ICCJ. Decizia nr. 1485/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1485/2011
Dosar nr. 1160/1/2010
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1436 din 20 noiembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 39363/3/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta S.C.S. şi cererea conexată formulată de reclamantul S.C., ambele în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Tineret şi, în consecinţă, s-a modificat parţial Ordinul nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de pârâtă, în sensul că suma pe care notificatorii au obligaţia de a o plăti cu titlu de despăgubiri către stat este de 32.640 lei şi nu de 346.799,95 lei; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale ordinului contestat, pârâta fiind obligată la cheltuieli de judecată către S.C.S.
Apelurile declarate de către reclamanta S.C.S. şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Tineret împotriva sentinţei menţionate, precum şi cererea de aderare la apel formulată de reclamantul S.C. au fost admise prin Decizia nr. 814 din 4 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că instanţa de judecată a fost învestită în cauză, pe lângă anularea parţială a Ordinului nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de pârâtă, în privinţa cuantumului despăgubirilor şi cu petitul vizând demolarea construcţiilor edificate de pârâtă pe terenul restituit reclamanţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 494 C. civ.; or, prin hotărârea pronunţată în cauză, prima instanţă nu s-a pronunţat pe acest capăt de cerere şi nici nu a analizat dispoziţiile legale invocate drept temei juridic.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 39363/3/2006, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 527 din 10 aprilie 2009, a admis acţiunea formulată de ambii reclamanţi, a anulat, în parte, Ordinul nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de pârâtă, în sensul înlăturării obligaţiei reclamanţilor la plata către pârâtă a contravalorii construcţiilor edificate pe terenul restituit; a obligat, totodată, pe pârâtă să ridice construcţiile edificate pe acest teren, precum şi la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, pe aspectul despăgubirilor la care au fost obligaţi contestatorii prin Decizia contestată, că aceste sume sunt reprezentate de contravaloarea construcţiilor edificate pe terenul restituit contestatorilor, construcţii edificate anterior anului 1990.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv, s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă.
Legiuitorul a avut în vedere ca respectivele construcţii să fi fost edificate în baza unor documentaţii legal aprobate, or, în speţă, construcţiile nu pot fi calificate ca respectând atare exigenţe.
Astfel, pe aceste construcţii, pârâtul nu deţine un titiu de proprietate, apărările acestuia în sensul că pentru imobilele edificate anterior anului 1990 nu era necesară autorizarea nu pot fi reţinute, întrucât, aşa cum s-a arătat, aceste construcţii nu au fost edificate în baza unor autorizări prealabile.
Aceste construcţii fiind edificate în mod nelegal pe terenul reclamanţilor, devin incidente dispoziţiile art. 494 C. proc. civ., astfel încât cererea reclamanţilor ca pârâta să fie obligată a-şi ridica aceste construcţii a fost apreciată ca întemeiată, în consecinţă, tribunalul înlăturând obligaţia stabilită în incinta contestatorilor de plată a contravalorii acestor construcţii.
Apelul declarat de către pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului (fost Autoritatea Naţională pentru Tineret) împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 673/ A din 10 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
În considerentele acestei decizii, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, art. 10.1 şi 10.4 din HG 250/2007, pe temeiul cărora, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a admis acţiunea celor doi contestatori, câtă vreme prin emiterea ordinului ce face obiectul contestaţiei, celor doi contestatori le-a fost recunoscut, irevocabil, dreptul de proprietate asupra terenului pe care respectivele construcţii au fost edificate, iar potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia de restituire în natură face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra bunului restituit şi are forţa probantă a unui înscris autentic.
Prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabilesc neechivoc faptul că doar pentru acele construcţii care au fost edificate cu autorizaţie de construire, care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, se poate dispune ca acestea să revină fostului proprietar al terenului restituit în natură, sub rezerva achitării unei despăgubiri la valoarea de piaţă a construcţiei respective.
