ICCJ. Decizia nr. 1240/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1240/2011
Dosar nr. 41387/3/2007
Şedinţa publică din 15 februarie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la 26 martie 2007, reclamanţii T.A. şi T.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii T.E., Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi SC H.N. SA:
- constatarea nulităţii titlului statului privind apartamentul nr. 51 din imobilul situat în Bucureşti;
- constatarea nulităţii deciziei nr. 783 din 10 mai 1983, în baza căreia apartamentul a fost preluat de către stat, conform Decretului nr. 223/1974;
- obligarea pârâtei persoană fizică, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul mai sus individualizat.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au dobândit apartamentul conform contractului din 13 iulie 1979, încheiat cu I.C.V.L., preţul la data contractării fiind de 160.358 lei şi, ulterior acesta a trecut în proprietatea statului, ca efect al Decretului nr. 223/1974, reclamanţii fiind obligaţi la înstrăinarea imobilului, statul preluându-l fără titlu, astfel că persoana care l-a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv pârâta T.E. nu are calitatea de proprietar, deoarece statul nu a avut un titlu valabil.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Pârâta T.E. a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul general, SC H.N. SA şi Ministerului Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor, conform valorii actuale a apartamentului, respectiv suma de 591.600 lei, echivalentul a 174.000 euro.
Admiţând excepţia necompetenţei materiale, prin sentinţa civilă nr. 13835 din 10 octombrie 2007, Judecătoria sectorului 1 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la criteriul valoric al imobilului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
După declinare, reclamanţii au precizat acţiunea sub aspectul cadrului procesual, arătând că pe primul şi cel de-al doilea capăt de cerere se judecă cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi SC H.N. SA, iar privind petitul având ca obiect revendicarea, cererea este formulată în contradictoriu cu pârâta T.E., proprietară în temeiul Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 10aprilie 1997.
Prin sentinţa nr. 1674 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a-IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului mai sus individualizat.
A obligat-o pe pârâta T.E. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din vestibul, 4 camere, baie, WC de serviciu, bucătărie, cămară, debara şi balcon, în suprafaţă utilă de 83,53 mp, precum şi cota indiviză de 0,94 % din părţile de folosinţă comună a imobilului şi 30,07 mp teren situat sub construcţie.
A admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta T.E., precizată.
A dispus obligarea chematului în garanţie Municipiul Bucureşti să plătească pârâtei T.M., echivalentul în lei la data plăţii, a sumei de 174.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru evicţiune.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva SC H.N. SA, ca neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A admis în parte, cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată şi l-a obligat pe chematul în garanţie Municipiul Bucureşti să plătească pârâtei T.M. suma de 5.860 lei, cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 13 martie 2008, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul general, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect desfiinţarea pe cale judecătorească a unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci numai cu o cerere de revendicare imobiliară, care nu exclude, de plano, posibilitatea ca pârâtul să posede bunul revendicat, în temeiul unui act juridic valabil, iar instanţa este chemată să compare cele două titluri ale părţilor.
Cu privire la respingerea excepţiei inadmisiblităţii acţiunii în revendicare, tribunalul a constatat că, pe calea dreptului comun, folosirea acestui mijloc juridic procedural, prin care o persoană solicită a i se recunoaşte dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, nu este interzis şi că Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare (unităţile administraţiei publice, regii autonome sau societăţi cu capital de stat si organizaţii cooperatiste), deci în raporturile cu alţii, decât persoanele fizice sau juridice care au dobândit imobilul de la stat.
Tribunalul a mai reţinut că cererea având ca obiect constatarea nulităţii titlului statului asupra imobilului revendicat, alături de capătul de cerere privind constatarea nulităţii deciziei nr. 783/1983, în baza căreia bunul a fost preluat de stat, conform Decretului nr. 223/1974 este întemeiată, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, permiţând instanţei de judecată a verifica valabilitatea actului de preluare a bunului de către stat, cu această motivare fiind respinsă excepţia inadmisibilităţii acestor petite.
