ICCJ. Decizia nr. 5053/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5053/2011

Dosar nr. 10791/3/2008

Şedinţa din 10 iunie 2011

Prin sentinţa civilă nr. 8468 din 27 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul P.A.G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 223/F din 30 martie 2001 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul P.A.G. împotriva pârâţilor Consiliul General al municipiului Bucureşti, SC R. SA, P.F., D.M., N.E., B.E. (moştenitoarea pârâtului B.N., decedat în cursul procesului), I.M., D.S., M.I., M.L. şi M.M.L., având ca obiect obligarea primului pârât să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. I.N. nr. 77 (fost 10, fost 6), sector 1, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice .

În pronunţarea hotărârii, prima instanţă a reţinut că imobilul revendicat a fost proprietatea lui P.I. şi P.E., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat, de fostul Tribunal Ilfov Secţia notariat, şi autorizaţiei de construcţie din 22 august 1938.

Reclamantul este unicul moştenitor al proprietarilor iniţiali, conform certificatelor de moştenitor nr. 697/1975 şi 996 din 13 august 1983, eliberate de Notariatul de Stat al sectorului 8 Bucureşti.

Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele lui P.I., acesta figurând la poziţia 6008 în anexa la Decret, cu 8 apartamente.

Persoana sus-menţionată a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în litigiu, în baza declaraţiei nr. 4659 din 24 noiembrie 1941, imobilul fiind compus din 9 apartamente, care erau închiriate.

În raport de faptul că autorii reclamantului realizau venituri din chirii nu se poate reţine că aceştia erau exceptaţi de la naţionalizare, chiar dacă făceau parte din categoriile menţionate în art. II din Decretul nr. 92/1950.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, astfel încât a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Aceeaşi soluţie s-a pronunţat şi cu privire la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi, reţinând că acestea au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acţiunii în revendicare de către reclamant (16 septembrie 1998), care nu a făcut dovada relei-credinţe a cumpărătorilor; în favoarea lor a operat prezumţia bunei-credinţe, conform art. 1899 C. civ.

Prin Decizia civilă nr. 632 din 14 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe.

Curtea de Apel a stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, Decretul nr. 92/1950 contravenind dispoziţiilor art. 8, 10 şi 11 din Constituţia României din 1948 şi dispoziţiilor art. 481 C. civ.

Cu toate acestea, acţiunea în revendicare este neîntemeiată, deoarece a fost formulată împotriva unui neproprietar, Consiliul General al municipiului Bucureşti, cele 8 apartamente fiind înstrăinate către chiriaşi la data înregistrării acţiunii, iar, din conţinutul cererilor completatoare, rezultă că pârâţii persoane fizice au fost chemaţi în judecată numai pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

Valabilitatea acestor contracte a fost corect apreciată, de către prima instanţă, cauzele de nulitate invocate nefiind dovedite.

De asemenea, contrar afirmaţiei reclamantului, cererea de restituire în natură depusă de acesta, în luna martie 1996, întemeiată pe Legea nr. 112/1995, nu are valoarea juridică a unei acţiuni în revendicare.

Nici o dispoziţie din legea sus-menţionată nu prevede, în mod expres şi imperativ, suspendarea procedurii vânzării locuinţelor către chiriaşi până la soluţionarea cererilor formulate în baza Legii nr. 112/1995, de către foştii proprietari.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a fost admis prin Decizia nr. 6064 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost casată hotărârea atacată şi s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, la aceeaşi curte de apel.

Instanţa supremă a reţinut că acţiunea reclamantului are două capete de cerere, primul, vizând revendicarea imobilului în litigiu, iar cel de-al doilea, anularea contractelor de vânzare-cumpărare opuse de pârâţii persoane fizice.

Caracterul unitar al soluţionării cauzei sub cele două aspecte impune prezenţa în proces, în calitate de pârât, a Municipiului Bucureşti, prin Consiliul General al municipiului Bucureşti.

Calitatea procesuală pasivă a acestui pârât derivă din calitatea de parte contractantă, dar şi de proprietar al imobilului.

În consecinţă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti nu se poate respinge pentru simpla împrejurare că acesta nu mai este posesor, ci ca urmare a respingerii acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

Imobilul revendicat a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, în mod nelegal, cu greşita aplicare a acestui act normativ, în raport de situaţia concretă a fostului proprietar, P.I., care era tâmplar. Sub acest aspect, instanţele au ignorat contractul de împrumut garantat cu ipotecă şi gaj, încheiat de P.I. în anul 1939, din care rezultă ocupaţia sa.

De asemenea, au procedat la o greşită aplicare a Legii nr. 112/1995, atunci când au apreciat că este legală încheierea contractelor de vânzare-cumpărare întocmite în 1997, între Primărie şi chiriaşi.

Legea nr. 112/1995, potrivit art. 1, exclude de la aplicarea acesteia imobilele trecute în proprietatea statului fără titlu valabil.

De asemenea, în mod greşit, instanţele au considerat că proprietarul nu a notificat intenţia de revendicare, în dosar existând dovezi din care rezultă că reclamantul a adresat o cerere Comisiei pentru aplicarea legii menţionate, încă din luna martie a anului 1996.

Legea permitea vânzarea imobilelor care nu erau revendicate, ceea ce presupunea, în mod obiectiv, aşteptarea soluţionării cererii de revendicare care, potrivit actului normativ în discuţie, se adresa Comisiei şi nu instanţei, apariţia HG nr. 11/1997 confirmând intenţia avută de legiuitor sub acest aspect.

În ceea ce priveşte cererea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, cu referire la actul juridic nr. 1103/1997 încheiat de D.S.M. şi D.A.N., instanţa supremă a constatat că această din urmă persoană nu a figurat în proces. Or, anularea unui act juridic nu se poate propune decât în contradictoriu cu toate părţile contractante, pentru ca acestea să-şi poată face apărările corespunzătoare.

Cu ocazia rejudecării, s-a stabilit că instanţa va determina obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, părţile contractante, condiţiile în care acestea au fost încheiate, pentru a se determina valabilitatea actelor juridice respective.

În plus, instanţa de trimitere va trebui să lămurească şi aspectul referitor la existenţa a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta D.S.M., unul cu nr. 1103/1997, împreună cu D.A.N., şi un altul, cu nr. X/1975, în perioada în care se numea N.S.M.

Prin Decizia civilă nr. 474 din 26 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal.

În raport de dispoziţiile art. 294 şi 295 C. proc. civ. şi de menţiunea din Decizia de casare, prin care s-a dispus introducerea în cauză a lui D.A.N. şi discutarea introducerii în cauză a Mariei Dumitrescu, considerând că, în faza apelului, nu se poate schimba cadrul procesual stabilit de părţi, nu pot fi introduse părţi noi în proces şi nu se pot face precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată şi nici modificări ale acţiunii introductive de instanţă, Curtea de Apel a admis calea de atac exercitată de reclamant şi a desfiinţat sentinţa apelată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, în vederea aplicării dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii P.F., M.I., M.L., M.M.L., D.S.M., D.M. şi I.M., recursuri care au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 3459 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Instanţa de recurs a considerat că nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., neputându-se pune problema unui plus petita, în condiţiile în care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întreg imobilul şi să-i fie anulate toate contractele de vânzare-cumpărare care au ca obiect apartamentele din clădirea respectivă.

Nici susţinerile referitoare la pretinsa nemotivare ori argumentare defectuoasă a deciziei nu au fost primite, Curtea de Apel stabilind, în mod corect, că numai în faţa instanţei de fond ar putea fi formulate cereri noi şi s-ar putea completa cadrul procesual, prin aplicarea art. 132 C. proc. civ.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 108 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul P.G.A.; s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. I.N. nr. 77, sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Au fost obligaţi pârâţii să-i lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, imobilele care formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare sus-menţionate, respectiv P.F. - corpul A, subsol, D.M. şi D.M.A. - corp A, parter, B.E. - bl.B, parter, N.E. - bl.B, et.1, ap.3, I.M. - corp B, et.1, ap.4, D.S.M. şi D.A.N. - corp A, mansardă, toate situate la adresa din Bucureşti, str. I.N. nr. 77, sector 1.

A fost respinsă acţiunea în rest.

În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, la data de 24 iunie 2008, reclamantul şi-a completat şi precizat acţiunea, arătând că a învestit instanţa cu mai multe capete de cerere, respectiv constatarea nevalabilităţii titlului statului, constatarea nulităţii absolute a 8 contracte de vânzare-cumpărare încheiate de Municipiul Bucureşti, prin mandatar, şi pârâţii D.M. şi D.M.A., B.N. şi B.E., N.E., I.M., M.I. şi M.E. (moştenitorii acesteia din urmă fiind M.L. şi T.M.L.), D.A.N. şi D.S.M., aceasta din urmă şi în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1975, încheiat sub numele de N.S.M., precum şi obligarea pârâţilor să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu.

S-au formulat întâmpinări în dosar, D.M. şi D.M.A., D.S.M., N.E., I.M., B.E. invocând uzucapiunea scurtă, de 10 - 20 de ani, iar pârâţii P.F., M.I., M.L. şi T.M.L., buna credinţă la momentul dobândirii imobilului.

În şedinţa din 6 ianuarie 2009, a fost pusă în discuţia părţilor şi soluţionată excepţia tardivităţii completării acţiunii, excepţie respinsă pentru motivele reţinute în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Pe fond, Tribunalul a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi instanţele anterioare, în ceea ce priveşte calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu a autorilor reclamantului, precum şi calitatea de moştenitor de pe urma acestora a părţii menţionate.

A constatat nevalabilitatea titlului statului în condiţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 contravenind art. 11 din Constituţia României din anul 1948, în raport de natura imobilului, acesta fiind o locuinţă, iar locuinţele, chiar închiriate, nu erau mijloace de producţie, singurele care puteau fi naţionalizate conform textului legal sus-menţionat din legea fundamentală.

A mai constatat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare indicate în dispozitivul sentinţei, de către pârâţi, pentru unele dintre actele juridice, alături de persoane în prezent decedate, cu privire la care au fost introduşi în cauză moştenitorii acestora.

În plus, s-a reţinut şi încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 între I.C.V.L. şi pârâţii M.I. şi M.E., având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. I.N., precum şi nr. X/1975 între I.C.V.L. şi N.S.M., având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. I.N.

Deşi reclamantul nu a indicat, în mod expres, temeiul de drept al nulităţii absolute solicitate, instanţa a considerat că acesta a invocat, drept cauze de nulitate absolută a actelor juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995, lipsa cauzei şi frauda la lege.

Tribunalul a constatat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 966 C. civ., cauza ilicită atrăgând, corelativ, şi nulitatea actului juridic pentru fraudarea legii, atunci când anumite norme legale au fost folosite nu în scopul în care au fost edictate.

Din dispoziţiile art. 1 alin. (2) coroborate cu alin. (4) din Legea nr. 112/1995, rezultă că imobilele ce au intrat sub imperiul acestui act normativ reprezintă imobile preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speţă, pentru considerentele arătate.

În consecinţă, aplicarea art. 9 din aceeaşi lege s-a realizat cu încălcarea normelor imperative referitoare la aplicabilitatea legii speciale.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au avut la bază o cauză ilicită, conducând la fraudarea intereselor reclamantului, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora.

În ceea ce priveşte incidenţa principiului „error communis facit jus", Tribunalul a reţinut că, pentru ca acesta să opereze, este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, şi anume ca aceasta să fie comună sau unanimă şi invincibilă, precum şi a unei condiţii legată de buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

Acest principiu nu subzistă în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin aceea că nu se poate invoca eroarea vânzătorului cu privire la calitatea sa de proprietar asupra imobilului, atâta timp cât, prin actul normativ menţionat, s-a făcut distincţie între imobilele preluate de stat în temeiul unui titlu valabil şi cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil.

Instanţa nu a reţinut nici buna credinţă a chiriaşilor cumpărători la încheierea aceloraşi contracte.

Pentru a exista buna-credinţă la momentul perfectării actelor juridice, este necesar ca subdobânduitorul să depună diligenţe pentru a se convinge că a contractat cu un verus dominus.

Acţiunea în revendicare a fost înregistrată la 16 septembrie 1998, pe rolul primei instanţe, după încheierea contractelor de vânzare cumpărare, însă, la data de 28 martie 1996, reclamantul a adresat o cerere Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. I.N. nr. 77.

De altfel, la Primăria municipiului Bucureşti, au fost înregistrate, din partea reclamantului, solicitări de restituire în natură a imobilului, încă din anul 1991.

Prin urmare, chiriaşii cumpărători care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare după anul 1991 şi, mai ales, după anul 1996, ulterior demersurilor reclamantului de redobândire a bunului, în cadrul cărora acesta a invocat preluarea abuzivă a imobilului, de către stat, aveau posibilitatea, cu minime diligenţe, de a cunoaşte situaţia juridică reală a bunului, faptul preluării lui fără titlu, ceea ce exclude buna lor credinţă.

Tribunalul a reţinut o altă situaţie juridică în ceea ce priveşte buna credinţă a chiriaşilor cumpărători în baza Legii nr. 4/1973, considerând că, pentru aceştia, nu a existat posibilitatea evitării încheierii actelor juridice de dobândire a dreptului de proprietate, în condiţiile inexistenţei unui cadru normativ care să diferenţieze, la acea dată, preluarea, de către stat, a imobilelor, cu titlu şi fără titlu valabil, a inexistenţei unui demers din partea proprietarului, care să poată fi cunoscut de către chiriaşi, prin exercitarea unui demers în acest sens, şi care să pună în discuţie valabilitatea titlului.

În consecinţă, aceştia au fost de bună-credinţă, fiind aplicabil principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros, care salvgardează de la nulitate cele două contracte, respectiv pe cele cu nr. Z/1975 şi X/1975.

Capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare este întemeiat în parte, doar cu privire la actele juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Ca efect al constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv al restituirii prestaţiilor, pârâţii persoane fizice cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 şi-au pierdut calitatea de proprietari, regăsindu-se în ipoteza clasică a acţiunii în revendicare, aceea de posesori neproprietari, astfel încât, în baza art. 480 C. civ., instanţa i-a obligat pe aceştia să-i lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, imobilele dobândite de ei, în temeiul actului normativ în discuţie.

Referitor la uzucapiunea scurtă, de 10 la 20 de ani, invocată de către o parte dintre pârâţi, menită să anihileze acţiunea în revendicare, Tribunalul a constatat că aceasta presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi anume existenţa şi dovedirea unei posesii utile, calcularea timpului de 10 la 20 de ani, conform art. 1896 C. civ., şi existenţa unui just titlu.

Această din urmă condiţie presupune încheierea în urmă cu 10-20 ani a unui act de proprietate perfect valabil, cu un non dominus, o persoană care nu era proprietar fie la acel moment, fie dovedindu-se, ulterior, că nu deţine dreptul de proprietate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâţii B.E., D.A.N. şi D.S.M., D.M.A. şi D.M., I.M., N.E., P.F. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Reclamantul a formulat şi cerere de aderare la apelurile declarate de pârâţi, în cadrul căreia a adus sentinţei aceleaşi critici ca şi cele promovate în cadrul apelului, referitoare la greşita respingere a acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 şi nr. X/1975 şi în revendicarea imobilelor care au format obiectul acestora, precum şi a greşitei analizări a excepţiei de uzucapiune, în raport de neinvocarea acesteia prin intermediul unei cereri reconvenţionale.

De asemenea, a susţinut şi neîndeplinirea condiţiilor uzucapiunii scurte.

Apelanţii pârâţi au arătat, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este greşită deoarece preluarea imobilului în litigiu a avut loc cu titlu valabil; în persoana lor trebuie reţinută buna-credinţă şi incidenţa principiului validităţii aparenţei în drept, în favoarea reclamantului s-a emis dispoziţia nr. 4637 din 26 septembrie 2005 a Primarului General al municipiului Bucureşti, ceea ce determină inadmisibilitatea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care s-a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-au susţinut şi încălcarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii scurte, săvârşirea, de către Tribunal, a unor greşeli procedurale, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1), art. 132 şi 134 C. proc. civ., precum şi în ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 574/ A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca tardiv declarat, apelul reclamantului P.G.A.; s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel; s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţi şi cererea de aderare la apel formulată de apelantul reclamant.

Referitor la excepţia tardivităţii apelului formulat de reclamant, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, deoarece sentinţa apelată i-a fost comunicată părţii la data de 6 aprilie 2009, reclamantul exercitând calea de atac la 23 aprilie 2009, deşi ultima zi în care putea fi formulată era 22 aprilie 2009, conform art. 284 C. proc. civ.

În consecinţă, apelul declarat de reclamant a fost respins ca tardiv.

Excepţia inadmisibilităţii cererii de aderare la apel a fost considerată neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 293 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Din conţinutul textelor legale sus-menţionate, rezultă că cererea de aderare la apel poate să cuprindă motive care nu vizează capetele de cerere atacate în apelul principal, precum şi alte aspecte care au primit, din partea instanţei de fond, o soluţie nefavorabilă intimatului şi care nu a fost atacată cu apel întrucât, per ansamblu, soluţia a convenit acestei părţi.

Nu a fost primită susţinerea apelanţilor pârâţi în sensul că apelul aderent putea privi numai capetele de cerere ce au fost atacate cu apel, respectiv constatarea nulităţii numai în ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi revendicarea apartamentelor aferente, deoarece, într-o asemenea interpretare, nu şi-ar mai găsi justificarea cererea de aderare la apel, aderentul fiind de acord cu soluţia dată asupra acestor capete de cerere şi intenţionând să se menţină această soluţie, iar nu să se schimbe în condiţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel a procedat la structurarea motivelor de apel formulate de pârâţi în sensul celor redate anterior şi a analizat unitar apelurile declarate de aceste părţi, pe care le-a respins, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, decret considerat abuziv în totalitate chiar prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, fără a se mai face distincţie între persoanele exceptate sau nu de la naţionalizare.

Se recunoaşte, implicit, de către legiuitor că acest decret se afla în vădită contradicţie cu dispoziţiile constituţionale din 1948, art. 8, precum şi cu art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În mod corect, instanţa de fond a apreciat că statul a preluat bunul fără titlu valabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, decretul fiind contrar Constituţiei în vigoare la acea dată, tratatelor internaţionale la care România era parte, dar şi art. 480 şi 481 C. civ.

Faţă de menţiunile din deciziile de casare nr. 6064 din 7 iulie 2005 şi nr. 3459 din 27 aprilie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, privind introducerea în cauză a lui D.A.N., verificarea contractelor de vânzare - cumpărare în legătură cu obiectul acestora, părţile contractante, data şi condiţiile în care au fost încheiate, neincidenţa cazului de plus petita în condiţiile în care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întreg imobilul şi să fie anulate toate contractele de vânzare - cumpărare, precum şi în raport de cererea de chemare în judecată formulată la 16 septembrie 1998, în care s-a solicitat revendicarea în întregime a imobilului, deci, şi a apartamentului cumpărat de către pârâţii D.M. şi D.M.A., în mod corect, prima instanţă a soluţionat şi cererea în revendicare a acestei părţi din imobil.

De asemenea, faţă de dispoziţiile deciziei de casare, în mod legal, s-a analizat şi valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii D.S.M. şi D.A.N., cu privire la mansarda corp A din imobil, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. fiind respectate.