Este adevărat că prevederile art. 10 alin. (3) din legea nr. 10/2001, invocate de apelant, stabilesc că fac obiect al restituirii în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile, însă aceasta dispoziţie legală nu condiţionează restituirea în natură a acestor terenuri de plata unor despăgubiri, norma specială aplicabilă în această materie - art. 10 alin. (5) din legea nr. 10/2001, fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Aşa fiind, câtă vreme apelantul, prin ordinul emis, a apreciat că se impune restituirea în natură a terenului preluat abuziv, pe care se afla aceste construcţii, acesta nu avea posibilitatea de a condiţiona această restituire de plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piaţă a construcţiilor edificate de stat ulterior exproprierii, fără autorizaţie de construire pe terenul menţionat, decât în limitele şi în condiţiile expres stabilite de lege, care nu erau îndeplinite în cauză.
Faptul că aceste construcţii au fost edificate de stat şi aparţin statului şi că unele dintre acestea nu au natura unor construcţii uşor demontabile, aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, nu poate conduce la o altă soluţie, prin raportare la considerentele anterior expuse.
Sub acest aspect, instanţa a constatat că, prin recunoaşterea, prin Ordinul nr. 1153/2006, a dreptului de proprietate asupra terenului pe care sunt ridicate aceste construcţii, cei doi intimaţi deţin un „bun actual", ca noţiune autonomă, în sensul primului protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, opozabil erga omnes.
Potrivit art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie, dreptul de proprietate nu este unul absolut şi că el poate fi supus limitărilor, care, însă, trebuie să fie prevăzute de o lege accesibilă şi previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică şi să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între interesele balansate.
Or, în cauză, legea specială în materie nu reglementează în sarcina proprietarilor ale căror bunuri au fost restituite obligaţia de plata a unor despăgubiri decât în cazul construcţiilor autorizate.
Pe de altă parte, nici din perspectiva dreptului comun, reprezentat de art. 494 C. civ., nu s-ar putea reţine o atare obligaţie: din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că orice constructor pe terenul proprietatea altuia este îndatorat să ridice construcţiile astfel edificate, cu excepţia prevăzută în alineatul final al art. 494 C. proc. civ., şi anume aceea a constructorului de bună credinţă. Or, în condiţiile în care terenul a fost retrocedat în natură, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, aceasta reprezintă o recunoaştere expresă a preluării ale abuzive de către de stat, neputând fi reţinută calitatea de constructor de bună credinţă a acestuia.
Nu poate fi reţinută nici teza susţinută de apelant în sensul că, prin măsurile dispuse de prima instanţă, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei a celor doi contestatori, câtă vreme, în realitate, pe această cale, s-a impus o repunere a părţilor în situaţia anterioară edificării acestor construcţii de către stat. Astfel, aceştia nu sunt în situaţia în care, ca efect al restituirii terenului preluat abuziv de către stat, să beneficieze de un drept de proprietate asupra acestor construcţii, fără plata unor despăgubiri, situaţie în care s-ar putea vorbi despre o creştere nejustificată a patrimoniului lor, pe seama statului, condiţie esenţială pentru reţinerea în cauză a faptului licit al îmbogăţirii fără just temei.
Tot astfel, din moment ce apelanta a dispus de aceste construcţii, prin ordinul ce face obiectul contestaţiei, acestea au fost, practic, înstrăinate către contestatori iar, pe de altă parte, din probatoriul administrat în cauză rezultă că ele au fost edificate fără autorizaţie, aşadar ilegal.
Ca atare, apărările acesteia referitoare la împrejurarea că ele aparţin domeniului public nu pot fi apreciate ca fiind pertinente, prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care condiţionează apartenenţa la domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de intrarea lor în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România ia parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, faptul că imobilele construcţii aflate pe terenul restituit în natură intimaţilor au fost ridicate fără niciun fel de autorizaţie, în condiţiile în care acele construcţii au fost ridicate de către stat din fonduri proprii, ulterior exproprierii, iar edificarea s-a realizat conform planului de lucrări, schiţelor şi proiectelor întocmite la acea dată, cu respectarea destinaţiei conferite prin legi, decrete sau orice alte dispoziţii legale în vigoare.
Nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea 10/2001, deoarece în cauză nu este vorba despre construcţii ridicate după anul 1990 şi nici nu sunt uşor demontabile, fiind edificate din cărămidă şi cu fundaţie din beton.
Restituirea în natură a terenului pe care se află acele construcţii nu îndreptăţeşte pe intimaţi să solicite ridicarea acestora şi nici să fie scutiţi de plata contravalorii lor.
Pe de altă parte, imobilul face parte din domeniul privat al statului, recurentul având doar un drept de administrare asupra terenului şi a clădirilor aferente, astfel încât, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998, existenţa unui titlu nevalabil al statului putea fi infirmată doar dacă dobândirea bunului s-ar fi realizat fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Or, acest lucru nu s-a întâmplat, dat fiind că terenul a fost preluat în baza Legii reformei agrare nr. 187/1945.
Dacă s-ar fi ţinut cont de aceste aspecte, instanţa nu ar mai fi reţinut în sarcina recurentului calitatea de constructor de rea-credinţă şi ar fi constatat că Ministerul Tineretului si Sportului are dreptul la plata unor despăgubiri, aşa cum prevede punctul 10.5 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, al căror cuantum nu poate fi mai mic decât valoarea înscrisă în evidentele contabile ale instituţiei, respectiv 207.907,21 RON.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin Ordinul nr. 1153 din 9 octombrie 2006 emis de către Autoritatea Naţională pentru Tineret (al cărei continuator este recurentul - pârât Ministerul Tineretului şi Sportului), s-a dispus restituirea în natură către reclamanţii S.C.S. şi S.C. a întregului imobil situat în corn. Izvoarele, jud. Prahova aflat în patrimoniul unităţii deţinătoare, compus din teren în suprafaţă de 1,40 ha şi construcţie, cu obligaţia reclamanţilor de a plăti despăgubiri în cuantum de 346.799,95 lei, ca echivalent al valorii de piaţă a imobilului edificat de stat pe terenul reclamanţilor.
Aşadar, s-a restituit imobilul în compunerea de la data preluării abuzive de la autorul reclamanţilor, Scorţea Ion (teren şi o construcţie), însă şi construcţiile edificate de către stat pe teren, după preluarea în baza Legii nr. 187/1945.
Ipoteza legală în care Autoritatea Naţională pentru Tineret a considerat că se încadrează situaţia creată prin modalitatea aplicată de restituire a imobilului este cea prevăzută de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autoritate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare".
Astfel, unitatea deţinătoare a înţeles să restituie şi terenul pe care se află construcţii noi, edificate de stat după preluare (mai precis, în perioada 1955 - 1981), care nu-i mai sunt necesare - nu s-a contestat că tabăra şcolară de la Izvoarele nu mai este funcţională din anul 2000, după cum rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar, întocmit la cererea Autorităţii Naţionale pentru Tineret (fila 40 dosar fond) -, sub condiţia dezdăunării pentru aceste construcţii.
Instanţa de apel a apreciat, în contextul acestei norme din Legea nr. 10/2001, că, întrucât construcţiile noi nu au fost autorizate, nu subzistă condiţia dezdăunării.
Această apreciere este legală, însă pentru considerentul că existenţa unor construcţii neautorizate, edificate de stat, plasează modul de abordare a naturii măsurilor reparatorii pentru teren în ipoteza prevăzută de art. 10 alin. (2), şi nu de art. 10 alin. (5), astfel cum a considerat unitatea deţinătoare. Este legală, de altfel, chiar în ipoteza art. 10 alin. (5), pentru argumentele ce urmează a fi expuse.
