele nulităţii unui act juridic civil, inclusiv cel al restabilirii situaţiei anterioare sancţiunii nulităţii.
Derogarea operează în limitele reglementării speciale, respectiv în ceea ce priveşte obiectul raportului juridic născut din faptul desfiinţării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare — cumpărare încheiat, după caz, cu respectarea sau prin eludarea Legii nr. 112/1995, dar şi părţile raportului obligaţional.
Aşadar, sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 (se va analiza, prin prezentele considerente, în ce măsură subzistă ipoteza evocată de reclamant, prevăzută de art. 50 alin. (21) şi art. 501 din lege), în forma de la data pronunţării deciziei de apel, astfel cum a fost conturată prin Legea nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare după formularea cererii de chemare în judecată (dar înainte de pronunţarea hotărârii primei instanţe în cauză), normele de drept substanţial din conţinutul său se aplică şi litigiilor pendinte, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul începerii activităţii acesteia, cum sunt şi cele create prin faptul desfiinţării contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, de reglementarea consecinţelor căruia se preocupă legea specială.
Ca atare, nu există nicio raţiune pentru a nu face aplicarea legii speciale, chiar în absenţa unei precizări explicite a reclamantului în privinţa prevederilor Legii nr. 10/2001, ca temei al cererii de chemare în judecată. Instanţa are obligaţia determinării legii aplicabile în speţă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de finalitatea urmărită de reclamant prin demersul judiciar promovat, în exercitarea rolului său activ, potrivit art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanţa de apel, confirmând sentinţa, a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din lege, în cazul desfiinţării contractului de vânzare - cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât restituirea preţului actualizat - în ipoteza unui contract încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât şi restituirea valorii de piaţă a imobilului - în ipoteza unui contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 - se realizează „de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Se instituie, astfel, ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează, aşadar, în ceea ce priveşte atât restituirea valorii de piaţă a imobilului, cât şi restituirea preţului actualizat.
Pe acest temei, în mod corect, ambele instanţe de fond au apreciat în cauză că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca debitor al obligaţiei de restituire (în oricare dintre ipotezele legale), critica recurentului cu acest obiect neavând temei.
2. În ceea ce priveşte fondul cauzei, se reţine că instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a considerat că este viabilă ipoteza prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În conformitate cu dispoziţiile acestei norme, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Motivul de recurs referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a acestei norme este fondat.
Condiţia esenţială pentru ca titularul tidului desfiinţat să beneficieze de însăşi valoarea de piaţă a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susţinerea soluţiei adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate.
Întrucât norma în discuţie nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanţial, fie de drept procedural, din conţinutul acesteia, conducând la inaplicabilitatea art. 501.
Această constatare este confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza încheierii contractului „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995", ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenţionat un regim juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea ori nerespectarea legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare.
Prin Decizia nr. 485 din 28 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut, pe de o parte, că T.I. nu a fost de bună - credinţă la cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece ştia sau trebuia să ştie că a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparenţa titlului putea fi descoperită cu minime diligente, obligatorii pentru cumpărător iar, pe de altă parte, că, la momentul cumpărării, s-au încălcat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii de cumpărare.
Nerespectarea art. 9 nu a fost constatată, astfel cum s-a reţinut în Decizia recurată în cauză, în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, corelaţia cu reaua - credinţă a părţii contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja conturată, în opinia acelei instanţe, din alte împrejurări relevante.
Chiar dacă s-ar reţine contrariul, în sensul că verificarea respectării normei din Legea nr. 112/1995 s-a realizat în contextul bunei sau relei - credinţe, tot nu se poate ignora constatarea încălcării legii, din perspectiva condiţiei esenţiale pentru dezdăunare impuse de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Pe baza acestor aprecieri, simpla încălcare a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatată de instanţă în procesul anterior, conduce la inaplicabilitatea art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Această constatare fiind suficientă pentru conturarea concluziei expuse, nu este necesară analiza incidenţa relei - credinţe asupra întinderii dezdăunării cuvenite cumpărătorului.
Contractul de vânzare - cumpărare fiind încheiat de T.I. cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptăţirea cumpărătorului exclusiv la restituirea preţului actualizat.
Ţinând cont de faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în subsidiar, şi restituirea preţului achitat la data contractării, actualizat în funcţie de coeficientul de inflaţie, Înalta Curte urmează a admite pretenţiile cu acest obiect, întocmai cum au fost formulate.
Se reţine că preţul de cumpărare al imobilului în litigiu a fost de 2.638 lei (RON), ce urmează a fi restituit, cu aplicarea indicelui de inflaţie pentru perioada de la data cumpărării - 22 noiembrie 1996, până la data plăţii efective.
Pentru calcularea despăgubirilor, este suficientă menţiunea actualizării cu indicele de inflaţie, nefiind necesară efectuarea unei expertize (pentru care s-ar fi impus trimiterea cauzei spre rejudecare), ce este prevăzută explicit de legiuitor doar în ipoteza reglementată de art. 501 iar, pe de altă parte, executarea prezentei decizii este posibilă, aplicabile fiind dispoziţiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul în care prin tidul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii".
În consecinţă, Înalta Curte constată aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, fiind lipsit de obiect, în acest condiţii, motivul de recurs referitor la cuantumul exagerat al despăgubirilor reţinute în sarcina recurentului până în această fază procesuală.
Drept urmare, va admite recursul şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica în tot Decizia atacată, în sensul admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei, conform art. 296 C. proc. civ.
Drept urmare, va obliga pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 2.638 lei (RON), reprezentând preţul de cumpărare al imobilului, sumă ce se va actualiza cu rata inflaţiei pentru perioada de la 22 noiembrie 1996 până la data plăţii efective.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 695/ A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot Decizia atacată în sensul că schimbă în parte sentinţa nr. 804 din 27 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 2.638 lei (RON), reprezentând preţul de cumpărare al imobilului, sumă ce se va actualiza cu rata inflaţiei pentru perioada de la 22 noiembrie 1996 până la data plăţii efective.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1493/2011. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 1485/2011. Civil → |
|---|