Referitor la incidenţa principiului validităţii aparenţei în drept, cu eventuale consecinţe pozitive pentru posesor în cazul acţiunii în revendicare, Curtea a constatat că acesta nu-şi găseşte aplicabilitate în speţa de faţă, în ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, nu sunt întrunite condiţiile bunei-credinţe a subdobânditorilor bunurilor şi nici a erorii comune şi invincibile în care aceştia trebuia să se afle la încheierea actelor juridice.

Pârâţii au perfectat contractele de vânzare-cumpărare după ce reclamantul a înregistrat cererea de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ulterior formulării mai multor cereri de restituire, înregistrate la diferite instituţii ale statului (Prefectură, primărie de sector, Primăria municipiului Bucureşti), în perioada 1991-1998.

Apelanţii au susţinut respectarea dispoziţiilor art. 9 şi 14 din legea sus-menţionată, deoarece ar fi procedat la efectuarea demersurilor necesare la SC R. SA, Primăria municipiului Bucureşti şi chiar la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (apelanţii D.), care le-au comunicat, însă, că nu sunt impedimente la vânzare.

Pentru a se discuta aplicabilitatea principiului aparenţei în drept, era necesar ca aceştia să efectueze acele verificări prin care să se asigure, în mod neîndoielnic, cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului imobilului, sens în care nu au acţionat şi nici nu au verificat în ce măsură există vreo dispută juridică în legătură cu imobilul în litigiu, generată de cererile formulate de moştenitorul fostului proprietar, pentru recuperarea, în natură, a bunului.

În speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 46.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, deoarece contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost perfectate după data de 20 ianuarie 1997, când a fost publicată în M. Of. HG nr. 11/1997, de modificare a HG nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Potrivit noilor dispoziţii (art. 1 alin. (2)) „imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950…".

Or, pentru considerentele deja arătate, imobilul a fost preluat cu nerespectarea chiar a dispoziţiilor Decretului, naţionalizarea efectuându-se numai pe numele unuia dintre coproprietari, astfel încât nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Încălcarea art. 1898 şi art. 1899 alin. (2) C. civ. nu a fost reţinută de instanţă, deoarece intenţia fostului proprietar, de a redobândi imobilul în natură, putea fi cunoscută de către cumpărători, la dosar existând înscrisuri în acest sens, şi, pe de altă parte, pentru că textele de lege menţionate se referă generic la buna credinţă în materie de uzucapiune, în cazul principiului validităţii aparenţei în drept, cel care o invocă trebuind să dovedească întrunirea cumulativă a celor două cerinţe, eroarea comună şi invincibilă, precum şi buna-credinţă.

Curtea a constatat că motivele de apel privind greşita rezolvare a excepţiei de uzucapiune sunt neîntemeiate, deoarece posesia statului a fost bazată pe violenţă, măsura naţionalizării nefiind supusă controlului judiciar, ci numai arbitrariului puterii administrative, astfel încât nu putea fi intervertită în posesie utilă, în temeiul art. 1858 C. civ.

Nici condiţiile uzucapiunii de scurtă durată nu sunt îndeplinite, deoarece, prin cererile formulate după anul 1990, posesia statului a fost tulburată.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fost considerată neîntemeiată, deoarece, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".

Aşadar, în situaţia acţiunilor aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi, cum este cazul speţei de faţă, reclamantul are alegerea între a continua sau nu procesul început, acesta optând pentru continuarea procesului.

Faptul că a formulat şi notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, soluţionată prin dispoziţia nr. 4637 din 26 septembrie 2005, nu conduce la concluzia că reclamantul nu putea să continue soluţionarea cererii de revendicare introdusă la data de 16 septembrie 1998, atât în raport de considerentul expus mai sus, cât şi pentru faptul că, prin această dispoziţie, s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, a terenului şi construcţiei de la adresa sus-menţionată, cu excepţia apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 4/1973.

În raport de obiectul acţiunii de faţă, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi revendicarea imobilelor aferente, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu se putea pronunţa pe aceste aspecte.

Curtea a mai reţinut că nici principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară nu a fost încălcat, pârâţii apelanţi neformulând o cerere în sensul de a se da eficienţă OUG nr. 40/1999.

Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., motiv de apel formulat de pârâţii D.S.M. şi D.A.N., Curtea a constatat că acesta este neîntemeiat, acţiunea reclamanţilor fiind admisă şi în contradictoriu cu aceşti pârâţi, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. I.N. nr. 77, sector 1, corp A, mansardă.

Pentru argumentele prezentate mai sus, toate apelurile pârâţilor au fost respinse ca nefondate.

Cererea de aderare la apel a fost considerată neîntemeiată, întrucât, astfel cum a reţinut, în mod corect, şi prima instanţă, s-a dovedit că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 şi nr. X/1975, erau întrunite, cumulativ, criteriile principiului validităţii aparenţei în drept, referitoare la eroarea comună şi invincibilă, precum şi la buna credinţă a pârâţilor.

În perioada comunistă nicio persoană nu putea pune la îndoială calitatea de proprietar a statului asupra bunurilor de care acesta dispunea, neputându-se prevedea perspectiva unei schimbări a regimului politic, care să permită celor în drept să acţioneze pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv. Aceasta a determinat ca cel care a cumpărat în asemenea condiţii să se încreadă, întemeiat, pe aparenţa de proprietar a statului vânzător.

Contractând în condiţiile arătate, într-o perioadă în care nu era de conceput vreun demers al fostului proprietar în contra titlului de preluare al statului (memoriul formulat de fostul proprietar fiind adresat cu mult înainte de data cumpărării apartamentelor, respectiv în anul 1968), nu se poate susţine reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi nici faptul că perfectarea acestor acte ar fi avut loc în dauna drepturilor adevăratului proprietar şi că, astfel, ar fi avut o cauză ilicită.

Prin urmare, în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, Curtea a stabilit că trebuie să se dea câştig de cauză cumpărătorilor de bună credinţă.

Nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, deoarece reclamantul nu a justificat existenţa unui „bun actual" cu privire la cele două apartamente cumpărate în temeiul Legii nr. 4/1973, pentru a se pune problema unei atingeri aduse acestui „bun", care să atragă incidenţa textului menţionat din Convenţie.

Din compararea celor două titluri de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar care şi-a pierdut eficienţa în timp, şi cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptăţit să adopte măsurile reparatorii considerate oportune sub aspect legislativ şi să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, preferabil este titlul constituit de stat în temeiul legii speciale, ca o garanţie a siguranţei circuitului civil şi, totodată, ca un mod de a proteja interesele chiriaşilor locatari, deveniţi cumpărători ai imobilelor aflate în această situaţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele acestui articol, ca şi principiul securităţii raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul cumpărătorului de bună-credinţă.

Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Pentru a exista, însă, protecţia conferită de normele convenţionale menţionate, în favoarea reclamantului, este, însă, necesar, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, să fie vorba de un „bun actual" al acestuia, calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.

Or, în speţă, nu numai că reclamantului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate în această modalitate, deci, nu avea „un bun" în accepţiunea normelor convenţionale, dar nici nu poate pretinde existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate, de stat, în materie.

A considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.

În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene în cauza R. contra României.

La acest moment, în speţa de faţă, este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor cumpărători de a de bucura de acest bun în condiţiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desfiinţate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul P.A.G., decedat pe parcursul procesului şi continuat de moştenitorul său, P.G., precum şi pârâţii B.E., D.A.N. şi D.S.M., D.M.A. şi D.M., I.M., N.E., P.F. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

I. Recurentul reclamant a criticat Decizia pentru următoarele motive:

1. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greşit, Curtea de Apel a apreciat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 şi nr. X/1975 a fost efectuată cu bună-credinţă.

Argumentele instanţei de apel, referitoare la faptul că aceste contracte au fost încheiate într-o perioadă când titlul statului nu putea fi pus la îndoială, pot fi reţinute şi în cazul Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, contrar întregii jurisprudenţe.

Se încalcă principiul necunoaşterii legii, dar şi doctrina şi jurisprudenţa privitoare la buna-credinţă, în materie.

Din moment ce titlul statului nu exista încă de la momentul preluării, după cum a constatat instanţa de apel, aceasta înseamnă că nu exista nici în momentul anului 1975, aparenţa de proprietate a acestuia, în ciuda regimului juridic, nesubzistând.

Cumpărătorii aveau obligaţia să verifice dacă preluarea s-a făcut în mod legal sau dacă a fost încălcată Constituţia de la acea vreme, neavând relevanţă că, în anul 1975, nu se putea prevedea apariţia unei legi de restituire.

S-a omis a se avea în vedere faptul că autorul reclamantului a formulat, în faţa Preşedintelui Consiliului de Stat al R.S.R., cerere de revenire asupra naţionalizării, care nu fusese soluţionată la momentul încheierii celor două contracte şi care putea fi rezolvată oricând.

Prin urmare, cumpărătorii sunt de rea-credinţă, deoarece aveau posibilitatea verificării nevalabilităţii titlului statului, trebuind ca aceştia să se abţină de la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât nu erau îndeplinite condiţiile art. 7 din H.C.M. nr. 880/1973.

Curtea nu a răspuns criticilor formulate prin cererea de aderare la apel, în sensul că, în cauză, nu erau îndeplinite, cumulativ, cerinţele operării bunei-credinţe, şi anume intenţia dreaptă, diligenţa, caracterul licit al actului încheiat şi abţinerea de la prejudicierea altuia cu ocazia perfectării acestuia.

Intenţia dreaptă este inexistentă, deoarece trebuia ca pârâţii să cunoască greşita naţionalizare pe numele unui singur coproprietar; încălcarea Constituţiei din 1948, de către Decretul nr. 92/1950, faptul că autorul reclamantului a contestat această măsură.

Pârâţii nu au fot diligenţi, deoarece nu au depus niciun efort privind verificarea titlului statului, contractul este ilicit deoarece, în baza Legii nr. 4/1973, vânzarea a fost făcută de către un neproprietar, iar autorii reclamantului şi acesta din urmă au fost prejudiciaţi prin simplul fapt că lipsirea de proprietate a avut loc fără vreo prealabilă şi justă despăgubire şi cu imposibilitatea recuperării proprietăţii.

Prin urmare, prezumţia bunei-credinţe a fot răsturnată, acţiunea în nulitate nemaiputând fi paralizată graţie aplicării principiului validităţii aparenţei în drept.

2. Art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.

În mod greşit, Curtea a introdus, drept criteriu de preferinţă pentru soluţionarea revendicării apartamentelor cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 şi nr. X/1975, „buna-credinţă".

Indiferent de soluţia dată asupra acţiunii în nulitate şi independent de buna-credinţă, acţiunea în revendicare a celor două apartamente trebuia admisă.

Curtea nu răspunde motivului din cererea de aderare la apel referitor la imposibilitatea reţinerii bunei-credinţe în mecanismul de comparare a titlurilor autorilor părţilor, în cadrul revendicării, limitându-se la o motivare de o propoziţie, ce se constituie într-o concluzie a analizei existenţei bunei-credinţe a cumpărătorilor, conchizând, nelegal, că „în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate se dă câştig de cauză cumpărătorilor de bună-credinţă".

Greşeala constă, pe de-o parte, în faptul că buna credinţă este o excepţie de la efectul nulităţii, iar nu de la efectele revendicării, iar, pe de altă parte, buna-credinţă reprezintă o stare de fapt, o stare psihologică, şi nu poate fi reţinută în revendicare, unde mecanismul de comparare a titlurilor priveşte doar analiza stării de drept şi a dovezii sale.

O altă greşeală a instanţei de apel vizează aplicarea incorectă a mecanismului revendicării, pricina prezentând situaţia clasică în care părţile litigante deţin titluri ce provin de la autori diferiţi, astfel încât trebuia să se procedeze, direct, la analiza acestor titluri, fără a se mai face aprecieri cu privire la titlul pârâţilor.

Instanţa trebuia să constate că titlul autorilor reclamanţilor este preferabil, fiind conform cu dispoziţiile legale de la acea dată, în timp ce pârâţii au dobândit imobilele de la Statul Român, care nu a avut niciodată titlu asupra lor.

În esenţă, prin raportare la buna credinţă a pârâţilor şi la validitatea contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea a persistat în eroarea instanţei de fond, criticată prin cererea de aderare, respectiv în confuzia între „valabilitate" şi „preferenţiabilitate", concretizată în confuzia între mecanismul şi efectele nulităţii faţă de revendicare.

În concluzie, instanţele anterioare au omis să observe faptul că cele două titluri de proprietate provin de la autori diferiţi şi, ca atare, titlurile autorilor trebuia să fie comparate în modalitatea stabilirii dreptului preferabil.

Instanţa de apel a analizat, în mod greşit, criticile reclamantului privind mecanismul revendicării, prin raportare la Legile speciale nr. 112/1995, 10/2001, la Decizia nr. 33/2008 şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, omiţând că pricina este supusă dreptului comun, fiind introdusă anterior apariţiei legislaţiei speciale.

3. Art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În mod greşit, instanţa de apel aplică, drept precedent judiciar, cauza C.E.D.O. „R. vs. România", citând, eronat, deciziile Curţii Europene, în sensul că nu trebuie prejudiciaţi chiriaşii cumpărători. Aceasta faţă de considerentele Curţii Europene, în sensul că fostul proprietar nu trebuie, în condiţiile în care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă, să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a permis coexistenţa a două judecăţi definitive, prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun. În această cauză s-au analizat, de fapt, implicaţiile declarării şi admiterii recursului în anulare în speţa respectivă.

Prin urmare, susţinerea Curţii, în sensul că dreptul reclamantului şi-ar fi pierdut eficienţa în timp, iar titlul pârâţilor este preferabil, este total neavenită şi străină de pricină.

În mod greşit, s-a făcut referire şi la legile speciale menţionate mai sus, dar şi la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, neobservându-se că acţiunea promovată este anterioară Legii speciale nr. 10/2001.

Ca atare, analiza întrunirii cerinţelor prevăzute de Decizia sus-menţionată, respectiv încadrarea în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., exced cadrului juridic aplicabil cauzei şi constituie o greşeală de judecată a apelului reclamantului, prin neaplicarea dreptului comun.

Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel, iar, pe fond, admiterea, în totalitate, a acţiunii, astfel cum a fost precizată şi modificată.

II. Recurentul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a criticat aceeaşi decizie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În mod greşit, instanţa de apel a respins apelul declarat de această parte, considerând că titlul statului, de preluare a imobilului în litigiu, este nevalabil, deoarece ar contraveni dispoziţiilor constituţionale din 1948, art. 481 C. civ., dispoziţiilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Decretul nr. 92/1950 nefiind declarat neconstituţional în timpul cât era în vigoare, astfel încât, pentru această perioadă, a produs efecte juridice.

Nu s-a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene (cauza B. contra României, cauza R. contra României), care a subliniat că atenuarea vechilor neajunsuri aduse foştilor proprietari nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, sens în care „legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraf 37 din cauza „R. contra României").

A mai afirmat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acestuia, care enunţă preeminenţa dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă în oricare litigiu nu trebuie rediscutată (cauza „B. contra României", paragraf 61).

A invocat şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nr. 33/2008, care a stabilit că „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

III. Recurenta-pârâtă B.E. a criticat Decizia pentru următoarele motive:

În mod greşit, instanţa de apel a considerat nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, privind spaţiul locativ aflat la parterul imobilului în litigiu, corp B.

Cu privire la principiul „error communis facit jus", contrar celor reţinute de Curte, sunt îndeplinite cerinţele pentru ca acest principiu să opereze în favoarea pârâtei.

Astfel, acţiunea în revendicare a fost promovată în anul 1998, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare sus-menţionat, la momentul înstrăinării spaţiului statul având aparenţa de proprietar asupra bunului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950.

De asemenea, la nivelul anului 1997, legea specială permitea cumpărarea apartamentelor, de către chiriaşi, în condiţiile reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar, la momentul încheierii contractului, nu fusese pronunţată nicio hotărâre în favoarea reclamantului.

Anterior vânzării, pârâta a fost chiriaşă în apartamentul în discuţie, ceea ce reprezenta o condiţie a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aria diligenţelor efectuate anterior cumpărării a fost interpretată în mod greşit, de către instanţa de apel, ca având o extindere nelimitată.

Problema limitei diligenţelor de care erau ţinuţi dobânditorii pentru a prevedea rezultatul actului se regăseşte în adagiul „Diligenţa presupune prevederea rezultatului actului în limitele legii".

Ca atare, aceste diligenţe nu sunt nelimitate, ci limitate la scopul actului urmărit, şi anume cunoaşterea situaţiei de fapt şi de drept prin care vânzătorul îşi probează dreptul de proprietate.

În acest sens, pârâta a formulat cereri către SC R. SA şi Primăria municipiului Bucureşti, care i-au comunicat că nu există impedimente la vânzare (adresa din 16 mai 2006 a SC R. SA).

În concluzie, pârâta a respectat prevederile art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, deoarece a formulat cerere de cumpărare la momentul la care statul a făcut oferta de vânzare în mod public, moment la care nu exista nicio acţiune în revendicare pe rolul instanţelor de judecată, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu formulase nicio notificare către pârâtă pentru a-i face cunoscută intenţia de revendicare, nu a probat nicio acţiune voluntară a pârâtei făcută în scopul de a se sustrage de la aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Cum, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, exista o prezumţie a dreptului de proprietate, ce opera în favoarea statului, nu se poate reţine nulitatea absolută a acestui contract.

De asemenea, se putea prevedea că cererea de restituire în natură formulată de reclamant nu este aptă să producă o asemenea măsură reparatorie în favoarea sa, prin simpla cunoaştere a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, din moment ce imobilul era ocupat de chiriaşi.

În aceste condiţii, buna-credinţă nu a fot afectată, iar fundamentarea relei credinţe doar pe existenţa acestei cereri, fără să existe vreo culpă din partea pârâtei, este greşită.

Faţă de toate aceste circumstanţe, pârâta s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, neavând cunoştinţă că bunul poate aparţine altei persoane sau că ar putea exista o speranţă legitimă a vreunui eventual notificator, după cum nu putea prevedea că acelaşi stat, care i-a vândut imobilul, va adopta, mai întâi, un mijloc procesual pentru înlăturarea prezumţiei de proprietate a vânzătorului şi, apoi, o nouă lege, prin care să stabilească caracterul abuziv al titlului statului.

În susţinerea primului motiv de recurs, pârâta a invocat şi art. 11 din Legea nr. 1/2009, în care se menţionează că „Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".

Această dispoziţie este conformă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, care se aplică nu numai revendicatorului, ci şi chiriaşului cumpărător, în aplicarea unui tratament juridic nediscriminatoriu între cetăţeni aflaţi în situaţii identice şi a egalităţii armelor.

Susţine şi poziţia Curţii Constituţionale, în sensul că, „în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului imobil, este preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă în baza unor raţiuni cu aplicare mult mai largă şi care au creat un adevărat principiu – de preocupare pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice".

Cu privire la buna-credinţă a pârâtei cumpărătoare, aceasta susţine că reclamantul era ţinut să răstoarne prezumţia bunei-credinţe instituită în favoarea recurentei, în baza art. 1898 C. civ.