Este de precizat, în prealabil, că recurentul nu contestă faptul că respectivele construcţii, identificate de către expertul desemnat în cauză, au fost edificate, anterior anului 1990, fără autorizaţie (recurentul susţine, în schimb, că edificarea s-a făcut cu bună - credinţă, iar construcţiile sunt evidenţiate în domeniul public al statului, susţineri ce vor fi analizate, de asemenea, în cadrul prezentelor considerente).
Inexistenţa autorizaţiei echivalează, în opinia legiuitorului, cu o edificare ilegală, în termenii art. 10.4 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 10 alin. (2), „In cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autoritate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi., măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
per a contrario din această normă, existenţa unor construcţii noi neautorizate nu reprezintă un impediment la restituirea în natură a terenului, precum în cazul expres reglementat al construcţiilor noi autorizate.
Şi în art. 10 alin. (3) se prevede posibilitatea restituirii în natură a unui teren pe care se află construcţii noi neautorizate în condiţiile legii, dar se referă la construcţii realizate după 1 ianuarie 1990 (cea de-a doua ipoteză din această normă, vizând construcţii uşoare sau demontabile, nu are nici o legătură cu speţa).
Deşi art. 10 alin. (3) nu este incident, deoarece, în cauză, construcţiile noi au fost edificate înainte de 1990, interpretarea sistematică a acestei norme şi a celei din alin. (2) conduce la constatarea că, deşi ambele norme permit restituirea în natură a unui teren pe care se află construcţii noi neautorizate, alin. (2) vizează asemenea construcţii realizate anterior anului 1990, în timp ce alin. (3) se preocupă de cele ulterioare aceluiaşi an.
Aşadar, situaţia din speţă, creată prin restituirea terenului pe care se află construcţii noi neautorizate, edificate anterior anului 1990, corespunde reglementării din art. 10 alin. (2) interpretat per a contrario şi prin coroborare cu art. 10 alin. (3). Or, această reglementare nu include niciun fel de despăgubire pentru constructorul ce a edificat lucrări considerate ilegale de către legiuitor, prin art. 10.4 din Normele metodologice, după cum s-a arătat anterior.
Chiar dacă situaţia de fapt a speţei ar fi încadrată în art. 10 alin. (5) din lege, s-ar ajunge tot la concluzia inexistenţei vreunei obligaţii de dezdăunare a constructorului unor lucrări neautorizate, în sarcina proprietarului terenului.
Constatarea anterioară privind posibilitatea restituirii în natură a unui teren ocupat de construcţii noi neautorizate, edificate fie anterior, fie ulterior anului 1990, se constată că se regăseşte şi în art. 10 alin. (5), interpretat logic, prin aplicarea argumentelor a fortiori şi acela al analogiei, însă şi literal.
Astfel, dacă norma prevede că se restituie în natură terenurile noi autorizate (care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare), cu atât mai mult se restituie cele neautorizate, pentru aceleaşi motive expuse în legătură cu art. 10 alin. (2) şi alin. (3).
Întrucât în aceste din urmă ipoteze menţionate nu se prevede plata vreunei despăgubiri, pentru identitate de raţiune nici în cazurile din alin. (5) nu se impune o asemenea dezdăunare.
De altfel, condiţia dezdăunării este prevăzută exclusiv în situaţia construcţiilor noi autorizate, astfel cum rezultă prin interpretarea literală a normei, sfera de aplicare a dispoziţiei legale neputând fi extinsă altor situaţii ce nu au fost prevăzute de legiuitor (pe care acesta le-a reglementat în alte norme, cum sunt cele din alin. (2) şi alin. (3) din acelaşi art. 10 al legii).
Legiuitorul se referă în art. 10 la construcţii „autorizate" ori „neautorizate", inclusiv în privinţa construcţiilor edificate de stat pe terenul preluat abuziv, aşadar independent de edificarea cu bună - credinţă sau cu rea - credinţă, în termenii apărării pe care recurentul a susţinut-o în cauză, inclusiv prin motivele de recurs.