Instanţa de fond a apreciat nevalabilitatea titlului statului, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 36 din Constituţie, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluări imobilului de către stat, deoarece dreptul de proprietate este reglementat de art. 480 şi 481 C. civ., ca drept sacru şi inviolabil, proteguit de dispoziţiile constituţionale, tribunalul concluzionând că, în operaţiunea de comparare a tidurilor de proprietate, acela al reclamanţilor este preferabil, mai bine caracterizat în raport de cel al pârâtei, fiind lipsită de relevanţă buna-credinţă a cumpărătorului - pârât, de altfel necontestată.
Admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta T.E., prin care a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la plata sumei de 591.600 lei, echivalentul a 174.000 euro, precizată în sensul ca, în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, chemaţii în garanţie să fie obligaţi la plata contravalorii imobilului la momentul pronunţării hotărârii, a fost dispusă în limita pretenţiilor dovedite, constatând că această sumă cuprinde, potrivit art. 1341 şi art. 1344 C. civ., atât preţul plătit de cumpărător, cât şi sportul de valoare dobândit ulterior de bun.
Sentinţa nr. 1674 pronunţată la 10 noiembrie 2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost apelată de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi T.M., fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În apelul său, Municipiul Bucureşti prin Primarul general susţine că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu ignorarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, unde sunt prevăzute expres imobile preluate de stat, cu şi fără titlu, fiind reglementate situaţiile în care legea specială prevede acordarea de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.
Apelantul - pârât critică greşita admitere a petitelor prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, admiterea acţiunii în revendicare, admiterea cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul general şi obligarea acestuia la plata sumei de 174.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru evicţiune, către intimata - pârâtă T.E. şi arată că acţiunea reclamanţilor este lipsită de interes.
În cuprinsul criticilor formulate, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general arată că instanţa a soluţionat greşit excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, apreciind că apelantul are calitate procesuală pasivă, iar Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală în cauză, Municipiul Bucureşti prin Primarul general, fiind nelegal obligat la plata sumei de mai sus, deoarece legislaţia specială în materie, (respectiv Legea nr. 10/2001, OG nr. 184/2002 şi Legea nr. 1/2009) prevede expres că, în raportul juridic analizat în speţă, Ministerului Finanţelor Publice îi incumbă această obligaţie.
Obligarea apelantului Municipiul Bucureşti la plata sumei de 174.000 euro către pârâta T.E. reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-a avut în vedere preţul real al apartamentului, ci unul preferenţial.
Apelul declarat de pârâta T.E., critică sentinţa tribunalului pentru următoarele considerente:
Nelegalitatea hotărârii tribunalului constă în ignorarea prevederilor legii speciale, instanţa de fond respingând greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Aceasta deoarece, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a vizat imposibilitatea valorificării pretenţiilor reclamanţilor pe calea dreptului comun, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Motivarea instanţei de fond privind inexistenţa unei dispoziţii în Legea nr. 10/2001 care să interzică introducerea unei acţiuni în revendicare, este contrară prevederilor art. 1 din legea specială, care stipulează că imobilele preluate abuziv de stat(.)se restituie în condiţiile prezentei legi.
per a contrario, numai în condiţiile stabilite de Legea nr. 10/2001 şi, nu în temeiul altor legi, ar putea fi solicitată restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român.
Apelanta-pârâtă T.E., susţine că, dacă s-ar accepta soluţia pronunţată de tribunal, ar însemna ca pe de o parte, să fie înlăturată de la aplicare o lege specială, care este în vigoare, iar pe de altă parte, să se lase la îndemâna foştilor proprietari, posibilitatea de a alege între legea specială şi dispoziţiile dreptului comun, în funcţie de care, folosirea acţiunii în revendicare ar fi mai favorabilă, ceea ce ar duce evident, la încălcarea dispoziţiilor constituţionale prev. de art. 15 alin. (2) din legea organică.