Mai mult decât atât, pârâta şi-a probat buna-credinţă la achiziţionarea locuinţei, expunând atitudinea sa subiectivă, respectiv credinţa că a cumpărat de la adevăratul proprietar.

Buna-credinţă constituie o cauză suficientă pentru salvarea actului juridic de la sancţiunea nulităţii, precum şi pentru considerarea dobândirii, în mod legal, a dreptului de proprietate, după cum s-a apreciat, constant, în practica judiciară în materie.

Nu se poate reţine nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, deoarece nu s-a folosit nicio manevră dolosivă la încheierea actului, în scopul eludării unor dispoziţii legale imperative, fiind respectate art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.

O persoană care se întemeiază pe dispoziţiile legale nu poate fi decât de bună-credinţă, pârâta efectuând toate demersurile necesare în vederea cumpărării apartamentului, neavând cunoştinţă că acesta era revendicat în temeiul unei legi, cu atât mai mult cu cât a primit toate avizele favorabile achiziţionării locuinţei. De asemenea, preţul plătit de către pârâtă a fost stabilit în conformitate cu prevederile legale în materie.

Invocă şi aplicarea principiului potrivit cu care „un act juridic trebuie interpretat în sensul producerii de efecte juridice şi nu în acela al lipsirii lui de orice efect" – „Actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat".

Face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 191/2002, privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în care se reţine că, dacă cel puţin cumpărătorul a fost de bună credinţă, intenţia de fraudare nu există şi, drept urmare, nici cauza ilicită.

Cum reclamantul nu a dovedit reaua-credinţă a cumpărătoarei, titlul acesteia s-a consolidat şi, în consecinţă, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 este neîntemeiată.

În conflictul de interese legitime dintre proprietarul revendicator şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului său imobil, atât practica, cât şi doctrina, au înţeles să recunoască, în toate cazurile, prevalenţa interesului celui din urmă, pentru asigurarea securităţii circuitului civil.

Mai susţine că reclamantul nu a notat, în cartea funciară, acţiunea în revendicare formulată, motiv pentru care înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei s-a realizat fără nici un impediment legal.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

IV. Recurenţii pârâţi D.A.N. şi D.S.M. au criticat Decizia pentru următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia invocată de pârâţi, privind inadmisibilitatea aderării reclamantului la apelurile formulate de către pârâţi, încălcându-se dispoziţiile art. 293 şi 293¹ C. proc. civ.

Deoarece reclamantul formulase apel împotriva hotărârii primei instanţe, acesta a înţeles ca, printr-o cerere proprie, principală, să ceară schimbarea hotărârii primei instanţe, astfel încât avea calitatea de apelant principal.

Textul art. 293 alin. (1) C. proc. civ. se referă la „intimat", cel ce nu a declarat un apel principal, şi care, ulterior, „aderă", până la prima zi de înfăţişare, la apelurile principale ale celorlalte părţi.

Reclamantul a avut atât calitatea de apelant principal, cât şi pe cea de apelant aderent, situaţie pe care textul invocat nu o prevede.

2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 şi 134 C. proc. civ., atunci când Curtea de Apel a considerat că, în mod corect, instanţa de fond a analizat şi valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, cu privire la mansarda din corpul A al imobilului, respectându-se, astfel, dispoziţiile art. 315 alin. (1) din acelaşi cod.

Instanţele au procedat la o greşită interpretare şi aplicare a deciziei de casare nr. 6064 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, obligatorie potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 132 din acelaşi cod.

Înalta Curte a dispus ca instanţa de rejudecare să determine obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, părţile contractante, condiţiile în care acestea au fost încheiate.

Încălcând principiul disponibilităţii, instanţa de rejudecare a considerat, în mod nelegal, că instanţa de recurs ar fi „obligat" această instanţă să permită reclamantului completarea cererii introductive cu un nou contract şi un nou pârât, cu argumentarea eronată că toate încheierile de şedinţă ar fi fost, implicit, anulate, prin Decizia de casare, motivare însuşită şi de Curtea de Apel.

Principiul disponibilităţii părţilor asupra cadrului juridic şi a acţiunii, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a fost încălcat de către instanţă, care a nesocotit voinţa părţilor în litigiu, introducând în cauză, din oficiu, o persoană care nu a fost chemată în judecată, în condiţiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ.

Introducerea în cauză a unei persoane din iniţiativa instanţei este nelegală şi nu poate fi explicată în baza rolului activ al judecătorului, care vizează doar folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi numai în cadrul procesual stabilit prin voinţa reclamantului.

Doar părţile sunt cele care pot lărgi sfera procesului, prin modificarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 132 C. proc. civ.

Deci, prin Decizia de casare sus-menţionată, contrar celor reţinute de instanţele anterioare, Înalta Curte nu a impus instanţei de trimitere să permită reclamantului modificarea acţiunii prin introducerea unui nou contract de vânzare-cumpărare (cel cu nr. X/1975) şi a unui nou pârât, D.A.N.

Recurenţii pârâţi susţin că instanţele au încălcat art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la o instanţă imparţială, invocând, în acest sens, cauza P. contra Belgiei.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greşit, instanţa de apel a menţinut sentinţa privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1103/112/1997, deşi acesta s-a încheiat cu respectarea, întocmai, a Legii nr. 112/1995, fiind aplicabile şi prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, privind ocrotirea bunei-credinţe.

S-a procedat la o greşită interpretare a Legii nr. 213/1998 şi a HG nr. 498/2003.

4. Instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274, 276 şi 277 C. proc. civ., având în vedere că pretenţiile reclamantului au fost admise numai în parte, fiind respinsă cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1975, privind pe pârâta D.S.M., fostă N.

Cererea reclamantului, de anulare a acestui contract, a determinat cheltuieli majore din partea pârâtei, ceea ce a determinat-o pe aceasta să solicite obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate şi, în parte, a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii cererii formulate de reclamant privind anularea contractului de vânzare - cumpărare din 28 august 1997.

V. Recurenţii pârâţi D.M. şi D.M.A. au criticat Decizia pentru următoarele motive:

1. Prin aplicarea greşită a legii s-a considerat că titlul statului, de preluare a imobilului, este unul nevalabil.

Din considerentele deciziei atacate se observă diferenţa de interpretare a decretului de naţionalizare, pe care o face instanţa de apel faţă de prima instanţă, în sensul că, în timp ce Tribunalul a considerat că doar art. I pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950 sunt neconstituţionale, în a doua categorie intrând şi locuinţele, instanţa de apel a avut în vedere prevederile Legii nr. 247/2005, conform cărora decretul de naţionalizare este considerat abuziv în totalitate.

Recurenţii pârâţi susţin că aprecierea existenţei titlului statului asupra apartamentului în litigiu trebuie să se circumscrie datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru acest apartament.

Analiza titlului statului în raport de modificările legislative ulterioare datei la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, începând cu republicarea HG nr. 20/1996, în baza art. II din HG nr. 11/1997, şi în raport de actele normative ulterioare, inclusiv Legea nr. 247/2005, constituie o încălcare a regulii tempus regit actum, o negare a Legii nr. 112/1995 şi o anihilare a efectelor acesteia, cu consecinţe negative asupra securităţii raporturilor juridice civile.

Recurenţii pârâţi au invocat şi hotărârea pronunţată la 2 februarie 1995, de către Curtea Supremă de Justiţie, secţiile unite,, conform căreia „instanţele judecătoreşti nu au atribuţia de a cenzura şi de a dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 …; numai legea poate dispune cu privire la conformitatea naţionalizărilor efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispoziţiile actualei Constituţii…".

Revirimentul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a produs la 28 septembrie 1998, când această instanţă a hotărât să revină asupra deciziei din 1995, iar aceasta a avut loc după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de către recurenţii pârâţi.

În acelaşi sens, recurenţii invocă poziţia Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea proiectului Legii nr. 112/1995, arătând că dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal în condiţiile în care locuinţele au fost preluate de către stat, printr-un act administrativ ilegal, sau, pur şi simplu, în fapt, aşadar, fără titlu. Asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor trecute în proprietatea statului.

În executarea Legii nr. 112/1995, a fost adoptată HG nr. 20/1996, conform căreia erau considerate ca fiind trecute cu titlu, în proprietatea statului, imobilele preluate în aplicarea unei dispoziţii legale, între acestea fiind menţionat, în mod expres, şi Decretul nr. 92/1950.

Hotărârile anterioare sunt netemeinicie, deoarece imobilul a fost naţionalizat în baza art. I din Decretul nr. 92/1950, autorii reclamantului având mai multe apartamente închiriate, astfel încât legalitatea titlului statului era indiscutabilă, aspect de care instanţele nu au ţinut seama.

Apariţia ulterioară a HG nr. 11/1997, Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, care consideră ca fiind abuzive preluările, de către stat, a imobilelor din care face parte şi cel din prezentul litigiu nu este relevantă în cauză, din moment ce, la momentul perfectării actului juridic nr. 184/112 din 14 februarie 1997, potrivit Legii nr. 112/1995, valabilitatea preluării bunului nu era pusă la îndoială.

2. Instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1), art. 132 şi 134 C. proc. civ.

Astfel, în mod nelegal, s-a admis, la rejudecarea în fond după casare a cauzei, completarea acţiunii cu capătul de cerere privind revendicarea imobilului.

Argumentul instanţei de recurs menţionat în Decizia pronunţată în Dosarul 305/2/2006, în sensul că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că „numai în faţa instanţei de fond ar putea fi făcute eventuale cereri noi şi s-ar putea completa cadrul procesual", ceea ce a condus la respingerea căii de atac, trebuie interpretat, în ceea ce priveşte sintagma „cereri noi", în raport de ceea ce s-a dispus prin Decizia de casare anterioară, nr. 6064 din 7 iulie 2005, de către Înalta Curte, în sensul de a se verifica, pentru toate contractele de vânzare-cumpărare, „obiectul acestora, părţile contractante, data şi condiţiile în care au fost încheiate, pentru a se determina valabilitatea lor".

Aşadar, formularea unui nou capăt de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu foştii chiriaşi, subsidiar celui privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, nu se putea face în fond după casare.

3. Instanţa a încălcat dispoziţiile legale, în aprecierea bunei credinţe la cumpărarea, de către recurenţi, a apartamentului în litigiu şi a incidenţei, în cauză, a principiului validităţii aparenţei în drept.

Susţin că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că buna credinţă nu se prezumă, faţă de dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., sarcina probei revenind celui care alege reaua credinţă.

De asemenea, argumentele instanţei sunt nelegale în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi sunt lipsite de rigoare, deoarece pretind extinderea nelimitată a diligenţelor pe care trebuie să le efectueze un cumpărător de bună-credinţă, impunându-se acestuia o capacitate intuitivă ce depăşeşte realitatea normativă şi uzanţele înstrăinărilor imobiliare.

În legătură cu efectele bunei-credinţe, reglementate de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 191/2002, care a arătat că incidenţa principiului validităţii aparenţei în drept este subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună şi invincibilă, precum şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

Curtea Constituţională a mai menţionat că „consacrarea unei astfel de soluţii legislative a fost impusă legiuitorului şi de împrejurarea că, în această materie, eroarea comună cu privire la concordanţa între aparenţă şi realitate şi-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forţa unei prezumţii juris et de jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. O atare împrejurare justifică, pe deplin, opţiunea legiuitorului de a conferi bunei-credinţe o eficienţă juridică similară celei din dreptul comun".

Considerentele hotărârilor anterioare, în sensul ca pârâţii să se fi ridicat, la data cumpărării apartamentului, peste cele stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, în legătură cu modul în care trebuie înţeleasă noţiunea de preluare cu titlu a imobilelor, de către stat, tranşată de acestea în sensul că statul era proprietar indiscutabil, sau peste încrederea în cadrul legislativ în vigoare la data cumpărării, care instituia, cu forţa unei prezumţii juris et de jure, că proprietarul aparent, adică statul, este adevăratul proprietar, sunt nelegale şi nerealiste.

Calitatea de proprietar a statului supra imobilului nu era pusă la îndoială la data cumpărării, statul fiind un verus dominus, iar această eroare era comună şi invincibilă, dovadă fiind faptul că nu numai recurenţii pârâţi, ci şi toţi ceilalţi chiriaşi au cumpărat, cu bună-credinţă şi la date diferite, apartamentele deţinute cu chirie.

În acest sens, invocă faptul că apartamentul nu era ocupat de fostul proprietar, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, deci, nu putea fi restituit în natură către acesta.

De asemenea, recurenţii pârâţi au efectuat demersuri la SC R. SA, Primăria municipiului Bucureşti şi Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, pentru a verifica situaţia juridică a apartamentului, instituţii care le-au comunicat că nu există impedimente la cumpărare.

Instanţa de apel a omis un element important invocat în apărarea pârâţilor, pe aspectul bunei-credinţe, şi anume nu a ţinut seama că o parte dintre înscrisurile depuse în dovedirea acesteia au dispărut din dosar (adresa din 21 martie 2006 a SC R. SA, adresa nr. 997 din 20 mai 2009 a SC R. SA, hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995), în locul lor apărând alte documente fără legătură cu cauza.

În absenţa acestor documente, care dovedeau diligenţele efectuate de pârâţi pentru a afla situaţia juridică a imobilului, instanţa de apel a considerat că SC R. SA a făcut verificări insuficiente în legătură cu aceasta şi, drept consecinţă, pârâţii ar fi fost de rea credinţă la încheierea contractului, concluzia instanţei fiind inacceptabilă.

Mai susţin că reclamantul nu i-a notificat în sensul de a nu proceda la cumpărarea imobilului, nu s-a prezentat pentru a le face cunoscute eventualele demersuri în sensul obţinerii restituirii în natură a bunului, astfel încât buna-credinţă a pârâţilor este neîndoielnică, aceştia neavând nici cel mai mic indiciu că nu puteau beneficia de dreptul de a încheia contractul în cauză.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că actul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 februarie 1997 este ulterior HG 11/1997, de modificare a HG nr. 20/1996, aceasta din urmă fiind republicată la 18 februarie 1997, în baza art. 2 din Hotărârea de Guvern de modificare.

Or, cum Legea nr. 112/1995 viza imobilele preluate de stat cu titlu, în înţelesul dat până atunci de Executiv, de Curtea Constituţională şi de Înalta Curte, buna credinţă a pârâţilor este neîndoielnică.

4. Deşi prima instanţă a respins excepţia uzucapiunii fără a analiza, în concret, dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile acesteia, enumerându-le doar, instanţa de apel a procedat la soluţionarea, pe fond, a excepţiei, în loc să dispună trimiterea cauzei la Tribunal, în vederea analizării uzucapiunii de scurtă durată, conform art. 297 C. proc. civ.

5. În condiţiile în care reclamantul a urmat şi calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că acesta este în drept, potrivit art. 46 alin. (1) din legea menţionată, să aleagă între a continua sau nu procesul, astfel încât opţiunea pentru soluţionarea cererii în revendicare introdusă la 16 septembrie 1998 este admisibilă.

În raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi de circumstanţele speţei – emiterea dispoziţiei nr. 4367 din 26 septembrie 2005, prin care a fost soluţionată favorabil notificarea reclamantului formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, mai puţin în ceea ce priveşte apartamentele cumpărate potrivit Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 4/1973, precum şi de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de către pârâţi, cu respectarea Legii nr. 112/1995 - acţiunea în revendicare este inadmisibilă.

Admiterea acestei acţiuni aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor şi „securităţii raporturilor juridice", astfel încât reclamantul are deschisă calea legii speciale pentru a obţine despăgubiri, contractul recurenţilor fiind preferabil.

Toate aceste critici au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

6. Decizia cuprinde motive contradictorii – art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, instanţele reţin buna credinţă şi aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept în cazul contractelor încheiate în anul 1975, într-o perioadă în care nu exista o legislaţie a retrocedărilor şi a dreptului chiriaşilor de atunci de a cumpăra imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950, în antiteză cu ipoteza contractului încheiat de pârâţi în anul 1997, când situaţia era clar reglementată, şi, cu toate acestea, se consideră că actul este lovit de nulitate absolută pe motiv că lipseşte buna credinţă şi nu operează principiul enunţat.

Or, naţionalizarea a fost cunoscută de toţi, cumpărătorii din trecut şi cei actuali nu au ştiut despre intenţia proprietarului de a obţine retrocedarea imobilului, niciuna dintre categoriile de cumpărători nu s-a adresat altor instituţii decât cele care puteau cunoaşte situaţia juridică a bunului şi puteau perfecta actele de vânzare-cumpărare.

Situaţia este identică pentru ambele categorii de contracte, apărate de lege în acelaşi mod, iar valabilitatea lor este neîndoielnică.

Recurenţii pârâţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului declarat de aceştia şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

VI. Recurenta pârâtă I.M. a criticat Decizia, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

1. Instanţa de fond nu s-a pronunţat, în dispozitivul hotărârii, asupra excepţiei uzucapiunii invocată de pârâtă, lăsând nerezolvată cererea formulată de aceasta.

Instanţa de apel, în analiza uzucapiunii, nu ţine seama de prevederile art. 1898 C. civ., în sensul că „Buna credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", astfel încât, raportat la faptul că cel de la care a dobândit posesia este şi cel de la care a dobândit proprietatea, posesia recurentei este anterioară anului 1990, anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi proprietatea provine de la cel care avea aparenţa şi toate însuşirile cerute de lege pentru a o putea transmite.

Susţine că a fost de bună credinţă la cumpărarea apartamentului, determinat de faptul că statul este garantul dreptăţii şi că nimeni nu putea pune la îndoială faptul că era, de drept, proprietar; posesia asupra imobilului a fost utilă şi întemeiată pe just titlu, precum şi exercitată pe durata prevăzută de lege.

2. În mod greşit, instanţele nu au aplicat prevederile deciziei nr. 33/2008, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte acţiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Conform acestei decizii, în concursul dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, iar atunci când sunt sesizate neconcordanţe între aceasta din urmă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate doar în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Inadmisibilitatea cererii reclamantului decurge şi din faptul că art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilesc care imobile fac obiectul reparaţiei stabilite de această lege, între ele înscriindu-se şi imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950.

Pârâta a îndeplinit toate condiţiile de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, precum şi cele prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru a putea cumpăra, respectiv, la data cumpărării imobilului, statul avea titlu valabil, necontestat de nimeni, pârâta deţinea un contract de închiriere valabil, nu avea o altă proprietate, nu a fost notificată în sensul existenţei cererii de revendicare, oficiul juridic şi-a dat avizul în vederea perfectării contractului.

Reclamantul nu a justificat interesul în formularea acţiunii în revendicare faţă de dispoziţiile legii speciale, astfel încât acţiunea sa intră sub incidenţa prevederilor deciziei pronunţate în interesul legii sus-menţionate şi nu poate fi admisă întrucât aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei.

Susţine că au fost încălcate şi prevederile Legii nr. 1/2009, potrivit cărora nu se restituie în natură imobilul ce a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă a imobilului.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile din Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001.

