ICCJ. Decizia nr. 1387/2011. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1387/2011

Dosar nr. 10795/3/2008

Şedinţa publică din 17 februarie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 16 iunie 2006, sub nr. 9466/300/2006, reclamanta B.M. a chemat în judecată pârâtele A.S., Primăria Sectorului 2 Bucureşti şi Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 100.000.000.000 ROL reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit de aceasta în urma nerespectării clauzelor contractuale prevăzute în actul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 2002.

Prin sentinţa civilă nr. 7634 din 3 octombrie 2006, Judecătoria Sectorului 2 a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere valoarea obiectului acţiunii şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 40640 din 1 februarie 2007, iar prin sentinţa civilă nr. 187 din 1 februarie 2007 s-a dispus anularea acţiunii reclamantei, ca netimbrată.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că deşi a fost încunoştinţată în legătură cu obligaţia ce îi revenea conform Legii nr. 146/1997, pentru plata anticipată a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 193.948,20 ROL, reclamanta nu a făcut dovada achitării acestei sume şi nici a formulării unei cereri de reexaminare a taxei, în condiţiile prevăzute de art. 18 din lege.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 270/ A din 7 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B.M., a desfiinţat sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a V-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, sub nr. 10795/3/2008.

Prin încheierea de şedinţă din 24 iunie 2008 tribunalul a respins ca tardiv formulate mai multe cereri modificatoare a cererii introductive de instanţă, formulate în scris şi oral de către reclamanta în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 30 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată din oficiu de către instanţă şi a respins acţiunea reclamantei pentru autoritate de lucru judecat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 2304/2005, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 663/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sector 2 Bucureşti şi A.S., referitor la obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000.000.000 ROL, cu titlu de prejudiciu.

Tribunalul a apreciat că există identitate de părţi, obiect şi cauză între cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză şi cererea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti; cererile sunt între aceleaşi părţi, obiectul celor două cereri este obligarea pârâţilor la plata unor daune în cuantum de 100.000.000.000 ROL, iar temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei îl constituie, în ambele cazuri, pretinse nelegalităţi în procedura de emitere a titlului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, pe numele pârâtei A.S..

Tribunalul a apreciat, totodată, că în raport de excepţia autorităţii de lucru judecat, cererea de înscriere în fals formulată de reclamantă este lipsită de relevanţă. Aceasta, întrucât, o hotărâre judecătorească nu este susceptibilă de a face obiectul unei asemenea proceduri, în condiţiile în care nu se contestă emitentul acesteia ori valabilitatea semnăturilor, ci conţinutul său, pretins, necorespuntător realităţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.M.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 17/ A din 12 ianuarie 2010, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă, reţinând următoarele considerente:

Autoritatea de lucru judecat reprezintă unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârilor judecătoreşti şi este reglementată de art. 1201 C. civ., ca o prezumţie legală, absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul – „res judicata pro veritate habetur".

Acest principiu are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

Altfel spus, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, chiar cu poziţia procesuală inversată, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi, printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunţată într-un alt proces.

Putere de lucru judecat dobândeşte orice hotărâre judecătorească prin care s-a soluţionat fondul pretenţiilor şi a drepturilor subiective afirmate de părţi.

Excepţia puterii de lucru judecat este o excepţie de fond, absolută şi de ordine publică, care, potrivit dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ., poate fi ridicată chiar şi de către instanţă din oficiu.

Pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, excepţia trebuie pusă în discuţia părţilor.

Principiul contradictorialităţii, prevăzut de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

De asemenea, contradictorialitatea înseamnă că fiecare parte are dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile celeilalte părţi şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.

Respectarea acestui principiu asigură, totodată, respectarea dreptului constituţional la apărare al părţilor din proces, încălcarea lui fiind sancţionată cu nulitatea.

În speţă, se constată că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată pentru prima dată prin cererea din data de 22 septembrie 2008, formulată de intimata A.S. şi pusă în discuţia părţilor la termenul din 4 noiembrie 2008, cât şi la data de 13 ianuarie 2009, când apelanta a fost prezentă şi a avut posibilitatea de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, prin exercitarea dreptului de a se apăra şi combate excepţia invocată.

Mai mult, apelanta a formulat şi concluzii scrise în acest sens (fila 78 - dosar fond), motiv pentru care, Curtea a apreciat că au fost respectate, atât principiul contradictorialităţii, cât şi dreptul la apărare al părţilor în proces.