Sunt prezentate de către apelantă, argumente ale practicii judiciare în această materie, care au întărit raţionamentul legiuitorului, potrivit cu care, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, dreptul comun a fost înlocuit de această lege, care cuprinde norme de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei de judecată.
Se evidenţiază şi obligativitatea respectării Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
O altă critică, vizează lipsa unui petit având ca obiect nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi se susţine că, în cazul unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva fostului chiriaş, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o condiţie prealabilă şi obligatorie a admiterii acţiunii în revendicare împotriva sub dobânditorului.
În acest sens, sunt invocate dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele tăcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă."
Legea nr. 10/2001 este deci aplicabilă şi în cazul acţiunii în revendicare din speţă. Aceasta înseamnă că sunt incidente, inclusiv prevederile art. 45 (fost art. 46) alin. (2) teza ultimă, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu, se menţin dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.
În temeiul art. 45 alin. (5), dreptul la acţiunea în anularea actelor de înstrăinare se prescrie într-un termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv, prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la 14 august 2002, deci după această dată, actele de înstrăinare neatacate cu acţiune în anulare, s-au consolidat, rămânând valabile.
Se susţine de către apelanta-pârâtă că, în speţă, nu ne aflăm în situaţia comparării titlurilor de proprietate, instanţa de fond interpretând şi aplicând greşit legea, cu privire la acest aspect.
Instanţele au avut o practică constantă, în a aprecia că revendicarea poate fi admisă, numai dacă se va constata nul contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, nefîind posibilă admiterea cererii de revendicare, cu menţinerea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare al chiriaşului.
În acest sens, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că, aplicarea acestor dispoziţii legale în cazul litigiilor având ca obiect retrocedarea imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate chiriaşilor, cu titlu oneros, obligă pe judecători să observe că acţiunea trebuie îndreptată, inevitabil şi cu precădere, împotriva posesorului neproprietar, care firesc, nu poate fi decât subdobânditorul bunului.
Totodată, principiul resoluto jure dantis resolviturjus accipientis impune ca, adiacent revendicării, obiectul acţiunii să cuprindă şi cererea de constatare a nulităţii actului de înstrăinare.
Un alt motiv de apel se referă la incidenţa Legii nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001.
Prin adoptarea Legii nr. 1/2009, legiuitorul a dorit să dea o rezolvare definitivă şi unitară a problemei restituirii proprietăţilor abuziv trecute în proprietatea statului, înainte de anul 1989.
Astfel, art. 4 al acestei legi a modificat art. 7 din Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii unui nou alineat, alin. (11) care prevede că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege".
De asemenea, art. 4 al Legii nr. 1/2009 modifică şi art. 20 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în sensul că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsurile reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare".
Prin noul act normativ, legiuitorul tranşează categoric şi problema valabilităţii contractului de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, consolidându-i forţa juridică, în situaţia în care s-ar proceda la compararea titlurilor.
Instanţa de fond s-a rezumat în a aprecia că tidul statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei, Codului civil şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Voinţa reclamanţilor a fost în sensul transferului dreptului de proprietate către stat, reclamanţii beneficiind de despăgubirile stabilite conform dispoziţiilor legale de la acea dată.
Apelul declarat de pârâta T.E. a fost însuşit de moştenitoarea J.C.M. (care s-a legitimat procesual conform certificatului de moştenitor din 22 ianuarie 2010 emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţi M.I. şi Ş.L.A. depus la fila 58 dosar apel), ca fiind moştenitoarea autoarei T.E., decedată la 16 iulie 2009, deoarece celălalt moştenitor, T.I. renunţând la succesiune.
Prin Decizia nr. 129/ A din 18 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâta T.E. şi continuat de J.C.M.
A schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată şi cererea de chemare în garanţie, ca lipsită de obiect.
A respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva aceleiaşi sentinţe.