În concluzie, recurenta-pârâtă susţine că nu se poate reţine reaua sa credinţa la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Recurenta a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

VII. Recurenta pârâtă N.E. a formulat critici identice cu cele ale recurentei pârâte I.M., raportat la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de ea, având nr. 49/112/1998, şi a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În drept, a invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

VIII. Recurenta pârâtă P.F. a formulat critici identice cu cele ale recurentei pârâte B.E., raportat la contractul său de vânzare - cumpărare, respectiv nr. 1086/112/1997, invocând, în susţinerea aplicării principiului validităţii aparenţei în drept, în favoarea sa, adresa nr. 731 din 28 martie 2006 a SC R. SA.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La termenul de judecată din 13 mai 2011, anterior concluziilor asupra fondului cauzei, prezenta instanţă a pus în vedere părţilor să formuleze susţineri şi în legătură cu următoarele aspecte:

- în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii pârâţi D.M. şi D.M.A., să se precizeze dacă aceste părţi s-au opus primirii, în rejudecare, a acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu aceste părţi, în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.;

- să se precizeze dacă susţinerile formulate de reclamant în cererea de aderare la apel, privind contractele de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 şi nr. X/1975, se puteau invoca pe calea aderării la apel şi, raportat la aceasta, dacă recurentul reclamant putea formula, în cadrul prezentei căi de atac, critici în legătură cu modalitatea de soluţionare a acţiunii în nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare menţionate şi în revendicarea imobilelor care formează obiectul lor, faţă de respingerea apelului declarat de această parte, ca tardiv, şi de calificarea ce urmează a se da susţinerilor respective din cererea de aderare;

- să se precizeze dacă, în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1975, recurenţii pârâţi D.S.M. şi D.A.N. justifică interes în formularea criticii ce constituie al doilea motiv de recurs, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 132 şi 134 C. proc. civ., cu referire la art. 315 din acelaşi cod, atât timp cât, prin Decizia recurată, s-a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a cererii reclamantului privind nulitatea acestui contract.

Separat de aceste chestiuni juridice, reprezentantul recurentului pârât Municipiul Bucureşti a solicitat să se ţină seama, în soluţionarea cauzei, de principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Arată că, în ce priveşte imobilul în litigiu, Primarul General a emis dispoziţie prin care a dispus restituirea imobilului, mai puţin pentru apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel că reclamantul trebuia să opteze între calea prevăzută de legea specială şi cea prevăzută de dreptul comun.

Face referire şi la jurisprudenţa C.E.D.O., în hotărârea pilot „A. şi alţii contra României", care urmează a fi avută în vedere la soluţionarea cauzei.

Invocă şi cele stabilite prin Hotărârea nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, în sensul că instanţele judecătoreşti nu pot dispune cu privire la restituirea imobilelor preluate de către stat.

Recurentul reclamant a invocat, la rândul său, excepţia lipsei de interes în promovarea recursurilor declarate de pârâţi, în raport de faptul că toate criticile din cadrul acestor recursuri vizează soluţia dată asupra cererii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, nefiind atacată şi soluţia referitoare la admiterea cererii în revendicare.

Or, şi în ipoteza respingerii acţiunii în nulitate, această soluţie nu prezintă relevanţă din moment ce soluţia dată asupra revendicării nu a fost criticată.

Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de aspectele puse în dezbatere la termenul din 13 mai 2011, astfel cum au fost prezentate mai sus, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, inclusiv excepţia lipsei de interes a recurenţilor pârâţi, invocată de recurentul reclamant, pentru următoarele considerente:

I. 1. Referitor la recursul declarat de reclamant, acesta a criticat Decizia exclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererii de aderare la apel, sub aspectul nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1975 şi revendicării părţilor din imobil care au format obiectul acestor contracte. Mai precis, a contestat soluţia instanţei de apel, de menţinere a sentinţei în privinţa respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1975 şi nr. Z/1975 şi a acţiunii în revendicare.

Pentru cele ce se vor arăta în continuare, atacarea hotărârii primei instanţe, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra acţiunii în nulitate a actelor juridice sus-menţionate şi în revendicare, nu se putea realiza prin intermediul unei cereri de aderare la apelul pârâţilor, în condiţiile art. 293 C. proc. civ., ci doar în urma exercitării unui apel principal, în condiţiile art. 282 din acelaşi cod, sens în care reclamantul a şi procedat, de altfel, dar printr-un apel tardiv.

Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Ca atare, posibilitatea formulării unui apel incident presupune îndeplinirea mai multor condiţii, între care aderentul să aibă calitatea de intimat în apelul principal şi, de asemenea, să tindă la schimbarea sentinţei într-un mod care, bineînţeles, să-i fie favorabil.

Aceasta înseamnă că aspectul care formează obiectul cererii de aderare este criticat în apelul părţii adverse şi, totodată, este favorabil aderentului, în caz contrar, acesta trebuind să atace sentinţa cu apel.

Pe de altă parte, în apelul declarat de partea adversă, există riscul ca soluţia primei instanţe, favorabilă intimatului, să se schimbe în defavoarea sa.

În această situaţie, singura şansă de a înlătura un asemenea efect, negativ pentru aderent, în ipoteza admiterii apelului părţii adverse, este ca acesta să exercite aderare la apel în condiţiile art. 293 C. proc. civ., pentru a încerca să obţină o altă soluţie, de asemenea, care să-i fie favorabilă.

Bineînţeles, în raport de obiectul cauzei şi de modul de soluţionare a acţiunii prin sentinţă, trebuie să existe, în mod concret, o astfel de posibilitate pentru intimatul aderent, în sensul de a schimba hotărârea iniţială într-o formă care să-i fie, de asemenea, convenabilă ca şi hotărârea iniţială. De exemplu, aceasta poate avea loc, în cazul reclamantului, atunci când acţiunea are două capete de cerere, unul fiind subsidiar, reclamantul câştigă în cererea principală, pârâtul declară apel, şi, în calea de atac exercitată de pârât, existând riscul ca reclamantul să piardă, el trebuie să promoveze un apel incident pentru a supune dezbaterii cererea subsidiară, pe care prima instanţă nu a mai analizat-o şi în care reclamantul ar putea avea succes.

În speţă, reclamantul nu se află în ipoteza de a putea promova o cerere de aderare la apel, în scopul de a câştiga în privinţa acţiunii în nulitate promovată în legătură cu contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1975 şi a acţiunii în revendicare pentru apartamentele aferente acestor contracte.

Astfel, pârâţii care au încheiat actele juridice respective, câştigând în primă instanţă, prin respingerea acţiunii referitoare la cele două contracte, nu au exercitat apel şi nici nu puteau să-o facă, fiind lipsiţi de interes în acest sens, apelul lor vizând alte aspecte în legătură cu care au pierdut în dosarul instrumentat de Tribunal.

Prin urmare, în ceea ce priveşte cererile de constatare a nulităţii absolute a celor două contracte şi de revendicare, necriticate în apelul pârâţilor, reclamantul nu are calitatea de intimat, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 293 C. proc. civ. în acest sens.

În mod evident, reclamantul tinde la schimbarea, în favoarea sa, a acestei părţi din hotărâre, în sensul obţinerii nulităţii actelor juridice respective, precum şi a părţilor din imobil aferente, prin admiterea acţiunii în revendicare, dar aceasta nu o putea face decât prin exercitarea propriului apel, fiind interesat în declararea căii de atac, deoarece a pierdut în primă instanţă.

Cele două condiţii, calitatea aderentului, de intimat în apelul părţii adverse, şi intenţia lui de a schimba sentinţa trebuie îndeplinite cumulativ, ceea ce nu este cazul în ceea-l ce priveşte pe reclamant.

O interpretare contrară a textului de lege sus-menţionat ar conduce la concluzia că, ori de câte ori o parte care are interes să exercite apel, deoarece a pierdut în primă instanţă, dar care nu a declarat calea de atac respectivă în condiţiile legii (în speţă, reclamantul a exercitat un apel tardiv), ar avea posibilitatea să formuleze cerere de aderare la apel, fiind interesat în schimbarea soluţiei primei instanţe.

O asemenea interpretare nu poate fi admisă, deoarece conduce la eludarea normelor care reglementează instituţia apelului şi a condiţiilor în care această cale de atac poate şi trebuie să fie declarată.

Desigur, contrar susţinerilor recurenţilor pârâţi D.A.N. şi D.S.M. (motivul 1 din recursul pârâţilor), simpla calitate de apelant a reclamantului nu înlătură posibilitatea acestuia de a formula cerere de aderare la apel, cu condiţia, însă, de a îndeplini cerinţele art. 293 C. proc. civ., în sensul arătat în precedent.

Acesta este şi motivul pentru care critica respectivă, formulată de pârâţi, nu este corect susţinută de părţile arătate, iar prezenta instanţă a supus dezbaterii, din oficiu, propriile argumente privind inadmisibilitatea invocării nulităţii actelor de vânzare-cumpărare din 1975 şi revendicării spaţiilor corespunzătoare din imobil prin intermediul cererii de aderare la apel, formulată de reclamant.

În concluzie, fiind necesar ca reclamantul să formuleze apel pentru a avea câştig de cauză în ceea ce priveşte acţiunea în nulitate şi revendicare pentru bunurile cumpărate în 1975, iar nu cerere de aderare la apel, Înalta Curte constată că aceasta din urmă este inadmisibilă pe aspectul arătat, Curtea procedând, în mod greşit, cu încălcarea art. 293 C. proc. civ., la analiza, pe fond, a susţinerilor reclamantului în acest sens.

Prin urmare, criticile din cererea de recurs formulată de reclamant, care, după cum s-a arătat, vizează doar soluţia pronunţată asupra acţiunii în nulitate privind contractele sus-menţionate şi în revendicare pentru partea din imobil ce a format obiectul actelor respective, nu pot fi avute în vedere de prezenta instanţă, deoarece se referă la modalitatea de soluţionare, în fond, a cererii de aderare, Decizia fiind nelegală sub acest aspect.

Cererea de aderare la apel, în ceea ce priveşte nulitatea contractelor din 1975 şi revendicarea bunurilor cumpărate prin aceste acte, nu ar putea fi calificată nici ca întâmpinare, ceea ce ar fi permis analiza, pe fond, a susţinerilor respective, deoarece acestea nu sunt simple apărări ale reclamantului, ci formează o cerere distinctă, pe care partea a formulat-o în primă instanţă, şi pe care, nemulţumit fiind de soluţie, trebuia să o atace conform art. 282 C. proc. civ., iar nu în condiţiile art. 293 din acelaşi cod.

De altfel, procedând la verificarea, pe fond, a susţinerilor reclamantului aderent, Curtea a lăsat fără efect soluţia dată asupra apelului principal exercitat de această parte, care cuprindea critici identice cu cele din apelul incident.

Referitor la soluţia asupra cererii de aderare, Înalta Curte constată că aceasta trebuia respinsă, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile art. 293 C. proc. civ., pentru promovarea unei asemenea cereri, dar, în circumstanţele date, deoarece instanţa de apel a pronunţat tot o soluţie de respingere, ea va fi păstrată, însă, cu argumentarea prezentată în Decizia de faţă.

În condiţiile în care reclamantul nu putea formula pretenţii în legătură cu actele juridice încheiate în 1975 şi cu partea din imobil corespunzătoare acestora, prin intermediul unui apel incident, iar apelul principal, declarat de el, a fost respins ca tardiv, Înalta Curte nu poate proceda la analiza, pe fond, a susţinerilor privind acţiunea în nulitate şi revendicare pentru apartamentele respective.

2. Tot în legătură cu cererea de aderare, recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a răspuns într-un mod lapidar, redus la o singură frază, susţinerii aderentului privind absenţa consecinţelor juridice ale soluţiei date asupra acţiunii în nulitate şi ale bunei credinţe, în rezolvarea acţiunii în revendicare.

Cum, pentru cele enunţate în precedent, Curtea de Apel nu trebuia să analizeze pe fond, în cadrul cererii de aderare, argumentele reclamantului referitoare la nulitatea contractelor din 1975 şi revendicarea imobilelor ce fac obiectul lor nu prezintă relevanţă în ce măsură motivarea instanţei, în privinţa chestiunii respective, îndeplineşte sau nu criteriile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul unei argumentări complete şi convingătoare.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

II.-VIII. Referitor la recursurile declarate de pârâţi, cea mai mare parte dintre critici este comună, ceea ce permite analizarea concomitentă a căilor de atac exercitate de aceste părţi, prezenta instanţă urmând să răspundă, printr-un considerent comun, acelor susţineri care identifică aceeaşi problemă de drept, pentru a asigura o rezolvare unitară a chestiunilor respective.

Totodată, se vor avea în vedere şi acele critici care nu se regăsesc în toate cererile de recurs, precum şi problemele invocate din oficiu, cele menţionate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, precum şi excepţia lipsei de interes a recurenţilor pârâţi, invocată de reclamant la ultimul termen de judecată.

În condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care impune analiza prioritară a excepţiilor faţă de fondul cauzei, Înalta Curte va proceda, mai întâi, la analiza excepţiei menţionate, pe care o consideră neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Recurentul reclamant a invocat excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte recursurile declarate de către pârâţi, deoarece, în opinia sa, atât timp cât aceste părţi nu au criticat şi modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, ci doar pe cea referitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, chiar o eventuală admitere a căii de atac pe acest aspect ar fi lipsită de eficienţă, întrucât, în final, reclamantul ar rămâne în proprietatea şi posesia imobilului, câştigat în urma admiterii acţiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, soluţia dată asupra acestei acţiuni, nefiind atacată, a intrat în puterea de lucru judecat, neputând fi schimbată ca urmare a unei eventuale soluţii de respingere a acţiunii în nulitate.

În primul rând, contrar susţinerilor reclamantului, recurenţii pârâţi D.M. şi D.M.A. au criticat, în mod expres, soluţia instanţei dată asupra cererii în revendicare, considerând că această acţiune nu trebuia primită în rejudecarea fondului, după casare (motivul 2 recurs).

Au mai susţinut că acţiunea trebuia respinsă, ca inadmisibilă, în raport de faptul că reclamantul a urmat calea Legii nr. 10/2001 (motivul 6 recurs).

Recurentele I.M. şi N.E. au arătat că acţiunea în revendicare a reclamantului nu trebuia admisă faţă de cele dezlegate, în drept, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, incidentă în speţă, şi de dispoziţiile Legii nr. 1/2009 (motivul 2 recursuri).

Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, cu ocazia concluziilor orale, a făcut referire la principiul „electa una via", la Hotărârea nr. 1/2005 a Curţii Supreme de Justiţie şi la hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza „A. şi alţii contra României", aspecte care au relevanţă directă în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în revendicare.

Pe de altă parte, susţinerile tuturor recurenţilor pârâţi persoane fizice, prin care se invocă dreptul lor de proprietate, în primul rând, din perspectiva principiului validităţii aparenţei în drept, şi, corelativ, pierderea aceluiaşi drept în persoana reclamantului, au legătură cu acţiunea în revendicare, în care se verifică dreptul în discuţie.

De asemenea, recurenţii au interes în formularea recursurilor, chiar dacă acestea ar viza numai soluţia dată asupra cererii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece ei sunt părţi căzute în pretenţii pe acest aspect şi au interes să schimbe soluţia în favoarea lor, lucru posibil doar prin exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

Într-o interpretare contrară, considerând că, în absenţa criticării soluţiei date în revendicare, nu se pot verifica susţinerile pârâţilor cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii în nulitate, s-ar ajunge ca părţile respective să aibă la dispoziţie doar un recurs formal, ceea ce, în final, ar conduce la încălcarea dreptului de acces la justiţie, reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenţii pârâţi justifică interes în promovarea căii de atac, excepţia invocată în legătură cu acest aspect neputând fi primită.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că pot fi reţinute următoarele probleme de drept supuse cenzurii instanţei, de către recurenţii pârâţi, în legătură cu Decizia atacată:

- reţinerea, în mod greşit, a nevalabilităţii titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu;

- reţinerea greşită a relei credinţe a pârâţilor, la data încheierii contractelor, şi înlăturarea principiului „error communis facit jus";

- soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii cererii de aderare la apel, formulată de reclamant, în raport de dispoziţiile art. 293 şi 293¹ C. proc. civ.;

- încălcarea art. 132, 134 şi 315 C. proc. civ., în ceea ce priveşte judecarea, în fond după casare, a acţiunii privind contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1975, încheiat pentru mansarda din corpul A din imobil, de către pârâta D.S.M., precum şi introducerea, în aceeaşi fază procesuală, a unui nou pârât, respectiv D.A.N.;

- încălcarea aceloraşi texte de lege în legătură cu soluţionarea acţiunii în revendicare a imobilului deţinut de pârâţii D.M. şi D.M.A., formulată în rejudecarea în fond, după casare;

- încălcarea art. 274, 276-277 C. proc. civ., în ceea ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate de pârâţii Dumitrescu Ahil Nicoale şi D.S.M.;

- greşita soluţionare a excepţiei uzucapiunii de scurtă durată, în fond, de către instanţa de apel; nepronunţarea Tribunalului asupra aceleiaşi excepţii în dispozitivul sentinţei; îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, în ceea ce priveşte pe pârâtele I.M. şi N.E.;

- inadmisibilitatea acţiunii în revendicare faţă de declanşarea procedurii Legii nr. 10/2001, de către reclamant, aceasta raportat şi la principiul „electa una via"; de hotărârea Curţii Supreme de Justiţie nr. 1/1995 şi de Decizia în interesul legii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, precum şi de principiul „securităţii raporturilor juridice";

- greşita restituire a imobilului, în natură, către reclamant, faţă de dispoziţiile Legii nr. 1/2009 şi de hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza „A. şi alţii împotriva României";

- motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Dintre criticile care supun dezbaterii problemele juridice sus-menţionate, Înalta Curte le va analiza, mai întâi, pe cele referitoare la pretinsele greşeli de ordin procedural, săvârşite sau confirmate, de către instanţa de apel, ulterior, pe cele care vizează inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, apoi, pe cele în legătură cu fondul cauzei şi, în cele din urmă, critica recurenţilor D.A.N. şi D.S.M. în legătură cu neacordarea cheltuielilor de judecată în fond şi apel.

1. În ceea ce priveşte soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii cererii de aderare la apel, această chestiune a fost, deja, analizată în legătură cu recursul declarat de reclamant, soluţia Curţii, pe acest aspect, fiind, într-adevăr, nelegală, dar, pentru considerentele enunţate de prezenta instanţă, iar nu pentru motivele invocate de recurenţi.

În esenţă, cererea respectivă nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 293 C. proc. civ., pentru a permite reclamantului un asemenea demers, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, în legătură cu imposibilitatea analizării, pe fond, a susţinerilor sale, referitoare la soluţia pronunţată de Curte, în ceea ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în 1975 şi revendicarea părţii din imobil care formează obiectul acestor contracte.

Cât priveşte încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 293¹ C. proc. civ., susţinerea recurenţilor este neîntemeiată, deoarece textul respectiv vizează condiţiile de exercitare a apelului provocat, instituţie de drept procesual care nu are legătură cu cererea de aderare formulată de reclamant şi care, de altfel, nici nu a fost invocată de acesta, în susţinerea cererii.

Prin urmare, este întemeiată critica respectivă, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., dar pentru argumentele invocate din oficiu, de această instanţă, şi nu pentru cele ale recurenţilor pârâţi.

2. Referitor la critica recurenţilor pârâţi D.A.N. şi D.S.M., privind încălcarea art. 132, 134 şi 315 alin. (1) C. proc. civ., aceasta priveşte două aspecte ce trebuie tratate diferit.