În ceea ce priveşte stabilirea, în ce măsură există putere de lucru judecat, trebuie verificată tripla identitate de elemente prevăzută de dispoziţiile art. 1201 C. civ., potrivit cărora „este lucru judecat atunci când a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate".

În ceea ce priveşte identitatea de părţi, instanţa de fond a reţinut în mod corect că această condiţie este îndeplinită de cele două acţiuni, aspect necontestat de către apelanta reclamantă.

Cu privire la celelalte două elemente necesare pentru a exista autoritate de lucru judecat, Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect identitatea de obiect şi cauză între acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 2304/2005 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi prezenta acţiune.

Pentru a exista identitate de obiect între două acţiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele, în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acţiuni să rezulte că scopul final urmărit este acelaşi în ambele acţiuni. De asemenea, sfera noţiunii de obiect cuprinde nu numai pretenţia concretă a reclamantului, ci şi dreptul subiectiv ce se încearcă valorificat.

Or, atât în cadrul primului litigiu, ce s-a purtat cu privire la modul în care a fost eliberat titlul de proprietate din 5 decembrie 2002 în temeiul Legii nr. 18/1991, cât şi în cadrul acţiunii de faţă, scopul urmărit de apelanta reclamantă vizează modul de executare şi interpretare a contractului de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 2002 şi de eliberare a titlului de proprietate din 5 decembrie 2002 în temeiul Legii nr. 18/1991, generator de prejudiciu moral pentru aceasta.

Prin introducerea unei noi cereri, având ca obiect repararea aceluiaşi prejudiciu moral, apelanta reclamantă tinde să lipsească de efectul lucrului judecat hotărârea anterioară, prin care s-a stabilit irevocabil, că actul de vânzare-cumpărare din 7 octombrie 2002 a avut ca obiect doar construcţiile, iar cu privire la teren reclamanta a dobândit un drept de creanţă faţă de intimata A.S., respectiv de a cere încheierea actului adiţional cu plata diferenţei de preţ de 7.000 dolari S.U.A. ulterior obţinerii titlului de proprietate.

Apelanta reclamantă nu pretinde nici o altă cauză juridică a dreptului său, având în vedere că atât în primul litigiu, cât şi în acţiunea de faţă s-au invocat nelegalităţi în procedura de emitere a titlului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, pe numele intimatei pârâte A.S.

Având în vedere că aspectele referitoare la drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor, stabilite prin convenţia bilaterală de vânzare-cumpărare cu privire la teren, respectiv legalitatea emiterii titlului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, au fost tranşate în mod irevocabil în cadrul acţiunii soluţionate prin sentinţa civilă nr. 5966 din 11 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, repunerea în discuţie a aceloraşi drepturi pe calea unei noi acţiuni nu se poate face decât cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, care are rolul de a asigura, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

În raport de argumentele arătate, Curtea de apel a apreciat că în cauză este îndeplinită tripla identitate de elemente cerută de dispoziţiile art. 1201 C. civ., ceea ce face de prisos cercetarea celorlalte cereri, care privesc fondul cauzei.

O astfel de cerere este şi cea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate fiind un mijloc procesual de apărare, o formă de control indirect a actelor în raport de care se invocă, astfel încât, în mod corect nu a făcut obiectul analizei.

În ceea ce priveşte cererea de înscriere în fals, aceasta a vizat sentinţa civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a deciziilor pronunţate de instanţele de apel şi recurs în căile de atac formulate împotriva acesteia.

Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, o hotărâre judecătorească nu este susceptibilă de a face obiectul unei asemenea proceduri, în condiţiile în care se contestă conţinutul său, care se bucură de putere de lucru judecat şi este considerat că reflectă adevărul.

În ceea ce priveşte cererile modificatoare, Curtea a constatat că instanţa de fond a apreciat corect că acestea au fost depuse la un termen la care dosarul nu se mai afla la prima zi de înfăţişare, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cadrul procesual fiind deja stabilit în primul ciclu procesual.

Prin urmare, modificarea acţiunii intervenită la instanţa de trimitere nu se putea face decât cu consimţământul expres al intimaţilor pârâţi, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere opoziţia părţilor adverse de a se modifica cadrul procesual în cauza de faţă, în mod corect nu a fost primită cererea în forma modificată.

Faţă de cele reţinute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinţei, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta B.M.

Criticile formulate prin motivele de recurs se referă, în esenţă, la următoarele aspecte:

În mod greşit instanţele anterioare au reţinut autoritatea de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 5966 din 11 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă, întrucât în apelul declarat împotriva sentinţei şi în recursul declarat împotriva deciziei de apel, motivaţia respingerii acţiunii a fost schimbată.