A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelanţii - pârâţi, ca nefondată.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, referitor la primul motiv de apel al pârâtei T.M., soluţionarea cauzei în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, faţă de dispoziţiile legii speciale ale Legii nr. 10/2001, că această critica este nefondată.
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că, concursul dintre legea specială de reparaţie şi legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Neexcluzând de plano, posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate preleva de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil şi, care are drept componentă de bază, accesul concret şi efectiv, la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiilor reclamanţilor.
Având în vedere că dispoziţiile legii speciale reglementează, în art. 2 noţiunea de preluare abuzivă, înglobând în enumerarea exemplificativă, pe care o face acest text de lege, atât cazurile de preluare cu titlu, cât şi cele de preluare fără titlu, precum şi faptul că stabileşte în dispoziţiile art. 1, principiul restituirii în natură, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea concluzionează că legea specială recunoaşte, în favoarea celor care s-au prevalat de dispoziţiile ei, depunând notificare, în condiţii de regularitate procedurală, existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului.
Făcând aplicarea acestor aspecte la speţă şi faţă de împrejurarea că reclamanţii au un titlu de proprietate, reprezentat de contractul de construire, încheiat în anul 1979, urmat de emiterea titlului de proprietate propriu-zis în anul 1981, (care nu a fost anulat şi cu privire la care nu s-a constatat ineficacitatea sa, prin niciunul din mijloacele legale) şi au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, prin depunerea notificării, instanţa de apel a apreciat că, de plano, reclamanţii beneficiază de un „bun" în sensul Convenţiei, cu consecinţa admisibilităţii acţiunii în revendicare, formulată de reclamanţi în vederea restituirii imobilului de care au fost deposedaţi abuziv.
Luând în considerare recunoaşterea reclamanţilor cu privire la plata către aceştia a despăgubirilor de către stat, în urma preluării imobilului, în baza Decretului nr. 223/1974, instanţa constată că reclamanţii beneficiază de un bun în sensul Convenţiei, însă nu sub forma dreptului de proprietate, ci sub forma unui drept de creanţă, având ca obiect diferenţa dintre suma primită cu titlul de despăgubiri de la stat şi valoarea reală a imobilului, în considerarea faptului că sumele primite nu ar corespunde cerinţelor de proporţionalitate, în raport de valoarea reală a imobilului.
Cu privire la celelalte argumente invocate de apelanta - pârâtă, în susţinerea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, la faptul că părţile nu se află în ipoteza comparării titlurilor de proprietate precum şi la incidenţa Legii nr. 1/2009, instanţa de apel le-a considerat ca nefondate.
Referitor la aplicabilitatea prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, instanţa de apel a considerat că acest text de lege, recunoaşte prioritatea legii speciale de reparaţie, faţă de mijloacele dreptului comun, principiu care a fost avut în vedere şi de instanţa supremă la pronunţarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008.
Este nefondată critica cu privire la faptul că reclamanţii nu au formulat şi un petit referitor la nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, faţă de natura şi regimul juridic al acţiunii reclamanţilor.
Considerentele instanţei de fond privind interpretarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în raport de cadrul procesual al acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Nu se poate reţine ca fondat, nici argumentul că nu pot fi comparate titlurile de proprietate, deoarece acestea nu provin de la autori diferiţi, având în vedere că această operaţiune este specifică acţiunii în revendicare, fiind prezentă atât în cazul în care acestea provin de la autori diferiţi, cât şi în situaţia în care provin de la acelaşi autor, diferind doar criteriile în funcţie de care se face comparaţia, în speţă titlurile provenind de la autori diferiţi.
Astfel, în cazul în care reclamanţii sunt foştii proprietari deposedaţi abuziv de regimul comunist, operaţiunea de comparare se face cu luarea în considerare a criteriilor stabilite de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008, prin raportare la dispoziţiile C.E.D.O. şi la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un bun în sensul Convenţiei, urmând a se da câştig de cauză părţii care, potrivit legislaţiei şi practicii judiciare, nu are la dispoziţie mijloace concrete de obţinere a unei reparaţii echitabile.