Mai întâi, recurenţii susţin nerespectarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, întrucât, în fond după casare, Tribunalul nu ar fi putut soluţiona acţiunea în nulitate formulată de reclamant în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1975, aceasta fiind o cerere nouă, care nu se poate promova, direct, în rejudecare. În plus, prin Decizia de casare nr. 6064/2005 a Înaltei Curţi nu s-a stabilit permisiunea unui asemenea demers pentru reclamant.

Critica nu va fi analizată, deoarece recurenţii pârâţi nu justifică interes în formularea ei, părţile câştigând în fazele procesuale anterioare sub acest aspect, prin respingerea acţiunii în nulitatea actului juridic respectiv.

În subsidiar, trebuie menţionat că soluţia dată asupra acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1975 va fi păstrată de prezenta instanţă, pentru argumentele deja arătate, astfel încât, neexistând riscul pentru pârâţi de a pierde procesul, în recurs, sub acest aspect, susţinerile lor nu au relevanţă nici dacă s-ar considera că au caracterul unor apărări faţă de criticile corespunzătoare acestei probleme din recursul reclamantului.

În ceea ce priveşte aceeaşi susţinere, raportată la introducerea, în faza rejudecării acţiunii, a unui nou pârât, respectiv D.A.N., cu încălcarea art. 132, 134, 315 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii au interes să o invoce, deoarece vizează contractul încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995 şi desfiinţat de instanţele anterioare.

Critica este, însă, nefondată.

Instanţa de apel a considerat, în mod legal, că, soluţionând acţiunea în nulitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. x/z/1997, în contradictoriu şi cu pârâtul D.A.N., prima instanţă a respectat dispoziţiile deciziilor instanţei de recurs pronunţate în cauza de faţă, în fazele procesuale anterioare, în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia de casare, nr. 6064/2005, a Înaltei Curţi, s-a dispus admiterea recursului declarat de reclamant şi casarea hotărârii instanţei de apel, printre altele, deoarece instanţa de recurs a constatat că unul dintre actele juridice în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1103/1997, a fost încheiat de D.S.M. şi de D.A.N., cauza fiind soluţionată fără participarea acestuia din urmă în proces. Or, a mai arătat Înalta Curte, în cuprinsul acelei decizii, că anularea unui act juridic nu se poate propune decât în contradictoriu cu toate părţile contractante, ceea ce a condus la admiterea căii de atac, urmând ca instanţa de rejudecare să determine părţile din contract, pentru a se putea aprecia asupra valabilităţii actului.

Prin urmare, instanţa de recurs a dispus casarea deciziei pentru ca acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare să fie soluţionată în contradictoriu cu toate părţile contractante, astfel cum, în mod corect, au considerat şi instanţele anterioare, în rejudecare, care au procedat în sensul celor stabilite prin Decizia de casare.

De altfel, pe lângă faptul că Decizia de casare este clară din perspectiva limitelor casării şi a obligaţiilor impuse instanţei de trimitere, considerentul instanţei de recurs pentru care s-a dispus casarea se deduce, implicit, şi din soluţia pronunţată. Astfel, dacă ar fi considerat că instanţa de trimitere nu trebuie să procedeze la introducerea în proces a lui D.A.N., pentru a soluţiona acţiunea în nulitate în contradictoriu cu toate părţile contractante, constatând că actul juridic a fost perfectat de doi cumpărători, unul dintre ei neparticipând în litigiu, instanţa supremă nu ar fi putut pronunţa decât o soluţie de respingere a acţiunii vizând contractul respectiv, ca inadmisibilă, deoarece nu era întrunit litisconsorţiul procesual pasiv obligatoriu, care să permită soluţionarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii în legătură cu acel act juridic. Or, nu aceasta a fost soluţia instanţei de recurs.

Pe de altă parte, în urma casării deciziei din apel, conform deciziei nr. 6064/2005 a Înaltei Curţi, instanţa de apel, în rejudecarea apelului, a dispus, la rândul ei, admiterea apelului declarat de reclamant şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, printre altele, deoarece, în această fază procesuală, nu se pot introduce alte părţi în proces.

Soluţia Curţii a fost confirmată prin cea de-a doua decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 3459 din 27 aprilie 2007, conform căreia s-a respins recursul declarat de pârâţi. S-a reţinut că instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 294 şi art. 132 C. proc. civ., stabilind că numai în faţa instanţei de fond s-ar putea face cereri noi şi completa cadrul procesual. Totodată, Înalta Curte a menţionat că instanţa de apel s-a conformat, întocmai, dispoziţiilor deciziei de casare, în sensul că prima instanţă este cea care trebuie să elucideze aspectele relevante ale cauzei, arătate în Decizia de casare.

Ca atare, cea de-a doua decizie pronunţată în recurs a subliniat şi accentuat motivele pentru care s-a dispus casarea şi, implicit, a confirmat şi căile procedurale prin care prima instanţă se putea conforma dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de casare, inclusiv în ceea ce priveşte introducerea în proces a lui D.A.N., în calitate de pârât.

În consecinţă, nu se poate considera că, procedând la judecarea acţiunii în nulitate în contradictoriu şi cu pârâtul sus-menţionat, instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile obligatorii ale instanţei de casare, şi, corespunzător, că instanţa de apel, confirmând sentinţa sub acest aspect, ar fi nesocotit art. 315 C. proc. civ.

Referitor la încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a introdus în proces pe pârâtul D.A.N., în absenţa unei cereri formulate în acest scop, de către reclamant, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În primul rând, motivul respectiv a mai fost pus în discuţie, la nivel de principiu, de către recurenta D.S.M., atunci când, în cadrul recursului declarat de această parte împotriva deciziei Curţii de Apel, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanţă, a arătat că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi art. 132, art. 134 C. proc. civ., întrucât D.A.N. nu poate fi introdus în proces, în rejudecare.

Cum deja s-a arătat, instanţa de recurs, deşi nu a făcut referire expresă, în motivarea deciziei, la principiul disponibilităţii în legătură cu stabilirea cadrului procesual, respingând recursurile declarate în cauză, inclusiv pe cel al pârâtei menţionate, a confirmat limitele casării, obligaţiile instanţei de trimitere şi, implicit, participarea în proces a pârâtului D.A.N.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurenţilor, există cererea expresă a reclamantului, înregistrată în dosarul de rejudecare, la 24 iunie 2008 (fila 38 dosar primă instanţă), prin care a acesta şi-a completat acţiunea iniţială, solicitând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, în contradictoriu şi cu pârâtul D.A.N.

Cât priveşte depunerea tardivă a cererii prin care a fost lărgit cadrul procesual, chiar dacă acest aspect nu a fost invocat ca o critică, concretă adusă deciziei, ea se deduce implicit din indicarea art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., în susţinerea motivului de recurs respectiv.

Nici această susţinere nu este întemeiată.

Stabilind obligaţia, pentru instanţa de trimitere, de a soluţiona acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu toate părţile contractante, cu referire expresă la pârâtul D.A.N., instanţa de recurs a rezolvat, implicit, şi aspectul referitor la introducerea în proces a pârâtului, în faza rejudecării.

Reclamantul şi-a manifestat voinţa ca acţiunea în nulitate să fie judecată în contradictoriu şi cu această persoană, în calitate de pârât, iar instanţa s-a conformat deciziei de casare şi voinţei reclamantului în sensul arătat.

Nu se poate reţine, astfel, tardivitatea introducerii în proces a pârâtului D., aceasta cu atât mai mult cu cât, fiind vorba despre un litisconsorţiu pasiv necesar, este interesul tuturor părţilor contractante, inclusiv al pârâtului în cauză, să participe în litigiu, iar acesta să se finalizeze în acelaşi timp, pentru toţi contractanţii.

În caz contrar, prin absenţa din proces a uneia dintre părţile actului juridic supus controlului, s-ar crea premisele unui nou proces, ceea ce, în final, nu este benefic pentru niciuna dintre părţile implicate.

Pe de altă parte, nu se poate considera că, procedând la soluţionarea cauzei în raport şi de pârâtul D.A.N., introdus în proces, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţele nu ar fi dat dovadă de imparţialitate sau că ar fi încălcat dreptul acestei părţi la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C.E.D.O., cum susţin recurenţii.

Imparţialitatea instanţei presupune ca aceasta să păstreze echilibrul procesual între părţi, în esenţă, prin aplicarea unui tratament juridic egal pentru toţi participanţii, atât din perspectiva măsurilor dispuse de instanţă, pe parcursul litigiului, cât şi din cea a soluţiei pronunţate, care trebuie să corespundă probelor administrate şi dispoziţiilor legale incidente în materie, iar nu să se bazeze pe aprecieri de ordin subiectiv ale judecătorului, în favoarea uneia dintre părţi.

Dreptul la un proces echitabil presupune, printre altele, „egalitatea armelor" pentru părţile implicate în litigiu, care este strâns legată de necesitatea unei instanţe imparţiale, numai o astfel de instanţă putând asigura un tratament corect părţilor în litigiu.

Soluţionarea cauzei în contradictoriu cu toate părţile interesate şi în deplin acord cu dispoziţiile obligatorii ale instanţei de casare nu poate reprezenta, în niciun caz, încălcarea, de către instanţa care a procedat în acest fel, a obligaţiei de a fi imparţială sau a dreptului părţilor la un proces echitabil.

În sfârşit, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâţii au mai susţinut că introducerea pârâtului Dumitrescu, în rejudecare, a avut loc pentru considerentul greşit al instanţei de fond că, în urma casării, toate încheierile de şedinţă anterioare deciziei de casare ar fi fost anulate de această hotărâre.

Critica nu este relevantă şi nu va fi analizată deoarece vizează parte din argumentarea primei instanţe, în soluţionarea excepţiei de tardivitate a modificării acţiunii, care nu se regăseşte şi printre considerentele Curţii de Apel, în rezolvarea aspectului în discuţie.

Or, cum obiect al controlului judiciar îl formează Decizia instanţei de apel, care nu cuprinde un asemenea argument, referitor la nulitatea încheierilor de şedinţă anterioare casării, susţinerea recurenţilor în legătură cu această problemă nu are relevanţă.

În consecinţă, pentru motivele arătate, Înalta Curte constată că, reţinând soluţionarea justificată a cauzei, de către prima instanţă, în contradictoriu şi cu pârâtul D.A.N., Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 132, art. 134 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.

3. Recurenţii pârâţi D.M. şi D.M.A. au susţinut încălcarea aceloraşi texte de lege, raportat, însă, la completarea acţiunii iniţiale, cu revendicarea imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat de ei.

Cum doar recurenţii amintiţi au invocat această critică, prezenta instanţă va verifica legalitatea deciziei sub aspectul formulării în termen a acţiunii în revendicare doar în legătură cu partea din imobilul în litigiu, deţinută de aceste părţi.

Într-adevăr, susţinerile pârâţilor în sensul că nu se poate deduce din cuprinsul deciziei nr. 3459 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curţi, pronunţată în Dosarul nr. 305/2/2006, posibilitatea reclamantului de a-şi completa acţiunea iniţială cu cererea în revendicare a imobilului deţinut de aceştia, sunt fondate.

Curtea de Apel, prin Decizia recurată în dosarul de faţă, a considerat că, în mod corect, prima instanţă a soluţionat acţiunea în revendicare a imobilului deţinut de pârâţi, deoarece, prin Decizia pronunţată în Dosarul nr. 305/2/2006, Înalta Curte a menţionat că nu se poate pune problema unui „plus petita", în condiţiile în care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întregul imobil şi să fie anulate toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele din clădirea în litigiu. În plus, reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată introdusă la 16 septembrie 1998, revendicarea în întregime a imobilului, deci, şi a apartamentului cumpărat de pârâţii D.M. şi D.M.A.

Cererea de restituire a întregului imobil, formulată de reclamant şi avută în vedere de instanţa de recurs anterioară, la înlăturarea cazului de „plus petita", nu-i viza pe pârâţii persoane fizice şi nici nu avea cum să o facă, din moment ce o asemenea cerere a fost introdusă ulterior soluţionării recursului, şi anume în rejudecarea cauzei la Tribunal, ci privea pe pârâtului Consiliul General al Municipiul Bucureşti.

Or, nu se poate considera că acţiunea în revendicare formulată împotriva reprezentantului statului este echivalentă, din punct de vedere formal, dar şi al consecinţelor juridice, cu cea îndreptată împotriva persoanelor fizice.

Această din urmă acţiune a fost formulată în fond după casare, fără să se poată reţine că deciziile pronunţate în recurs, anterior formulării acestei cereri, se refereau la revendicarea imobilului împotriva cumpărătorilor sau că ar fi permis reclamantului să introducă o asemenea cerere în rejudecare.

Cu toate acestea, acţiunea a fost corect soluţionată de către prima instanţă, deoarece pârâţii D.M. şi D.M.A. nu s-au opus primirii cererii în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Completarea cererii de chemare în judecată se poate realiza în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., respectiv până la prima zi de înfăţişare sau până la primul termen de judecată ulterior primei zile de înfăţişare, acordat de instanţă, în acest scop, la cererea reclamantului.

Dispoziţia legală enunţată are caracter dispozitiv, astfel încât, dacă pârâtul nu se opune, cererea de completare poate fi primită şi ulterior momentului procesual indicat mai sus, inclusiv în fond după casare.

Opoziţia pârâtului poate fi manifestată doar în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfăţişare care a urmat pretinsei neregularităţi şi înainte de a pune concluzii pe fond, în caz contrar neregularitatea acoperindu-se.

În speţă, completarea acţiunii cu cererea în revendicare a imobilului, de la persoanele fizice, a fost formulată la 24 iunie 2008, cum s-a arătat deja, a fost comunicată pârâţilor, care nu s-au opus la primirea ei, nemanifestându-şi voinţa în acest sens la prima zi de înfăţişare care a urmat depunerii cererii completatoare şi nici ulterior, până la închiderea dezbaterilor.

Chiar dacă, faţă de momentul până la care putea fi formulată o opoziţie la primirea actului procedural, în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nu mai are importanţă poziţia procesuală a părţii interesate ulterior primei zile de înfăţişare, trebuie arătat că, nici prin concluziile scrise depuse de pârâţi la 9 ianuarie 2009, aceştia nu au invocat tardivitatea completării acţiunii.

Pe de altă parte, opoziţia celorlalte părţi la primirea cererii completatoare nu poate profita părţilor care nu şi-au manifestat voinţa în acest sens, deoarece pârâţii care au cumpărat spaţii diferite din imobil nu se află în litisconsorţiu procesual pasiv, astfel încât să se pună problema ca actul procedural efectuat de unul dintre ei să profite celorlalţi, în condiţiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. Chiar dacă pârâţii au cumpărat locuinţe din aceeaşi clădire, situaţia lor juridică este distinctă, raportată strict la bunul pe care l-au dobândit şi la poziţia subiectivă a fiecăruia la momentul cumpărării, astfel încât nu se poate considera că se află într-o coparticipare procesuală pasivă, cu toate efectele pe care le presupune această instituţie.

În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea de Apel reţinând, în mod corect, că prima instanţă trebuia să soluţioneze şi cererea completatoare în revendicare, cu referire la pârâţii D.M. şi D.M.A., pentru considerentele prezentate în precedent.

4. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, soluţia instanţei de apel, de înlăturare a acestei excepţii, este, de asemenea, corectă.

Curtea a stabilit, în mod legal, că, pentru acţiunile în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este şi cazul în speţă, reclamantul are dreptul de a opta între calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei, şi dispoziţiile de drept comun, în vigoare la momentul introducerii acţiunii.

Or, reclamantul a ales calea de a continua procesul în condiţiile art. 480 C. civ., neformulând o cerere de suspendare a cauzei până la soluţionarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau de renunţare la judecată.

Contrar celor susţinute de recurentele I.M. şi N.E., faptul că, potrivit actului normativ sus-menţionat, fac obiectul legii de reparaţie şi imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950, cum este şi cazul imobilului în litigiu, nu modifică în niciun fel dreptul de opţiune al reclamantului în ceea ce priveşte legea aplicabilă, faţă de art. 46 alin. (1) din această lege.

Cât priveşte formularea notificării în condiţiile legii speciale, aceasta nu reprezintă un impediment pentru soluţionarea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, din moment ce, prin dispoziţia nr. 4637 din 26 septembrie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură, către reclamantul iniţial, a părţii din imobil nevândută, în consecinţă, nu şi spaţiile ce formează obiectul prezentului litigiu.

În legătură cu acestea, prin dispoziţia menţionată mai sus, nu s-a procedat nici măcar la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, astfel încât nu există riscul ca reclamantul să obţină o dublă reparaţie pentru acelaşi bun.

Prin urmare, nu se poate considera că a fost încălcat principiul „electa una via non datur recursus ad alteram" – „aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia", care interzice reclamantului de a recurge la o anumită cale după ce şi-a exprimat opţiunea pentru un alt demers, tocmai în scopul de a se evita dubla reparaţie în favoarea acestuia, pentru acelaşi bun.

Ca atare, acţiunea în revendicare este perfect admisibilă, iar reclamantul justifică interesul în formularea acestei acţiuni, contrar celor susţinute de pârâtele I.M. şi N.E.

Cât priveşte incidenţa deciziei pronunţate în interesul legii nr. 33/2008, în raport de care acţiunea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă, susţinerile recurenţilor sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În primul rând, această decizie se referă la acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pe de altă parte, chiar şi în cazul acestor acţiuni, formulate după 14 februarie 2001, dacă ele sunt îndreptate împotriva cumpărătorilor chiriaşi, nu pot fi respinse ca inadmisibile, ci trebuie soluţionate în urma unei analize pe fond, în raport de dispoziţiile legii speciale şi de principiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Bineînţeles, acele probleme de drept dezlegate prin Decizia în interesul legii şi care au legătură cu acţiunea în revendicare chiar introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale se aplică şi în cazul acestor acţiuni.

În esenţă, chiar şi în ipoteza acţiunilor introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate pune problema ca ambele părţi să aibă un „bun" în sensul Convenţiei, caz în care intervin alte criterii de preferinţă, cum este cazul aplicării principiului „securităţii raporturilor juridice civile".

Aceste chestiuni ţin, însă, de fondul cauzei şi vor fi analizate cu ocazia examinării criticilor de fond ale recurenţilor pârâţi.

Referitor la inadmisibilitatea acţiunii raportat la hotărârea nr. 1/ 2 februarie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, aceste susţineri nu vor fi primite, deoarece instanţa supremă a revenit asupra jurisprudenţei anterioare, în sensul că instanţele nu au atribuţia de a cenzura şi de a dispune restituirea imobilelor naţionalizate, prin hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998, potrivit căreia „instanţele judecătoreşti sunt competente să judece, în condiţiile legii, litigiile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, intervenită în perioada 1944-1989".

În plus, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede, în mod expres, competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului de proprietate în raport de criteriile prevăzute în acelaşi articol, acţiunile în revendicare formulate în legătură cu imobilele preluate de stat, în perioada regimului politic trecut urmând a fi soluţionate, bineînţeles, de către instanţe, în baza principiului plenitudinii de competenţă a acestora.