Este adevărat că nici în Decizia pronunţată în apel şi nici în Decizia civilă pronunţată în recurs nu s-a scris, în mod clar si explicit, că acţiunea se respinge pentru alte motive, dar având în vedere că motivarea a fost diferită, prin raportare la elementele constitutive ale hotărârii judecătoreşti prevăzute de art. 261 cod de procedură civilă, în mod evident, s-a aplicat greşit art. 296 C. proc. civ.

Prin urmare, sentinţa civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti nu a rămas definitivă si irevocabilă, aceste susţineri fiind ridicate şi prin motivele de apel, fără însă, ca ele să fie puse în discuţia părţilor.

O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează faptul că, indiferent de persoana care a ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat în cauză, aceasta avea obligaţia de a o motiva în fapt si în drept. Or, conform actelor de la dosar, pârâta a ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 5966/2005, fără nici o detaliere, motiv pentru care, recurenta reclamantă susţine că nu a avut astfel posibilitatea să-şi facă în mod corespunzător apărarea.

Mai mult, instanţa de apel a consemnat un fapt contrar actelor de la dosar, cum că la fila 78 reclamanta a pus concluzii asupra excepţiei. Or, la pagina 78 nu s-au pus concluzii asupra celor trei condiţii ale excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci s-au făcut solicitări pentru înscrierea în fals împotiva sentinţei nr. 5966/2005. Interpretarea cererii de înscriere în fals de către instanţa de apel, ca şi concluzii pentru excepţia autorităţii de lucru judecat este susceptibilă de cercetare prin prisma art. 304 pct. 4 sau art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel a ignorat multiplele cereri de studiu dosar de la arhiva tribunalului, făcute pentru studiul dosarului sau pentru a obţine de la pârâta A.S. copii de pe actele depuse, toate făcute pentru pregătirea apărărării în cauză.

O altă critică priveşte greşita respingere a cererii de înscriere în fals a reclamantei împotiva sentinţei civile nr. 5966/2005, sub toate aspectele, respectiv: nemotivarea în drept a acestei măsuri; aprecierile instanţelor anterioare în acest sens, în loc să se motiveze în drept respingerea cererii de înscriere în fals; hotărârea judecătorească definitivă si irevocabilă ca act autentic de sine stătător este supus înscrierii în fals, ca orice alt act autentic. Prin urmare hotărârea judecătorească definitivă si irevocabilă ca act autentic de sine stătător este supus procedurii de înscriere în fals.

În continuare, recurenta reclamantă critică pe larg soluţia de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat prin identificarea celor trei condiţii, ca fiind nelegală, deoarece în mod evident, nu a fost aplicată excepţia autorităţii de lucru judecat bazată pe art. 1201 C. civ. si art. 166 C. proc. civ., excepţie care impune tripla identitate de părţi, obiect si cauză, ci prezumţia de putere de lucru judecat, bazată pe art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 pct. 2 C. civ., prezumţie care impune, în conformitate cu „actualele" interpretări, că nici o hotărâre, fie prin dispozitivul, fie prin considerentele sale, fie prin efectele sale, să nu contrazică altă hotărâre. Or prezumţia de lucru judecat pronunţată în lumina „actualelor" interpretări este nelegală, întrucât în lege nu există stipulat, explicit sau prin interpretare, că prezumţia de lucru judecat necesită tripla identitate (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă precizează în motivarea recursului, că cercetarea pe care a supus-o şi o supune în continuare controlului judiciar este legată de atribuţia instanţelor de a motiva în drept, de a încadra în drept, de a determina norma legală în virtutea căreia se emite şi se eliberează fiecare act din procedura de (re)constituire a dreptului de proprietate pentru terenurile preluate în proprietatea statului în virtutea art. 30 din Legea nr. 58/1974. Interesează, în mod special, încadrarea în drept a cererii presupusului beneficiar (întrucât la data acesteia se raportează sentinţa civilă nr. 5966/2005, ca dată de naştere a dreptului la reconstituire) şi a hârtiei intitulată «titlu de proprietate» ca act administrativ ce produce efecte civile.

Lucru judecat presupune ca în dispozitivul sau considerentele primei hotărâri să exise cercetare în fond, să existe motivare în fapt şi în drept a soluţiei judecătorului.