Nici dispoziţiile Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, faţă de temeiul juridic stabilit de reclamant, acţiunii pe care a formulat-o pe calea dreptului comun, întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 C. civ.
Privitor la criticile vizând fondul cauzei, deşi pârâta a susţinut că preluarea imobilului s-a făcut în mod valabil, în concordanţă cu prevederile constituţionale, ale Codului civil şi ale Tratatelor internaţionale şi că, în mod greşit, instanţa de fond a dat preferinţă titlului reclamanţilor, instanţa de apel consideră că interpretările legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, sunt de esenţa operaţiunii de comparare a titlurilor.
Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat în sensul că reclamanţii au un bun în sensul C.E.D.O., însă nu sub forma dreptului de proprietate, ci sub forma unei drept de creanţă.
Pârâta T.E., fostă chiriaşă a imobilului este titulara unui drept de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost declarat nul, astfel că, prima instanţă a stabilit în mod greşit că titlul reclamanţilor este preferabil şi a admis acţiunea în revendicare, cu încălcarea şi ignorarea legii speciale, precum şi a Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care stabileşte că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în concursul dintre legea generală şi legea specială, aceasta din urmă are prioritate.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general a fost respins, ca nefondat, instanţa de apel considerând că cererea având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, nu poate constitui un capăt de cerere distinct, această chestiune fiind analizată odată cu revendicarea imobiliară, analiză realizată, astfel cum s-a menţionat în considerentele precedente, prin raportare la dispoziţiile C.E.D.O., la principiile jurisprudenţei Curţii Europene şi la criteriile stabilite prin Decizia nr. 33/2008, şi în raport de soluţia respingerii acţiunii în revendicare, cererea de chemare în garanţie rămâne fără obiect.
Curtea de Apel Bucureşti a respins şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, faţă de împrejurarea că acestea nu au fost dovedite.
Împotriva deciziei nr. 129/ A din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs, reclamanţii T.A.M. şi T.G., numai referitor la respingerea ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, instanţa de apel, în mod eronat a apreciat că sunt incidente în cauză doar dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Au arătat că, dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, în raport de cel anterior, al foştilor proprietari deposedaţi de stat, având în vedere modul în care a fost reglementată acordarea de reparaţii persoanelor deposedate abuziv şi pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, considerentele expuse de instanţa de apel, nu pot conduce la concluzia că titlul pârâtei este preferabil, şi în raport de aceste consideraţii, respinsă acţiunea în revendicare.
Se arată că, în acest context, dispoziţiile art. 480 C. civ. au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată şi de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia, posibilitatea acoperirii prejudiciului în condiţiile Legii nr. 10/2001, fiind greoaie, de durată şi ineficientă datorită nefuncţionării Fondului Proprietatea.
Astfel, în mod constant C.E.D.O. a obligat la restituirea în natură a bunului, reţinându-se că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparaţie efectivă, ca urmare a încălcării dreptului de proprietate.
Recurenţii - reclamanţi arată că pentru stabilirea preferabilităţii unuia dintre titluri, criteriul esenţial, în cazul comparării titlurilor foştilor proprietari care au fost deposedaţi, cu cel dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995 este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziţie, în cazul în care este privată de proprietatea sa.
Astfel, se susţine de către recurenţii - reclamanţi că, în mod nelegal instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reţinând că pentru apartamentul în litigiu, aceştia au primit despăgubiri, instanţa de apel respingând acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Deşi, recurenţii-reclamanţi nu au încadrat expres, în motivele de nelegalitate criticile formulate, din cuprinsul expunerii acestora, rezultă că acestea se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea legii, în speţă a reglementărilor din dreptul comun, art. 480-481 C. civ., ce proteguiesc dreptul de proprietate.