Prin urmare, în mod corect, Curtea a constatat că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă, şi din această perspectivă nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

5. Curtea de Apel a confirmat, în mod corect, soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu.

În acest sens, a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a criteriilor de verificare a valabilităţii titlului statului, considerând că acesta este nevalabil în raport de Constituţia României în vigoare, de dispoziţiile înseşi ale decretului de naţionalizare şi de art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Constituţia din 1948, în vigoare la data naţionalizării, prevedea că proprietatea particulară era recunoscută şi garantată prin lege, putând fi naţionalizate, în interes general, doar mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice (art. 11), din această categorie nefăcând parte imobilele cu destinaţia de locuinţă, cum este cazul celui din prezentul litigiu.

De asemenea, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin Decizia instanţei de recurs nr. 6064 din 7 iulie 2005, naţionalizarea s-a produs cu încălcarea art. II din Decret, care excludea de la preluare, printre altele, bunurile aparţinând micilor meseriaşi, categorie din care făcea parte şi autorul reclamantului, care avea meseria de fierar la data naţionalizării (nu de tâmplar, cum, din eroare, a menţionat Înalta Curte).

Faptul că, la data naţionalizării, imobilul era împărţit în mai multe locuinţe, o parte dintre acestea fiind închiriate, nu îl plasează, automat, pe proprietar în categoria „exploatatorilor de locuinţe", în sensul art. I pct. 2 din Decret, atât timp cât încheierea contractului de locaţiune era o operaţiune juridică permisă de Codul civil. Oricum acest aspect nu are relevanţă faţă de Decizia instanţei de recurs în sensul naţionalizării cu încălcarea condiţiilor din actul de preluare, dar şi de faptul că Decretul nr. 92/1950, în ansamblul său, contravenea Constituţiei în vigoare, pentru argumentele deja arătate.

Şi din perspectiva art. 481 C. civ., naţionalizarea a avut loc în mod nelegal deoarece preluarea a avut loc fără plata de despăgubiri.

În plus, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului garanta dreptul de proprietate privată, menţionând că „Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

Chiar dacă, din punct de vedere al normelor de drept internaţional, această declaraţie nu are valoarea unui tratat, ci conţine doar norme de recomandare, România, în calitate de parte semnatară a documentului respectiv, avea obligaţia de a ţine seama, inclusiv în procesul de elaborare a legislaţiei interne şi a măsurilor dispuse în baza acesteia, de normele cuprinse în Declaraţie, care, de altfel, au fost şi preluate ulterior în Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ambele ratificate de Statul Român, prin Decretul nr. 212/1974.

Faptul că Decretul nr. 92/1950 nu a fost declarat neconstituţional în perioada regimului trecut nu conferă acestui act normativ caracter legitim, cum susţine, în mod greşit, recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, deoarece, în primul rând, o asemenea măsură nici nu putea fi dispusă în perioada anterioară anului 1990, preluarea imobilelor proprietate particulară, în mare parte, fiind corespunzătoare politicii de stat şi de partid din regimul anterior.

Într-adevăr, pentru această perioadă, Decretul nr. 92/1950 a produs efecte, autorii reclamantului fiind lipsiţi de bun, dar aceste efecte au încetat odată cu apariţia legislaţiei actuale privind restituirea imobilelor preluate de stat, inclusiv a celor preluate în baza decretului menţionat.

Pe de altă parte, legea actuală permite verificarea valabilităţii titlului statului inclusiv din perspectiva corespondenţei măsurii de preluare cu Constituţia în vigoare la acea dată (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998), astfel încât nu era necesară declararea neconstituţionalităţii Decretului, de către organul legislativ, în regimul trecut, pentru a se putea dispune restituirea bunului preluat în condiţiile actului normativ respectiv, către fostul proprietar.

Contrar susţinerilor recurenţilor pârâţi D.M. şi D.M.A., faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost enumerat în cuprinsul art. 1 alin. (2) din HG nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, în forma iniţială, nu este un element suficient pentru a se considera că preluarea imobilului a avut loc în mod valabil, nici chiar din perspectiva HG20/1996, în forma anterioară modificării sale prin HG nr. 11/1997.

Reprezintă o chestiune intrinsecă stabilirii caracterului legitim al preluării, chiar la momentul de început al adoptării legislaţiei în materia imobilelor preluate de stat, ca preluarea, pentru a fi valabilă, să fi avut loc nu numai în baza unui act normativ adoptat în regimul trecut, dar şi cu respectarea prevederilor lui.

Într-o altă interpretare, în condiţiile în care, în general, trecerea imobilelor proprietate particulară la stat era „justificată" de acesta, prin adoptarea diverselor acte normative în regimul politic trecut, cum este şi cazul Decretului nr. 92/1950, se poate considera că, aproape în toate cazurile, preluarea a avut loc cu titlu valabil. Ca atare, chiar sub imperiul legislaţiei actuale, o asemenea concluzie ar limita mult speranţa fostului proprietar de a recâştiga, printr-un demers judiciar sau de altă natură, imobilul preluat de stat în regimul trecut.

Noţiunea de „imobile preluate cu titlu" din cuprinsul art. 1 al Legii nr. 112/1995, care delimitează obiectul de reglementare al actului normativ enunţat, ar fi strict formală, dacă s-ar considera că simpla preluare în baza unui act normativ, fără verificarea îndeplinirii cerinţelor impuse de acesta, ar fi suficientă pentru a conferi legitimitate preluării şi, mai departe, aplicării legii în discuţie, în favoarea cumpărătorilor chiriaşi.

În realitate, nu se poate considera că trecerea bunului la stat a operat cu titlu, în absenţa respectării, cel puţin, a condiţiilor actului normativ sub imperiul căruia măsura a fost dispusă, chiar din perspectiva celor statuate prin HG nr. 20/1996, în forma iniţială.

De altfel, contrar susţinerilor recurenţilor, aceştia au încheiat contractele în litigiu, care au fost desfiinţate în instanţă, în anii 1997-1998, cel mai vechi fiind cel încheiat la 14 februarie 1997, de pârâţii D.M. şi D.M.A., ulterior intrării în vigoare a HG nr. 11/1997 (4 februarie 1997), de modificare a HG nr. 20/1996 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Or, noua hotărâre prevede, în mod expres, că „Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înţelege imobilele naţionalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 şi ale art. II din decret, precum şi cu respectarea identităţii între persoana menţionată ca proprietar în listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării.".

HG nr. 11/1997 confirma, astfel, că măsura de preluare trebuia verificată în raport de actul normativ sub imperiul căruia a operat.

Nu are relevanţă, pentru aplicarea acestui act normativ, că, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, Normele metodologice nu erau republicate, din moment ce HG nr. 11/1997, de modificare a normelor metodologice în forma iniţială, era în vigoare la data perfectării contractelor.

Consecinţa nerespectării condiţiilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950, în vederea preluării, constă în aceea că trecerea bunului în proprietatea statului a avut loc fără titlu valabil şi, totodată, aceasta exclude imobilul din domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995 (art. 1 alin. (4) din HG nr. 20/1996, modificată şi completată prin HG nr. 11/1997).

Referitor la momentul la care trebuie apreciată valabilitatea titlului statului, care, în opinia recurenţilor, nu poate fi decât cel al încheierii, de către ei, a contractului de vânzare-cumpărare, susţinerile nu sunt întemeiate.

În sine, măsura de preluare este sau nu valabilă după cum respectă sau încalcă actele normative în vigoare, inclusiv pe cele internaţionale, care trebuia respectate în aplicarea măsurii, indiferent dacă există sau nu o lege care să menţioneze, expres, necesitatea verificării corespunderii preluării cu aceste documente.

Desigur, legislaţia naţională ulterioară anului 1990 a evoluat în sensul menţionării explicite a obligativităţii unei astfel de analize, până la adoptarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevede cele mai largi criterii în examinarea valabilităţii titlului statului şi care nu reprezintă, de fapt, decât demersul legislativ firesc pentru a se putea aprecia, în mod obiectiv, în ce măsură statul a acţionat sau nu legal, în momentul deposedării fostului proprietar.

În consecinţă, nu se poate considera că, la un anumit moment, preluarea bunului a avut caracter valabil, iar la alt moment şi-a pierdut legitimitatea.

De altfel, dacă valabilitatea titlului statului ar trebui examinată doar în raport de actele normative relevante, în vigoare la data încheierii actelor juridice de vânzare-cumpărare privind asemenea imobile, textul de lege sus-menţionat şi-ar pierde aplicabilitatea, întrucât majoritatea înstrăinărilor a avut loc anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.

În concluzie, în mod corect, instanţele anterioare au verificat titlul statului în raport de criteriile prevăzute de actul normativ enunţat, neputându-se reţine încălcarea regulii „tempus regit actum", din moment ce Legea nr. 213/1998 era în vigoare la data soluţionării cauzei.

Pe de altă parte, definiţia fluctuantă a noţiunii de „titlu" al statului, conform modificărilor legislative intervenite după 1990, poate avea relevanţă pentru a stabili în ce măsură cumpărătorii aveau cum să realizeze că statul nu este proprietarul bunului la momentul vânzării, dar acest aspect implică aprecierea poziţiei subiective a dobânditorilor la perfectarea actului, care va fi analizată în cadrul următorului motiv de recurs.

În legătură cu revirimentul Curţii Supreme de Justiţie din 28 septembrie 1998, intervenit ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, şi, în consecinţă, inaplicabil în speţă, potrivit opiniei recurenţilor pârâţi, această susţinere este neîntemeiată, deoarece interpretarea dată de Curtea Supremă, în Secţii Unite, la nivelul anului menţionat, a intervenit până la soluţionarea acţiunii în primă instanţă, astfel încât este, pe deplin, aplicabilă şi obligatorie în rezolvarea litigiului de faţă.

Au mai invocat recurenţii D.M. şi D.M.A. Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995, care s-a pronunţat în legătură cu constituţionalitatea proiectului Legii nr. 112/1995, excluzând din domeniul de aplicare a acestei legi imobilele preluate de stat în fapt, fără titlu, ceea ce ar însemna, potrivit susţinerilor părţilor respective, raportat şi la forma iniţială a HG nr. 20/1996, că preluarea ce a avut loc în temeiul Decretul nr. 92/1950 este legală deoarece s-a fundamentat pe un titlu, indiferent de caracterul legitim sau nu al acestuia.

Pe lângă argumentele deja menţionate, care contrazic opinia recurenţilor în acest sens, inclusiv din perspectiva deciziei Curţii Constituţionale amintite, măsura naţionalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu era suficientă pentru a se considera că titlul statului este unul valabil.

Astfel, în cuprinsul deciziei, se menţionează, în legătură cu „afirmaţia ca legea (nr. 112/1995) ar fi neconstituţională şi prin faptul că recunoaşte efectele Decretului nr. 92/1950, deşi acesta era neconstituţional chiar şi în raport cu prevederile Constituţiei din 1948, iar pe de alta parte că, în aplicarea acestuia, s-au preluat şi alte bunuri decât cele la care se referea reglementarea respectivă", că aceste susţineri „urmează să fie, de asemenea, respinse, întrucât Curtea Constituţională nu este, potrivit Constituţiei, competentă să examineze concordanţa legilor anterioare cu prevederi constituţionale existente la data adoptării lor şi nici să verifice modul în care s-au aplicat reglementările legale anterioare".

Prin urmare, Curtea Constituţională nu a procedat la o analiză pe fond a legitimităţii titlului statului constând în Decretul nr. 92/1950, raportat la Constituţia în vigoare la data respectivă, ci s-a considerat, la acel moment, necompetentă să efectueze o astfel de analiză, Decizia sa nefiind, deci, relevantă în susţinerea criticii recurenţilor.

În plus, cele stabilite în cuprinsul deciziei Curţii Constituţionale din 1995 trebuie privite în raport de legislaţia ulterioară acesteia, care a permis, cum s-a arătat în precedent, verificarea, de către instanţe, a măsurilor de preluare în raport de Constituţia şi legile în vigoare.

Cât priveşte viziunea diferită, în speţă, a celor două instanţe, referitor la Decretul nr. 92/1950, în sensul că prima instanţă ar fi considerat că art. I pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decret este neconstituţional, în timp ce instanţa de apel ar fi făcut referire la Legea nr. 247/2005, în raport de care Decretul este considerat abuziv în totalitate, nu există nicio contradicţie între cele două interpretări.

Ambele instanţe au avut în vedere criteriile oferite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru a examina titlul statului asupra imobilului în litigiu, iar Curtea de Apel, în completarea motivării primei instanţe, s-a referit şi la modificările aduse Legii nr. 10/2001, de Legea nr. 247/2005, în sensul prevederii exprese a Decretului nr. 92/1950, ca fundament al unei preluări abuzive.

De asemenea, Curtea de Apel a stabilit, în mod corect, că reglementarea expresă, prin Legea nr. 247/2005, a preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind abuzivă (art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 modificată), şi, în plus, tratată distinct de preluările care au avut loc cu titlu valabil (art. 2 lit. h) din aceeaşi lege) confirmă nevalabilitatea trecerii bunului în proprietatea statului, în baza Decretului în discuţie.

Referitor la faptul că valabilitatea preluării imobilului, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, de către pârâţii D.M. şi M., nu putea fi pusă la îndoială, această chestiune nu este reală faţă de cererea de restituire în natură a imobilului, formulată de reclamant, şi în care acesta face vorbire despre „eroarea naţionalizării" bunului. Acest aspect are relevanţă, însă, în conturarea poziţiei subiective a cumpărătorilor, la momentul perfectării actului juridic, şi va fi analizat în cadrul următorului motiv de recurs, aferent bunei credinţe şi principiului validităţii aparenţei în drept, invocate de pârâţi.

În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a menţinut soluţia primei instanţe sub aspectul nevalabilităţii titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

6. În ceea ce priveşte buna credinţă şi principiul „error communis facit jus", susţinerile recurenţilor pârâţi sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Mai întâi, trebuie precizat că, în cazul acţiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, simpla bună credinţă a cumpărătorilor chiriaşi nu era suficientă pentru ca aceştia să păstreze bunul astfel dobândit, în disputa lor cu adevăratul proprietar, contrar susţinerilor recurenţilor D.M. şi D.M.A.

Simpla bună credinţă, dacă era reţinută în persoana cumpărătorilor, putea avea ca efect salvarea actului de la nulitate, dar nu avea relevanţă în cazul acţiunii în revendicare.

Jurisprudenţa anterioară Legii nr. 10/2001, în proporţie covârşitoare, dădea câştig de cauză, în acest conflict, celui care dobândise imobilul de la adevăratul proprietar, al cărui drept era preferabil în raport cu cumpărătorul de bună credinţă, care perfectase actul cu un neproprietar, în speţă, statul.

Într-un singur caz, dobânditorul de la stat al imobilului preluat fără titlu valabil avea succes în comparaţie cu adevăratul proprietar, putând păstra bunul în cadrul acţiunii în revendicare, şi anume în cazul aplicării, în ceea ce-l priveşte, a principiului validităţii aparenţei în drept - „error communis facit jus".

Principiul validităţii aparenţei în drept este menit să protejeze pe terţii care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor şi cărora nu li se poate reproşa nicio culpă, cu condiţia ca orice altă persoană aflată în situaţia lor să se fi încrezut în aparenţa de proprietar a transmiţătorului.

Având în vedere consecinţele deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care, practic, se afla în situaţia de a pierde bunul, fără consimţământul său şi fără să i se poată imputa ceva, principiul sus-menţionat presupunea şi presupune îndeplinirea mai multor condiţii, pentru a opera, în favoarea terţului, mult mai severe decât în cazul principiului ocrotirii bunei credinţe.

Astfel, pentru ca terţul să beneficieze de această protecţie, este necesară îndeplinirea următoarelor cerinţe, reţinute, în parte, şi de Curtea de Apel, şi anume transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, respectiv un imobil, să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat dobânditorul să fie comună şi invincibilă, iar acesta să fie de bună credinţă.

Dacă îndeplinirea primelor două elemente nu comportă discuţii, în speţă, fiind vorba despre un imobil, pentru care s-a plătit un preţ, de către cumpărători, în ceea ce priveşte celelalte două elemente, ele nu sunt întrunite în cauza de faţă.

Eroarea comună presupune credinţa publică, lipsită de îndoială, în aparenţa de proprietar a unei persoane, în speţă, statul, asupra bunului, aparenţă care este contrară realităţii. Nu este necesar ca, în mod efectiv, fiecare membru al comunităţii să se afle în eroare, eroarea nu trebuie să aibă caracter universal, ci este important să fie potenţială pentru orice persoană ce s-ar afla în locul dobânditorului, adică orice altă persoană, în situaţia acestuia, să fie victima aceleiaşi erori.

Eroarea trebuie să fie nu numai comună, ci şi invincibilă, adică nu numai terţul dobânditor, dar şi orice altă persoană din comunitate, care s-ar fi aflat în locul lui, să nu fi putut să înlăture eroarea.

Eroarea are caracter invincibil dacă nicio prudenţă omenească nu o putea evita, dacă aceasta nu ar fi putut să fie împiedicată de persoana care a luat toate măsurile de prevedere, de un excelent bonus pater familias (gospodar), adică de cel mai exigent şi experimentat individ în ceea ce priveşte afacerile sale.

Cu alte cuvinte, dacă se constată că o persoană abstractă, depunând toate diligenţele celui mai grijuliu bonus pater familias, ar fi căzut în eroare în aceleaşi condiţii ca şi terţul contractant, atunci se presupune că toţi membrii comunităţii ar fi comis acea eroare, ceea ce determină ca aceasta să aibă caracter invincibil.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor D.M. şi D.M.A., nu este relevant, în analiza îndeplinirii cerinţei cu privire la eroarea comună şi invincibilă, că şi ceilalţi pârâţi au cumpărat spaţiile din imobil, pe care le deţineau cu contract de închiriere, deoarece aceste părţi nu reprezintă, în niciun caz, etalonul celui mai diligent proprietar, toţi pârâţii aflându-se în aceeaşi situaţie în privinţa contractului de vânzare-cumpărare pe care l-au cumpărat şi fiind, în egală măsură, interesaţi să păstreze actul juridic respectiv, poziţie explicabilă şi corectă, dar numai în măsura îndeplinirii condiţiilor principiului în discuţie.

Cealaltă condiţie vizează buna credinţă a dobânditorului, respectiv convingerea eronată a acestuia că transmiţătorul este veritabilul proprietar al imobilului.

Buna credinţă a cumpărătorului trebuie raportată la toate investigaţiile pe care acesta trebuia să le facă, în scopul de a cunoaşte calitatea cocontractantului său, bineînţeles, anterior actului juridic.

Aceste demersuri trebuie apreciate nu doar în funcţie de criteriul bunului gospodar, cum susţine o parte dintre recurenţi, ci în raport de criteriul celui mai exigent membru al comunităţii.

Dacă, cu toate aceste demersuri, dobânditorul nu a putut sau nu ar fi putut afla realitatea în legătură cu faptul că vânzătorul nu este adevăratul titular al dreptului de proprietate, trebuie reţinută, în persoana sa, buna credinţă.

Severitatea drastică în ceea ce priveşte criteriul de apreciere al bunei credinţe, în cazul proprietăţii aparente, este justificată de caracterul excepţional al acestui mod de dobândire a proprietăţii şi de efectele pe care le produce în raport cu veritabilul proprietar, care, cum s-a mai arătat, pierde bunul în condiţiile în care nu i se poate reproşa nicio culpă sub acest aspect.