Art. 10 alin. (5) reprezintă, fără îndoială, o aplicaţie a accesiunii imobiliare artificiale în varianta edificării pe terenul altei persoane cu materialele constructorului, reglementată de art. 494 C. civ., în condiţiile în care dispoziţia emisă în procedura Legii nr. 10/2001, contestată în cauză, valorează tidu de proprietate al reclamanţilor pentru teren (neputând a se agrava, prin infirmarea restituirii în natură, situaţia persoanei îndreptăţite în cadrul propriei contestaţii).
Fiind vorba despre o normă specială, trebuie aplicată ca atare, nefiind necesară trimiterea la Codul civil, decât în privinţa acelor aspecte ale raportului obligaţional pe care norma derogatorie nu le reglementează.
Or, dispoziţia din Legea nr. 10/2001 nu introduce nici o distincţie, în privinţa măsurilor reparatorii cuvenite pentru teren, în funcţie de atitudinea subiectivă a constructorului la data edificării, cerinţa autorizării edificării nefiind echivalentă cu o conduită de bună sau de rea - credinţă a acestuia.
Ca atare, în virtutea accesiunii, proprietarul terenului restituit în procedura Legii nr. 10/2001 devine şi proprietarul construcţiei realizate de o altă persoană, fără ca proprietarul să aibă obligaţia de a o dezdăuna pe aceasta prin restituirea contravalorii construcţiei, din moment ce s-a construit în absenţa unei autorizări legale.
Dacă s-ar încerca o corelaţie între cerinţa legală şi atitudinea subiectivă a constructorului la momentul edificării, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că situaţia unei construcţii realizate fără autorizaţie este asimilabilă celei în care se află constructorul de rea - credinţă, pentru argumentul că faptul preluării abuzive a terenului înainte de anul 1989 este incompatibil cu o atitudine de bună - credinţă.
Chiar dacă ne-am raporta strict la cerinţele dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, relative la autorizare, este suficient că legiuitorul echivalează construirea fără autorizaţie cu o faptă „ilegală", în termenii art. 10.4 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, deja menţionat în cuprinsul motivării prezentei decizii.
Or, autorul unui act de încălcare a legii nu poate pretinde protecţia dreptului astfel exercitat, iar legiuitorul din actul normativ cu caracter special nici nu a înţeles să acorde o asemenea protecţie, din moment ce a prevăzut restituirea în natură a terenului pe care se află construcţiile neautorizate, fără plata vreunei despăgubiri pentru acestea.
În ceea ce priveşte dispoziţia primei instanţe din cauză de obligare a pârâtului de desfiinţare a construcţiilor nelegal edificate, menţinută în apel, se constată, în absenţa unei reglementări în legea specială, că s-a făcut, în mod corect, aplicarea dreptului comun, reprezentat de prevederile art. 494 C. civ.
Pe baza celor expuse anterior, fiind vorba despre un constructor de rea - credinţă, acesta nu poate pretinde dezdăunarea pentru construcţiile nelegale, însă nici poate împiedica exercitarea dreptului de opţiune al proprietarului terenului în sensul predării terenului liber de orice construcţii, pe cheltuiala debitorului obligaţiei. Acest drept de opţiune nu este exercitat abuziv în cauză, ca atare, nici nu poate fi cenzurat de către instanţa de judecată, care este abilitată doar să ia act de manifestarea de voinţă a creditorului şi să dispună în consecinţă.
În aceste condiţii, sunt lipsite de temei susţinerile recurentului referitoare la buna - credinţă a statului la momentul edificării, inclusiv din perspectiva valabilităţii titlului statului creat prin preluarea imobilului anterior anului 1989 (susţinere prin care s-a încercat a se demonstra că statul a construit având convingerea că este proprietarul terenului), respectiv la evidenţierea construcţiilor în domeniul public al statului.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii şi, drept urmare, va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului împotriva deciziei nr. 673/ A din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1488/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1387/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