Rezultă din conţinutul criticilor că, instanţa de apel a dat prioritate legii speciale de reparaţie, în defavoarea acţiunii în revendicare, aceasta din urmă, fiind în opinia recurenţilor-reclamanţi, singurul mijloc procedural eficient pentru redobândirea proprietăţii private, Legea nr. 10/2001 neputând asigura o reparaţie efectivă, ci doar una iluzorie.
Ca atare, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de pârâtă, apreciind incidenţa dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul nu este nul dacă dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la 304 pct. 9 C. proc. civ., ce rezultă din dezvoltarea acestora, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed:
Este de observat că instanţa de apel a interpretat corect raportul juridic dedus judecăţii, acţiunea de faţă fiind introdusă de reclamanţi la data de 26 martie 2007, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, curtea de apel, constatând în mod legal, că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă, raportul dintre legea generală şi legea specială fiind stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „sperialia generalibus deroganf/chi2ir. dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Pornind de la aceast raţionament instituit în practica instanţei supreme, acţiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care s-a formulat notificare şi, fie a fost emisă, fie nu s-a emis dispoziţie sau decizie motivată de soluţionare (ca în speţa), pentru cazurile în care nu s-a soluţionat notificarea, în aplicarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a acordat prioritate legii speciale.
Acţiunea în revendicare formulată împotriva chiriaşilor-cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, deoarece prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, în raport de dreptul comun reprezentat de Codul civil, precum şi prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legea specială.
Cum corect a reţinut şi instanţa de apel, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în condiţiile în care reclamanţii se prevalează, la rândul lor, de un „bun" în sensul Convenţiei şi trebuie să li se asigure accesul la justiţie.
Problema dacă prioritatea poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, dacă această acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconcordanţa dintre legea specială şi Convenţie, se poate desluşi, de principiu, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti, reţinând corect admisibilitatea acţiunii în revendicare.
În raport de criteriile stabilite de Decizia nr. 33/2008, instanţa de apel, în cazul concret dedus judecăţii a dat preferinţă titlului chiriaşului cumpărător, reţinându-se că, în favoarea acestuia pledează şi criteriul securităţii raporturilor juridice, în timp ce reclamanţii, în speţă au fost despăgubiţi.
Astfel, în cazul în care reclamanţii sunt foştii proprietari deposedaţi abuziv de regimul comunist, operaţiunea de comparare se face cu luarea în considerare a criteriilor stabilite de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008, prin raportare la dispoziţiile C.E.D.O. şi, la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un „bun" în sensul Convenţiei, urmând a se da câştig de cauză părţii care, potrivit legislaţiei şi practicii judiciare, nu are la dispoziţie mijloace concrete de obţinere a unei reparaţii echitabile.
Acţiunea reclamanţilor a fost respinsă şi faţă de împrejurarea că aceştia nu au atacat valabilitatea titlurilor dobândite de chiriaşii cumpărători, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Curtea Europeană a apreciat în numeroase cauze, în care s-au analizat pretinsele încălcări ale art. 1 din Primul Protocol, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat, nu reprezintă niciun bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care nu pot fi invocate, în mod eficient, garanţiile art. 1 Protocolul 1 (Cauza C contra Lungoci, Cauza P. contra României), asupra noţiunii autonome de „bun" în sensul Convenţiei, esenţiale în acest caz, fiind cele din urmă statuări ale Curţii de la Strasbourg din Hotărârea P.A., P. şi S. din 12 octombrie 2010.
Pe de altă parte, art. 1 Protocolul 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile, ce le-au fost transmise înainte de ratificarea Convenţiei, sens în care, fiecare stat are o marjă de apreciere în adoptarea acelor legi pe care le consideră adecvate pentru repararea nedreptăţilor comise de regimul anterior.
Or, existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat, în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat şi respectarea acesteia este obligatorie pentru beneficiarii legii şi exclud posibilitatea promovării unei acţiuni de drept comun.