De asemenea, buna credinţă a cumpărătorului trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

Ca atare, terţul care are motiv de a se îndoi cu privire la regularitatea actului juridic pe care îl încheie, este obligat să efectueze cercetări suplimentare în ceea ce îl priveşte pe transmiţător, până izbuteşte să-şi formeze o convingere fermă. Existenţa îndoielii relevă reaua credinţă a cumpărătorului.

În ceea ce priveşte problema probaţiunii în cazul teoriei proprietăţii aparente, într-adevăr, prezumţia de bună credinţă, instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ. în materia uzucapiunii de scurtă durată, a fost extinsă, în literatura juridică şi jurisprudenţă, la situaţia tuturor obligaţiilor civile, inclusiv în cazul dobânditorului de la proprietarul aparent.

Cu toate acestea, dobânditorul trebuie să dovedească faptul vecin şi conex care generează aplicarea prezumţiei legale a bunei credinţe, şi anume, pe lângă titlul său de proprietate, trebuie să probeze toate elementele din latura materială a aparenţei, care l-au făcut să se încreadă în calitatea de proprietar a transmiţătorului (de exemplu, înscrierea titlului acestuia din urmă în cartea funciară).

Dacă aceste elemente au fost dovedite, va opera prezumţia de bună credinţă.

Această prezumţie are, însă, caracter relativ, în sensul că poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, de către veritabilul proprietar, care are o sarcină mai uşoară, dat fiind criteriul maximal de apreciere a bunei credinţe în cazul proprietăţii aparente.

Astfel, dacă reclamantul probează că dobânditorul ar fi putut uza de un anume mijloc pentru a afla adevărul, chiar dacă acest mijloc ar fi fost avut în vedere numai de cel mai exigent membru al comunităţii, pârâtul va fi considerat de rea credinţă, chiar dacă el nu a cunoscut efectiv că transmiţătorul era doar un proprietar aparent. În acest caz, ignoranţa dobânditorului este nelegitimă.

Dacă, la rândul său, dobânditorul dovedeşte că nu a avut acces la mijlocul respectiv, deşi acesta exista, principiul în discuţie nu este incident, deoarece, deşi păstrează buna credinţă, el nu întruneşte şi condiţia erorii comune şi invincibile, cât timp un asemenea mijloc s-ar fi aflat la îndemâna altui membru al comunităţii.

În speţă, condiţiile pentru aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept nu sunt îndeplinite.

Recurenţii au susţinut că, la momentul încheierii contractelor, s-au aflat într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă în legătură cu calitatea de proprietar a statului vânzător şi că au fost de bună credinţă, încrezându-se, pe deplin, în cadrul legislativ existent la acea dată. Potrivit legislaţiei în vigoare şi în baza unei prezumţii juris et de jure („de drept şi din drept" – prezumţie absolută), statul era considerat proprietar indiscutabil asupra bunurilor aflate în proprietatea sa, iar Legea nr. 112/1995, ale cărei dispoziţii au fost respectate de pârâţi, permitea cumpărarea imobilelor aflate în patrimoniul statului. Pârâţii nu au putut prevedea modificările legislative ulterioare, în materie, şi au efectuat demersurile necesare pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului cumpărat.

În acest sens, au invocat şi cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 191/2002.

În primul rând, cum s-a arătat deja, nu se poate considera, în niciun caz, că, potrivit legislaţiei adoptate în materia imobilelor preluate în regimul politic trecut, indiferent de actul normativ la care se face referire, titlul statului era incontestabil.

Nu se poate vorbi despre o prezumţie legală juris et de jure în legătură cu legitimitatea titlului statului, deoarece, pe lângă faptul că o astfel de concluzie ar contraveni unei realităţi evidente în legătură cu măsurile statului, anterioare lui 1990, ar însemna că, pentru toate imobilele din patrimoniul său, statul are un titlu valabil şi, ca atare, ar putea vinde toate aceste imobile chiriaşilor.

Prin urmare, nu s-ar mai vedea utilitatea menţiunii pe care însăşi Legea nr. 112/1995 o face în legătură cu bunurile ce formează obiectul său, şi anume cele trecute în proprietatea statului cu titlu.

 Implicit, legea acceptă şi o altă natură a preluării, caz în care statul nu are un titlu/un titlu valabil pentru bunul intrat în proprietatea sa şi când legea sus-menţionată nu este incidentă.

De asemenea, faptul că nu se poate considera, în mod absolut, că toate bunurile au intrat în proprietatea statului cu titlu este confirmat de Normele metodologice de aplicare a acestei legi, care au explicat ce se înţelege prin imobile preluate de stat cu titlu.

Criteriile de apreciere au evoluat, în acest sens, atât din perspectiva normelor ca atare, cât şi a noii legislaţii adoptate în materie, respectiv Legea nr. 213/1998, care a extins sfera acestor criterii, adaptând-o la elementele fireşti, din punct de vedere juridic, în raport de care trebuie apreciată legitimitatea preluării (toate actele normative interne şi internaţionale în vigoare la data preluării, de care trebuia să se ţină seama la această operaţiune).

În plus, nu se poate reţine că pârâţii s-au încrezut, fără dubiu, în calitatea de proprietar a statului asupra imobilului, din moment ce, ulterior anului 1990, la nivelul societăţii româneşti s-au purtat numeroase discuţii în legătură cu imobilele dobândite de Stat, în regimul politic trecut, făcându-se referire deseori, atât la nivelul organelor de stat, cât şi prin mijloacele de informare publică, la preluările abuzive ale imobilelor, fără respectarea legilor în vigoare la data preluării.

Cât priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 191/2002, deşi aceasta a fost pronunţată în examinarea constituţionalităţii art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text inaplicabil în cauză, se poate considera că are relevanţă implicită în ceea ce priveşte argumentarea referitoare la condiţiile proprietăţii aparente.

Cu toate acestea, Decizia nu poate servi ca argument în sprijinul concluziei că statul este un proprietar de netăgăduit asupra bunurilor preluate în regimul politic trecut şi, ca atare, principiul „error communis facit jus" şi-ar găsi aplicare în cazul tuturor cumpărătorilor unor asemenea imobile.

Dimpotrivă, Decizia reia condiţiile funcţionării principiului validităţii aparenţei în drept, astfel cum au fost arătate mai sus, făcând referire la eroarea comună şi invincibilă, precum şi la buna credinţă a dobânditorului, concluzionând că textul de lege atacat pentru neconstituţionalitate nu contravine art. 15 din legea fundamentală, deoarece, şi anterior Legii nr. 10/2001, principiul enunţat opera, iar actele juridice de vânzare-cumpărare erau nule absolut în cazul relei credinţe a părţilor contractante.

În consecinţă, Decizia nu conţine niciun element de noutate în ceea ce priveşte teoria proprietarului aparent, pentru cazurile specifice de preluare a imobilelor în regimul trecut, şi nu sprijină în niciun fel susţinerile pârâţilor.

Ca atare, nu se poate considera că orice persoană în locul pârâţilor ar fi considerat că titlul statului asupra imobilului este de necontestat, mai ales în raport de cererea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care acesta nu numai că solicita restituirea în natură a bunului, dar şi contesta valabilitatea titlului statului.

În ceea ce priveşte pretinsele demersuri ale pârâţilor în scopul verificării titlului transmiţătorului, susţinerile acestora sunt neîntemeiate, inclusiv din perspectiva criticii că sfera acestor investigaţii a fost extinsă nepermis, instanţele anterioare pretinzându-le demersuri ce depăşeau atât posibilităţile lor de cercetare, cât şi concepţia Curţii Constituţionale şi a instanţei supreme în acest sens.

 În realitate, pârâţii nu au procedat la niciun demers pentru a cunoaşte situaţia juridică a bunului, înainte de perfectarea actului de vânzare-cumpărare, neputându-se reţine buna lor credinţă şi, cu atât mai puţin, eroarea comună şi invincibilă.

Singurul lor demers în legătură cu imobilul cumpărat a vizat chestiuni formale, şi anume formularea cererii de cumpărare a locuinţelor şi declaraţia dată în condiţiile art. 9 alin. (6) din Lege.

Cum s-a arătat în precedent, anterior încheierii actelor juridice menţionate şi în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995, respectiv 6 luni de la intrarea sa în vigoare (termen care a expirat la 28 iulie 1996), reclamantul a depus o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu (la 28 martie 1996 – filele 158-160, dosar 3749/2001), în temeiul acestei legi, cerere în cadrul căreia, pe lângă solicitarea imobilului, acesta contesta măsura statului, de naţionalizare a bunului.

Dacă, în scopul informării cu privire la veridicitatea titlului vânzătorului, ar fi făcut verificări în legătură cu depunerea vreunei cereri din partea fostului proprietar sau a moştenitorilor lui, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţii ar fi cunoscut demersul reclamantului, situaţie în care ar fi trebuit să se abţină de la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare până la soluţionarea cererii de restituire, inclusiv prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dacă era cazul.

În acest sens, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu privire la care pârâţii invocă respectarea lor, prevăd că „Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".

Din interpretarea per a contrario a textului de lege sus-menţionat, rezultă că, în cazul existenţei unei cereri de restituire în natură a imobilului, cumpărătorii nu puteau să se angajeze în perfectarea actului juridic respectiv, până la rezolvarea ei şi dacă soluţia era defavorabilă proprietarului iniţial.

Bineînţeles, cum s-a mai arătat, pentru a manifesta atitudinea de rezervă faţă de perfectarea actului juridic, era necesar ca pârâţii să cunoască pretenţiile reclamantului, ceea ce presupunea, în mod obligatoriu, să se intereseze, la instituţia competentă, dacă fostul proprietar sau moştenitorii lui au formulat un asemenea demers, de obţinere a imobilului în natură.

Pârâţii pretind că au exercitat asemenea diligenţe, invocând, în acest sens, relaţiile comunicate de SC R.V. SRL, societate implicată în vânzarea locuinţelor care formează obiectul actului normativ în discuţie.

Mai mult, recurenţii D.M. şi D.M.A. au susţinut că adresele de la societatea menţionată mai sus, precum şi hotărârea nr. 117/1996 a C.L.M.B., documente care ar proba buna lor credinţă, au dispărut de la dosar.

Mai întâi, această afirmaţie este nereală, deoarece înscrisurile invocate de recurenţii Dumitrescu nu au dispărut din dosar, ci se află în dosarul Curţii de Apel (adresa nr. 1136/2006 – fila 129, adresa nr. 997/2009 – fila 128, hotărârea C.L.M.B. nr. 117/1996 – fila 133).

Pe de altă parte, relaţiile comunicate de SC R.V. SRL către pârâţi nu sunt în măsură să probeze buna lor credinţă la perfectarea actelor, deoarece vizează demersurile acestora pentru cunoaşterea situaţiei juridice a imobilului cumpărat, la nivelul anilor 2006 şi 2009, mult după încheierea actelor juridice (adresele 1136/2006 şi 997/2009 cu privire la D.M., adresele 731/2006 şi 1135/2009 – P.F., adresa 1476/2006 – B.E., adresa 1X/2006 – D.S., adresa 29277/2009 – N.E.).

Or, contează poziţia subiectivă a părţilor la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, iar nu ulterior.

În plus, prin aceste adrese, se comunică pârâţilor concluzia SC R.V. SRL în legătură cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru încheierea contractelor, în sensul că ei locuiau în imobil în baza unor contracte de închiriere şi că, în urma relaţiilor comunicate de primăria de sector şi de C.G.M.B., rezultă că, la data încheierii contractelor, nu erau înregistrate cereri de restituire în natură conform actului normativ menţionat sau acţiuni în revendicare, răspunsul instituţiei fiind, de altfel, infirmat prin existenţa cererii de restituire în natură a imobilului, formulată de reclamant.

Opinia SC R.V. SRL în legătură cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 112/1995 este absolut irelevantă, faţă de faptul că, pentru încheierea valabilă a contractelor, nu era suficientă îndeplinirea condiţiilor despre care această instituţie a făcut vorbire în adresele respective.

Pe de altă parte, o persoană cu diligenţă şi prudenţă minimă (nu cea mai exigentă, nici măcar medie) s-ar fi interesat, în mod direct, la organismul competent, dacă imobilul a fost pretins de fostul titular al dreptului de proprietate şi nu ar fi aşteptat să i se comunice relaţii în legătură cu acest aspect, prin intermediari, cu atât mai mult cu cât însăşi legea (art. 9) condiţiona operaţiunea de vânzare-cumpărare de nerestituirea bunului către fostul proprietar sau moştenitorii lui.

În speţă, un astfel de demers ar fi presupus adresarea, către Comisia locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, competentă să primească cererile de restituire în natură a imobilelor, formulate de foştii proprietari sau moştenitorii lor, a unei simple cereri de efectuare a verificărilor corespunzătoare în acest sens.

Pârâţii nu au făcut, însă, un asemenea demers, absolut obligatoriu pentru a putea uza de dispoziţiile art. 9 din Lege.

În plus, prin cererea de restituire în natură, reclamantul contesta măsura naţionalizării, în acord cu acţiunile lui anterioare în acest scop şi ale autorului său, astfel încât, dacă s-ar fi interesat în legătură cu situaţia juridică a imobilului, recurenţii ar fi trebuit, cel puţin, să se îndoiască în privinţa valabilităţii titlului statului.

Un asemenea dubiu, posibil în forul interior al pârâţilor, dacă ar fost diligenţi, ar fi trebuit să constituie un argument suplimentar pentru a se abţine de la perfectarea actelor de cumpărare, pe lângă cel care implica aşteptarea soluţionării cererii de restituire, formulată de reclamant conform Legii nr. 112/1995.

În legătură cu soluţia care s-ar fi pronunţat asupra cererii de restituire, având în vedere că imobilul era ocupat de chiriaşi, afirmaţia recurentelor B.E. şi P.F., cu privire la caracterul previzibil al modului în care ar fi primit rezolvare pretenţiile reclamantului, este lipsită de fundament.

În absenţa soluţionării cererii de restituire, în condiţiile art. 15 şi următoarele din Legea nr. 112/1995, inclusiv prin hotărârea instanţei, dacă era cazul, opiniile terţilor în legătură cu acest aspect, mai ales ale chiriaşilor interesaţi în cumpărarea imobilului, reprezintă simple speculaţii şi, în niciun caz, nu pot servi ca argument al bunei lor credinţe la încheierea actelor juridice în litigiu.

Hotărârea nr. 117/1996 a Comisiei municipiului Bucureşti de aplicare a actului normativ sus-menţionat nu confirmă, nici ea, buna credinţă a pârâţilor, dimpotrivă, stabileşte în sarcina societăţilor specializate în vânzare să încheie asemenea contracte cu chiriaşii, doar după clarificarea situaţiei juridice a bunurilor respective, în cazul contestării titlului statului.

S-a mai susţinut că pârâţii trebuie consideraţi de bună credinţă deoarece acţiunea în revendicare formulată de reclamant este ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu a fost notată în cartea funciară şi reclamantul nu a notificat intenţia sa, de obţinere a retrocedării imobilului, instituţiilor interesate sau pârâţilor.

Toate aceste chestiuni vizează demersurile reclamantului în sensul celor amintite mai sus şi nu pe cele ale pârâţilor, pentru ca aceştia să poată pretinde, cu succes, aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept.

Atât timp cât reclamantul a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi, asupra imobilului, precum şi înregistrarea, conform Legii nr. 112/1995, a cererii de restituire în natură, demers ce putea fi uşor cunoscut de pârâţi, în condiţiile arătate mai sus, era necesar ca aceştia să se abţină de la cumpărare, fără vreun demers suplimentar din partea fostului proprietar.

Pe de altă parte, nu în raport de formularea acţiunii în revendicare a fost reţinută reaua credinţă a pârâţilor în prezentul litigiu, ci de existenţa cererii de restituire în natură formulată de reclamant potrivit Legii nr. 112/1995, astfel încât nu prezintă relevanţă faptul că reclamantul nu a operat notarea, în cartea funciară, a procesului de faţă.

De altfel, nici nu era necesară această operaţiune, formularea acţiunii în revendicare fiind suficientă, prin ea însăşi, să exprime intenţia reclamantului în legătură cu obţinerea bunului, pârâţii fiind obligaţi să se intereseze de situaţia juridică a imobilului, în cazul unui comportament diligent.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a subliniat, în numeroase rânduri (cauza S. contra României, cauza P. contra României), că vânzarea, de către stat, a bunului altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al celui de la care s-a preluat, coroborată cu lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, nu era necesar, contrar susţinerilor recurentelor B.E. şi P.F., ca, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, să existe o hotărâre irevocabilă, de restituire a imobilului către reclamant, pentru ca pârâţii să se abţină de la perfectarea actelor de vânzare-cumpărare.

Nici deţinerea imobilului, de către ei, în baza unor contracte de închiriere valabile, nici avizele obţinute prealabil vânzării şi nici plata preţului stabilit în condiţiile legii, nu reprezintă elemente suficiente pentru a se considera că aceste părţi întruneau condiţiile pentru a beneficia de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, atât timp cât exista o cerere de restituire în natură, depusă de fostul proprietar şi nesoluţionată până la momentul vânzării, prin care se şi contesta valabilitatea naţionalizării.

Încheind contractele de vânzare-cumpărare în aceste condiţii, pârâţii s-au folosit de dispoziţiile art. 9, care permiteau vânzarea, în detrimentul intereselor adevăratului proprietar, ale cărui pretenţii de restituire în natură trebuia să fie rezolvate prioritar perfectării actelor.

În plus, caracterul îndoielnic al titlului statului, supus atenţiei celor implicaţi în vânzarea-cumpărarea imobilului, prin însăşi cererea de restituire în natură formulată de reclamant, s-a transformat în certitudinea unei preluări nevalabile, potrivit hotărârilor pronunţate în dosarul de faţă.

Ca atare, imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria celor prevăzute în art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi nu putea fi înstrăinat către pârâţi, actele perfectate de ei fiind în frauda legii şi a intereselor adevăratului proprietar, cum s-a constatat, în mod corect, şi de către Curtea de Apel.

S-a mai susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. I pct. 11 din Legea nr. 1/2009 şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate reţine nerespectarea acestuia, deoarece, faţă de data introducerii acţiunii, anterioară Legii nr. 10/2001, acest act normativ nu este incident.

Pe de altă parte, şi anterior intrării în vigoare a acestei legi, buna credinţă salva actul de la nulitate, în ipoteza vânzării lucrului altuia (dar fără câştig de cauză, pentru dobânditor, în cazul acţiunii în revendicare formulată de adevăratul proprietar, cu excepţia ipotezei în care era incident principiul validităţii aparenţei în drept), astfel încât s-ar putea pune aceeaşi problemă şi în cazul pârâţilor.

Pentru argumentele deja arătate, pârâţii nu pot fi consideraţi, însă, de bună credinţă la încheierea actelor juridice (nici măcar din perspectiva unui dobânditor cu minimă diligenţă), astfel încât, în mod corect, Curtea a confirmat soluţia primei instanţe, de constatare a nulităţii absolute cu privire la actele juridice încheiate de aceştia.