În sentinţa civilă nr. 5966/2005 toată procedura este tranşată prin formularea «procedura iniţiată prin cererea. a continuat şi s-a finalizat prin emiterea ordinului şi a titlului». Or, atâta timp cât instanţa nu a cercetat în concret şi în fond legea, nu se poate discuta de prezumţia sau de excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât nu există tocmai elementele pe care se judecă o asemenea excepţie. În mod evident, în sentinţa civilă nr. 5966/2005 nu există încadrarea legală a actelor de procedură si, în mod special, nu există încadrarea în lege a cererii şi a titlului de proprietate. Prin urmare, nu se poate cerceta lucrul judecat atâta timp cât nu există temeiul ce trebuie judecat.

Un alt aspect criticat de recurenta reclamantă se referă la necercetarea excepţiilor de nelegalitate invocate, ceea ce face ca soluţia pronunţată să fie nelegală, prin aplicarea greşită a legii. Sub acest aspect este aplicabil cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cazul în care aspecte noi, neinvocate în prima acţiune, se ivesc, partea are dreptul la judecată. În acest sens, cercetarea excepţiilor de nelegalitate invocate aduc aspecte noi. Excepţiile invocate nu sunt simple şi/sau alte apărări, ci sunt cereri de sine stătătoare care se judecă pe procedura specială, prin invocarea excepţiei de nelegalitate. Prin urmare, ele trebuiau cercetate.

În continuare, se susţine că cererea modificatoare a fost respinsă în mod nelegal prin aplicarea greşită a legii.

Prin Decizia civilă atacată s-a «apreciat» că a fost depusă la un termen la care dosarul nu se mai afla la prima zi de înfăţişare, cadrul procesual fiind deja stabilit în primul ciclu procesual. Decizia civilă nu a identificat care este prima zi de judecată, care este primul ciclu procesual. Conform actelor de la dosar, până la data depunerii cererii modificatoare, s-a judecat cererea de scutire taxă judiciară de timbru. Judecarea acesteia face ca instanţa să devină legal sesizată. Or, atâta timp cât instanţa nu a fost legal constituită, nu se putea face nici o cerere, inclusiv cerere modificatoare.

Sub acest aspect este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, aplicarea greşită a legii.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport de motivele de nelegalitate, expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată de recurenta reclamantă cu privire la greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în această cauză, având în vedere că motivarea soluţiei pronunţate prin sentinţa civilă nr. 5966 din 11 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 663/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost diferită – în fond, apel şi recurs, prin raportare la elementele constitutive ale hotărârii, prevăzute de art. 261 C. proc. civ., nu poate fi primită.

În primul rând, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de faţă îl constituie Decizia curţii de apel (atacată cu recurs), ci nu sentinţa civilă nr. 5966 din 11 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în raport de care s-a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat în cauză.

În al doilea rând, instanţa de apel a confirmat soluţia respingerii acţiunii reclamantei pentru autoritate de lucru judecat, pronunţată de prima instanţă, analizând elementele autorităţii de lucru judecat – părţi, obiect şi cauză – în raport de sentinţa civilă nr. 5966 din 11 iunie 2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, fără a avea relevanţă în acest sens, modul cum au motivat instanţele acestă din urmă hotărâre, în cele trei cicluri procesuale pe care le-a parcurs Dosarul nr. 2304/2005, în care a fost pronuţată.

De altfel, cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, este pe deplin consacrat în doctrina juridică de specialitate şi în jurisprudenţă că, motivarea hotărârii de primă instanţă poate fi suplinită, remediată sau schimbată prin motivarea instanţelor de control judiciar.

De asemenea, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.

În ceea ce priveşte critica relativă la modul de invocare a excepţiei autorităţii de lucru judecat şi la posibilitatea reclamantei de a-şi formula apărarea cu privire la aceasta, Înalta Curte constată că pârâta A.S. a invocat pentru prima dată această excepţie prin cererea din data de 22 septembrie 2008, în dovedirea căreia a depus un set de acte (34 de file), instanţa dând posibilitatea reclamantei, la termenul de judecată din 23 septembrie 2008, să ia cunoştinţă de înscrisurile de la dosar şi de a-şi pregăti apărarea (fila 72 – dosar fond).

Prin memoriul intitulat Note Scrise, depus la data de 4 noiembrie 2008, reclamanta B.M. a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâtă, iar la pct. 1 a tratat excepţia autorităţii de lucru judecat invocată faţă de sentinţa civilă nr. 5966/2005 (fila 78 – 83 dosar fond).

Mai mult, la data de 13 ianuarie 2009, când apelanta reclamantă a fost prezentă personal în faţa instanţei, aceasta a avut posibilitatea de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, prin exercitarea dreptului de a se apăra şi a combate excepţia invocată. De altel, reclamanta a declarat că a depus la dosar concluzii pe excepţiile invocate, fiind respectate astfel, atât principiul contradictorialităţii, cât şi dreptul la apărare al părţii interesate.