În speţă, adresându-se şi pe calea acţiunii în revendicare, deşi anterior a fost depusă o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluţionată, reclamanţii au încălcat principiul „electa una via non datur recursus aă alteram" şi, cât timp prin Legea nr. 10/2001 se exprimă voinţa legiuitorului de a repara prejudiciul adus fostului proprietar, prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, iar nu prin restituirea bunului în natură, în raport de Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie aplicată cu prioritate, legea specială.
În speţă reclamanţii au obţinut o reparaţie prin despăgubirile primite, astfel că nu se pot prevala în paralel de calea dreptului comun, pentru a înlătura prevederile Legii nr. 10/2001, aplicabilă prioritar şi de a obţine, pe o altă cale, restituirea în natură a imobilului, deci o dublă reparaţie, astfel încât să eludeze legea specială, prin aplicarea regulilor din materia revendicării imobiliare.
Considerentele reţinute de instanţa de apel nu încalcă legea, cum susţin recurenţii - reclamanţi, ci acordă prioritate legii speciale, respingând acţiunea în revendicare, prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, deci nu poate fi soluţionată potrivit regulilor dreptului comun, ci trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor legii speciale, care altfel, ar fi eludate.
Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile, se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi, să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare.
În cazul concret dedus judecăţii, este de necontestat că reclamanţii nu au înţeles să atace contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu pârâta T.E., în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, ca urmare, nu au obţinut anularea acestuia.
Nu se poate reţine că prin respingerea acţiunii în revendicare de drept comun s-ar încălca dispoziţiile artl din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O., deoarece acesta ocroteşte bunurile actuale, iar nu speranţa la repararea pierderii unui drept de proprietate, ce nu a mai fost exercitat de o perioadă lungă de timp.
Aplicând Decizia obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite, instanţa de apel a reţinut corect că reclamanţii nu se pot prevala de un bun în sensul artl din Protocolul nr. l adiţional la C.E.D.O., iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii nulităţii unei reglementări anterioare, nu este de natură a încălca art. 6 din C.E.D.O., în situaţia în care, calea oferită de legea specială este efectivă.
Pârâta este sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece are un bun în sensul Convenţiei, fiind titulara unui drept de proprietate, dobândit în baza unui contract de vânzare - cumpărare, ce nu a fost anulat.
Singura speranţă legitimă creată reclamanţilor a fost cea dată de Legea nr. 10/2001 la o reparaţie echitabilă, pentru abuzul săvârşit de statul comunist, iar în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, speranţa legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentului înstrăinat, nu însă şi a restituirii în natură a acestuia, cu perturbarea stabilităţii raporturilor juridice.
Ca atare, instanţa de apel nu a încălcat legea, ci a desluşit corect în raport de datele concrete ale speţei, raportul juridic dedus judecăţii, reţinând că neatacarea contractului de vânzare - cumpărare al pârâtei, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, a consolidat titlul de proprietate al chiriaşei cumpărătoare T.E. şi, după decesul acesteia al moştenitoarea acesteia, J.C.M.
Din această perspectivă, chiar dacă recurenţii - reclamanţi au invocat în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul de proprietate, arătând că deţin un „bun" în seriul Convenţiei Europene, aceasta nu îi îndreptăţeşte la preferabilitatea titlului lor de proprietate, faţă de titlul pârâtei, având în vedere că nu au obţinut desfiinţarea titlului acesteia, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Faţă de considerentele expuse, este evident şi că, faţă de temeiul acţiunii de drept comun, art. 480 C. civ., nu sunt incidente şi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
Aşa fiind, criticile recurenţilor în sensul greşitei respingeri a acţiunii în revendicare sunt nefondate, astfel că, Înalta Curte va respinge recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă J.C.M.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.A.M. şi T.G. prin mandatar M.E.I. împotriva deciziei nr. 119/ A din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1387/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5053/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