Cel de-al doilea dintre textele de lege sus-menţionate prevede că, la art. 45 din Legea nr. 10/2001, după alin. (2) se introduce alin. (2¹), cu următorul cuprins: „Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora."

Nu se poate reţine încălcarea dispoziţiei enunţate deoarece Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în prezentul litigiu şi nu interesează efectele pe care le conferă această lege actelor juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la care, oricum s-a constatat nulitatea absolută. În consecinţă, şi din perspectiva argumentului referitor la nevalabilitatea lor, aceste contracte nu ar putea fundamenta, sub imperiul niciunei legi, un titlu de proprietate pentru pârâţi, opozabil erga omnes („faţă de toţi").

Cât priveşte art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta conţine dispoziţii în materie de timbraj şi nu în legătură cu ocrotirea bunei credinţe a cumpărătorilor.

Probabil recurenţii D.A.N. şi D.S., care au susţinut această critică, au înţeles să se refere la art. 501 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, menţionând, din eroare, art. 50 alin. (1).

Nici acest text de lege nu are relevanţă pentru soluţionarea acţiunii de faţă, întrucât se referă la un alt tip de acţiune, şi anume la cea vizând restituirea preţului de piaţă al imobilelor cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995, formulate de către proprietarii ale căror acte juridice au fost desfiinţate prin hotărâre irevocabilă.

Nu este cazul speţei de faţă, în cadrul căreia nu s-a formulat, de către pârâţi, un asemenea petit.

Cât priveşte greşita interpretare a Legii nr. 213/1998 şi a HG nr. 498/2003, în prezent, abrogată, în soluţionarea acţiunii în nulitate, susţinerile recurenţilor D.A.N. şi D.S.M. sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Legea enunţată are relevanţă doar în legătură cu aprecierea valabilităţii titlului statului, de preluare a imobilului, în raport de criteriile stabilite în art. 6. Raportat la acest aspect, cum s-a stabilit în analiza motivului de recurs anterior, nu au fost încălcate criteriile de apreciere a naturii preluării, conform textului de lege respectiv, astfel încât, în mod corect, s-a constata nulitatea contractelor, raportat la caracterul nevalabil al titlului statului şi la poziţia subiectivă a cumpărătorilor.

HG nr. 498/2003 nu are relevanţă deoarece nu interesează, în soluţionarea acţiunii de faţă, ce categorie de acte juridice sunt protejate prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu este incidentă în cauză şi nu a servit drept fundament al acţiunii de faţă.

Recurenţii au mai invocat şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite,, precum şi art. 6 din Convenţie, care consacră principiul preeminenţei dreptului, în legătură cu care un element fundamental îl constituie asigurarea principiului securităţii raporturilor juridice.

În acest sens au fost invocate cauzele din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului „R. contra României" şi „B. contra României".

Toate aceste susţineri sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât şi „valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora partea poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza K. contra Slovaciei, paragraful 52).

Textul nu este incident în cazul pârâţilor, deoarece ei nu au „un bun actual" în sensul Convenţiei şi nici „speranţa legitimă" de a păstra imobilul dobândit în baza unui contracte de vânzare-cumpărare nule absolut.

Astfel, ei nu beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă, care să le recunoască dreptul de proprietate dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Simpla existenţă a dispoziţiei legale care le permitea, în principiu, cumpărarea imobilelor, respectiv art. 9 din legea enunţată mai sus, nu reprezintă un element suficient pentru a se considera că pârâţii au „un bun actual" şi nici „speranţa legitimă" că vor câştiga în cadrul acţiunii formulate de adevăratul proprietar, în ipoteza în care s-a dovedit, în cadrul disputei dintre aceşti adversari, că actele juridice sunt nule absolut, fiind încheiate cu rea credinţă, în ceea ce priveşte imobilele preluate fără titlu valabil, de către stat.

Nici cele două cauze din jurisprudenţa europeană nu au relevanţă, deoarece, cum s-a arătat, pârâţii nu au o hotărâre irevocabilă prin care să fi fost stabilită valabilitatea dreptului de proprietate dobândit în baza actelor juridice perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, şi care să fi fost desfiinţată într-un recurs în anulare, astfel încât să se poată pune problema că ar avea „un bun" în sensul art. 1 din Protocol, sau că, în cazul lor, s-a discutat, în cadrul procedurii de faţă, dreptul câştigat în mod irevocabil, într-un alt proces, cu încălcarea art. 6 din Convenţie, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil şi principiul securităţii raporturilor juridice.

Ca atare, circumstanţele speţelor nu sunt similare, cu atât mai mult cu cât, în cauza „B. contra României", încălcarea art. 1 din Primul Protocol şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a constatat în raport cu adevăratul proprietar, care pierduse dreptul câştigat prin hotărâre rămasă irevocabilă, în urma admiterii unui recurs în anulare.

Referitor la Decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat, în examinarea unui motiv de recurs anterior, că aceasta vizează acţiunile în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul de faţă.

Pe de altă parte, acele argumente din decizie care sunt relevante şi pentru speţa de faţă, cum ar fi raportarea legii naţionale la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost, deja, avute în vedere.

În plus, în ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice, care implică favorizarea relaţiilor juridice în legătură cu bunurile din circuitul civil şi protejarea participanţilor la acest circuit, el presupune, pentru a produce efectul de siguranţă în raporturile juridice, ca actele încheiate în legătură cu bunurile tranzacţionate să fie valabile, ceea ce nu este cazul în speţă.

Ca atare, şi pentru acest argument, nu se poate considera că, prin hotărârile pronunţate de instanţele anterioare, s-ar fi provocat încălcarea principiului enunţat.

În cele din urmă, s-a mai susţinut, de către recurentele B.E. şi P.F., încălcarea principiului de interpretare a convenţiilor, consacrat de art. 978 C. civ., în sensul că „Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat" – „actul trebuie interpretat mai mult ca să rămână valid decât ca să piară".

În esenţă, dispoziţia cuprinde o regulă de interpretare aplicabilă în cazul clauzelor îndoielnice, care să permită înlăturarea neclarităţilor.

În litigiul de faţă, nu se poate pune problema încălcării acestei reguli de interpretare, deoarece, în primul rând, nu s-a invocat existenţa unor clauze neclare în contractele încheiate de pârâţi, care să necesite aplicarea regulii menţionate.

Pe de altă parte, principiul respectiv nu poate fi folosit ca argument în scopul susţinerii respectării condiţiilor de valabilitate ale unui contract, dimpotrivă aplicarea lui presupune un act valabil, ceea ce nu este cazul în speţă.

În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele aplicării principiului validităţii aparenţei în drept şi nici buna credinţă a pârâţilor, nefiind, astfel, incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

7. Recurenţii D.M. şi D.M.A. au criticat Decizia, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că motivarea acesteia este contradictorie, raportat la argumentele avute în vedere pentru menţinerea contractelor din 1975 faţă de cele avute în vedere pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Strict din perspectiva considerentelor contradictorii, celelalte aspecte, legate de încrederea pârâţilor în actul de naţionalizare şi de absenţa notificării reclamantului, fiind, deja, analizate, trebuie menţionat că o astfel de verificare a argumentelor referitoare la cele două categorii de contracte nu poate avea loc, deoarece Curtea de Apel nu trebuia să intre în analiza fondului pretenţiilor deduse judecăţii, de către reclamant, în privinţa contractelor din 1975, prin intermediul cererii de aderare la apel.

Pe de altă parte, indiferent de soluţia avută în vedere de instanţa de apel sau care ar fi trebuit să fie pronunţată de aceasta, în legătură cu cererea de aderare, nu se poate reţine o argumentare contradictorie doar raportat la faptul că, potrivit opiniei recurenţilor, condiţiile încheierii contractelor din 1975 ar fi identice sau similare cu cele perfectate sub imperiul Legii nr. 112/1995 şi, ca atare, toate aceste acte juridice ar trebui să urmeze aceeaşi soartă, şi anume să fie păstrate.

Condiţiile de validitate ale unui act juridic se verifică numai cu referire la acel act şi, atât timp cât s-a constatat, în mod corect, neîndeplinirea unuia sau unora dintre aceste condiţii, la încheierea actului juridic respectiv, nu interesează dacă alte acte juridice, inclusiv cele încheiate în baza aceleiaşi legi ca şi cel analizat, sunt sau nu valabile.

Cu alte cuvinte, nu se poate păstra sau desfiinţa un act juridic în raport de soluţia dată aceleiaşi probleme în legătură cu alte acte juridice, care nu se găsesc într-un raport de principal/ accesoriu cu actul analizat (chiar şi în acest caz, aspectul în discuţie comportând nuanţe).

Pe de altă parte, chiar dacă vizează părţi din acelaşi imobil, demersuri de aceeaşi natură din partea dobânditorilor şi, respectiv, a fostului proprietar în legătură cu exprimarea intenţiei sale de a obţine bunul, este posibil ca circumstanţele de ordin politic şi istoric în care se perfectează actele să nu fie aceleaşi, chestiune care să influenţeze hotărâtor menţinerea sau desfiinţarea contractelor. Aceasta, în special cu referire la poziţia subiectivă a cumpărătorilor, apreciată diferit în raport de circumstanţele menţionate şi de cadrul legislativ existent la un anumit moment, mai mult sau mai puţin permisiv în legătură cu încheierea actelor juridice şi cu contestările ce s-ar fi putut aduce în privinţa transmiţătorului, de către cei interesaţi, în speţă, de adevăratul proprietar.

O asemenea apreciere distinctă din partea instanţei nu poate fi considerată, în niciun caz, o motivare contradictorie, ci reprezintă particularizarea situaţiei de fapt la realităţile epocii istorice în care tranzacţia respectivă a avut loc, cu consecinţe diferite în drept.

Prin urmare, nici criticile aduse deciziei, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

8. S-a invocat şi greşita admitere a acţiunii în revendicare, faţă de dispoziţiile Legii nr. 1/2009 şi ale hotărârii pronunţate în cauza Atanasiu şi alţii contra României.

În acest sens, I.M. şi N.E. au arătat că, potrivit actului normativ menţionat (mai precis, art. I pct. 4), nu se pot restitui în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Încălcarea textului de lege nu se poate reţine, deoarece, în primul rând, cum s-a arătat, Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în cauză, faţă de data introducerii acţiunii în revendicare.

Pe de altă parte, textul nu şi-ar găsi, oricum, aplicarea deoarece condiţionează forma de reparaţie în echivalent, cuvenită adevăratului proprietar, de încheierea contractelor cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce, după cum s-a menţionat în numeroase rânduri, nu este cazul.

Hotărârea pronunţată în cauza „A." nu dă câştig de cauză pârâţilor, contrar celor susţinute de recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Astfel, în hotărârea pilot pronunţată în cauza „A. şi alţii contra României" din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 778, din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că:

„- 134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „ o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

- 140. (…) existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

- 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

- 142. (…) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

- 143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. şi P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

- 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

- 145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.".

În primul rând, hotărârea tratează situaţia fostului proprietar, iar nu a cumpărătorilor chiriaşi, pentru a se considera că este relevantă în cazul acestora din urmă.

Pe de altă parte, pentru argumentele deja arătate, pârâţii nu au „un bun" în sensul Convenţiei, în raport de care să pretindă, cu succes, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, protecţia dreptului de proprietate.

În esenţă, reclamantul are un „bun" în sensul Convenţiei, confirmat irevocabil prin prezenta hotărâre, conform căreia urmează a se menţine hotărârile instanţelor anterioare, prin care s-a stabilit nelegalitatea naţionalizării şi s-a dispus obligarea pârâţilor, să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, acestuia, parte din imobilul revendicat.

Prin urmare, criticile privind nerespectarea dispoziţiilor Legii 1/2009, în ceea ce priveşte admiterea acţiunii în revendicare, şi contradicţia soluţiei din cauza de faţă cu jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (hotărârea pronunţată în cauza A.) nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

9. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la uzucapiunea de scurtă durată, ele se referă la două chestiuni procedurale şi la una de fond.

Astfel, recurentele pârâte I.M. şi N.E. au susţinut că, în mod greşit, prima instanţă nu s-a pronunţat, în dispozitivul sentinţei, asupra excepţiei uzucapiunii, iar recurenţii D.M. şi D.M.A. au arătat că instanţa de apel a soluţionat, în mod nelegal, aceeaşi excepţie, deşi trebuia să trimită cauza, spre rejudecare pe acest aspect, la prima instanţă, care nu a procedat la analiza pe fond a condiţiilor uzucapiunii, ci doar le-a enumerat.

Prima chestiune de ordin procedural, invocată de cele două recurente, nu poate fi examinată, de prezenta instanţă, deoarece ea nu constituie o critică adusă deciziei, ci hotărârii primei instanţe.

Or, în cazul în care, pentru un anume tip de cauză, sunt reglementate ambele căi de atac, obiectul recursului îl formează hotărârea instanţei de apel, conform art. 299 C. proc. civ.

Cât timp recurentele nu au arătat în ce a constat greşeala Curţii de Apel în legătură cu aspectul invocat, critica referitoare la pretinsa greşeală a primei instanţe nu poate fi examinată în recurs.

În ceea ce priveşte obligaţia instanţei de apel, de a trimite cauza, pentru rejudecarea, pe fond, a apărării formulate de pârâţii D.M. şi D.M.A., referitor la dobândirea proprietăţii prin uzucapiunea de scurtă durată, susţinerile sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, motivarea primei instanţe pe aspectul uzucapiunii este succintă, cuprinzând, în esenţă, prezentarea condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin acest mod originar, fără să arate, în mod expres, care condiţii ale uzucapiunii nu sunt îndeplinite în cauză şi pentru ce argumente.

Cu toate acestea, aspectul referitor la buna credinţă a pârâţilor fusese analizat, anterior, cu ocazia soluţionării acţiunii în nulitatea actelor juridice perfectate de ei. Ca atare, argumentele pentru care instanţa de fond nu a reţinut dobândirea proprietăţii prin uzucapiunea de scurtă durată, în favoarea pârâţilor, cu efect paralizant pentru acţiunea în revendicare, se deduc din constarea instanţei în legătură cu neîndeplinirea condiţie bunei credinţe la încheierea actelor juridice, invocate ca just titlu.

Nu se impunea, în consecinţă, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, pentru completarea considerentelor pe acest aspect, soluţia fiind, în acest caz, de un formalism excesiv.

Pe de altă parte, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea avea posibilitatea analizării uzucapiunii, invocată ca mijloc de apărare, direct în calea de atac; ca atare, avea şi posibilitatea completării considerentelor primei instanţe sub acest aspect, sens în care a şi procedat.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcare art. 297 C. proc. civ., care prevedea, în forma de la data pronunţării deciziei, soluţia desfiinţării cu trimitere, în cazul admiterii apelului pentru motivul necercetării în fond a cauzei, de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii de scurtă durată, doar recurentele I.M. şi N.E. au susţinut întrunirea cerinţelor acestui mod de dobândire a proprietăţii în persoana lor, astfel încât analiza din recurs va viza doar aceste părţi.

Susţinerile lor sunt neîntemeiate, întrucât uzucapiunea de 10 până la 20 de ani presupune, pe lângă justul titlu, şi condiţia unei posesii de bună credinţă, în sensul credinţei greşite a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar.

Or, pentru considerentele deja arătate, buna credinţă a pârâtelor, la momentul dobândirii imobilului, prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi reţinută.

Ca atare, nu poate opera, în favoarea lor, uzucapiunea de scurtă durată, aceasta presupunând întrunirea cumulativă a condiţiilor sus-enunţate.

Pe de altă parte, susţinerile pârâtelor, în sensul că posesia lor este anterioară anului 1990, deoarece provine de la stat, care avea toate însuşirile pentru a fi considerat proprietar, nu pot fi primite şi nici nu au relevanţă.

În primul rând, potrivit art. 1859 C. civ., „În toate cazurile în care posesiunea aceluiaşi lucru trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod singular sau universal, lucrativ sau oneros".

Acest text instituie principiul potrivit cu care fiecare posesor, indiferent dacă a dobândit posesia unui bun de la un non dominus, pe baza unui titlu translativ de proprietate, începe în persoana sa o posesie nouă, nefiind un simplu continuator al posesiei autorului său.

În plus, nu s-a contestat, în dosar, neîndeplinirea termenului prevăzut de lege pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată, în favoarea pârâtelor, pentru a se reţine, eventual, îndeplinirea condiţiei legate de termen, prin intermediul joncţiunii posesiilor, în sensul unirii posesiei exercitate de stat cu cea a pârâtelor.

De asemenea, ambele posesii, a statului transmiţător şi a pârâtelor, nu pot servi ca fundament al uzucapiunii scurte, prin joncţiunea posesiilor, şi determinat de faptul că posesia statului nu este utilă, preluarea bunului având loc prin violenţă, în baza unei naţionalizări nelegitime, cum a reţinut, în mod corect, şi Curtea de Apel, iar buna credinţă nu poate fi reţinută în persoana pârâtelor, pentru argumentele arătate mai sus.

Ca atare, nefiind întrunite cerinţele art. 1895 C. civ., pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată în favoarea pârâtelor, în mod corect, instanţa de apel a considerat că această apărare nu constituie un impediment pentru admiterea acţiunii în revendicare.

10. Referitor la cheltuielile de judecată suportate de recurenţii D.A.N. şi D.S.M., în fond şi apel, Curtea a considerat, în mod legal, că pârâţilor nu li se cuvin aceste cheltuieli în dosarul primei instanţe şi, totodată, nu le-a acordat nici în faza de control judiciar.

Astfel, în primă instanţă, ambele părţi, reclamantul şi pârâţii, au câştigat şi, totodată, au pierdut în pretenţiile, respectiv apărările formulate, reclamantul obţinând o soluţie favorabilă în ceea ce priveşte acţiunea în nulitate şi revendicare a imobilului cumpărat de pârâţii D., în temeiul Legii nr. 112/1995, iar aceştia din urmă au câştigat sub aspectul menţinerii contractului încheiat de D.S.M., în anul 1975.

În această situaţie, cheltuielile de judecată se compensează, conform art. 276 C. proc. civ., care prevede posibilitatea instanţei de proceda la compensarea lor, în cazul în care pretenţiile părţilor au fost încuviinţate în parte.

În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate de pârâţi în apel, Decizia le este defavorabilă, fiind de respingere a apelului declarat de ei, astfel încât, în această fază procesuală, reprezintă părţi căzute în pretenţii şi nu pot obţine cheltuieli de judecată, faţă de dispoziţiile art. 274 din acelaşi cod.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant, decedat pe parcursul procesului şi continuat de moştenitorul său, precum şi recursurile declarate de pârâţi sunt nefondate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 şi 7 din Cod.

Soluţia de respingere vizează şi cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de o parte dintre recurenţi, nefiind îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ., în raport de soluţia pronunţată asupra recursurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.A.G., continuat de moştenitorul acestuia, P.G., precum şi de pârâţii B.E., D.A.N. şi D.S.M., D.M.A. şi D.M., I.M., N.E., P.F. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 574/ A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1240/2011. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 980/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 897/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs ICCJ. Decizia nr. 899/2011. Civil. Asigurări sociale. Recurs ICCJ. Decizia nr. 927/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 980/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1240/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1387/2011. Civil. Pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1485/2011. Civil ICCJ. Decizia nr. 1488/2011. Civil. Pretenţii. Recurs