Prin urmare, necorespunzând realităţii susţinerile recurentei reclamante din motivele de recurs, nu se pune problema analizei incidenţei motivelor de nelegalitate invocate, reglemntate de art. 304 pct. 4 sau art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea de înscriere în fals formulată de reclamantă în faţa instanţei de fond, se constată că aceasta a vizat sentinţa civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi deciziile pronunţate de instanţele de apel şi recurs în căile de atac formulate împotriva acesteia.

Spre deosebire de verificarea de scripte, care este aplicabilă numai înscrisului sub semnătură privată, procedura înscrierii în fals, reglemntată de art. 180 – 184 C. proc. civ., poate avea ca obiect atât un înscris sub semnătură privată, cât şi un înscris autentic.

O hotărâre judecătorească irevocabilă nu este susceptibilă de a face obiectul procedurii falsului, când se contestă conţinutul său, care se bucură de putere de lucru judecat şi este considerat că reflectă adevărul, ci nu emitentul acesteia sau semnăturile.

În acest sens, în practica judiciară şi în doctrina de specialitate s-a statuat că beneficiază de putere de lucru judecat şi o hotărâre lovită de nulitate, deoarece în sistemul nostru procedural nu există nulităţi de drept. Partea interesată are deschise căile de atac prevăzute de lege, prin care să invoce nulitatea hotărârii, nu procedura falsului. Această concluzie decurge din regimul juridic aplicabil hotărârilor judecătoreşti.

Prin urmare, critica formulată nu este fondată, urmând a fi înlăturată în recurs.

În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la soluţia pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că se circumscriu sferei de aplicabilitate a cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, însă, acest motiv de nelegalitate nu este incident în recurs.

De menţionat este că, instanţa competentă să se pronunţe asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii opuse, ci verifică numai dacă elementele autorităţii de lucru judecat – părţi, obiect şi cauză - sunt aceleaşi în ambele acţiuni.

În speţă, s-a invocat autoritatea de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 2304/2005, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 663/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sector 2 Bucureşti şi A.S., referitor la obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000.000.000 ROL, cu titlu de prejudiciu moral.

Având în vedere cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză şi cererea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 5966/2005 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, în mod corect s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat. Astfel, cererile sunt formulate între aceleaşi părţi (aspect necontestat în proces), obiectul celor două cereri îl constituie obligarea pârâţilor la plata unor daune în cuantum de 100.000.000.000 ROL, iar temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei îl constituie, în ambele cazuri, pretinse nelegalităţi în procedura de emitere a titlului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, pe numele pârâtei A.S..

În ceea ce priveşte stabilirea măsurii în care există putere de lucru judecat, se constată că a fost verificată şi analizată tripla identitate de elemente prevăzută de dispoziţiile art. 1201 C. civ., potrivit cărora „este lucru judecat atunci când a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate".

Referitor la identitatea de părţi, s-a reţinut în mod corect că această condiţie este îndeplinită de cele două acţiuni, aspect necontestat de părţi în cauză.

Cu privire la celelalte două elemente necesare pentru a exista autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în ceea ce priveşte identitatea de obiect şi cauză între acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 2304/2005 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi prezenta acţiune, nefiind incident, prin urmare, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza greşitei aplicări a legii (art. 1201 C. civ.).

Sub acest aspect, se constată că, în speţă, s-a solicitat cercetarea excepţiei de nelegalitate a constituirii (sub)comisiei de fond funciar la Primăria sectorului 2 Bucureşti, faţă de art. 1 din Legea nr. 18/1991, republicată, excepţia de nelegalitate a titlului de proprietate faţă de art. 12 din Legea nr. 18/1991, republicată, faţă de art. 34 şi faţă de anexa 24 din HG nr. 1172/2001, aspecte cu privire la care, în mod corect s-a statuat că faţă de soluţia reţinerii autorităţii de lucru judecat, care este o excepţie de fond, absolută şi dirimantă, este de prisos cercetarea celorlalte cereri care privesc fondul cauzei, cum este şi cea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, privind excepţiile de nelegalitate.

O altă critică priveşte aplicarea greşită a legii în cauză prin respingerea cererilor modificatoare pe motiv că au fost tardiv formulate.

În primul rând, trebuie menţionat că rezolvarea cererii modificatoare, depusă peste termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nu se realizează prin respingerea ei ca tardivă, ci prin constatatrea decăderii reclamantului din dreptul de a modifica cererea, conform art. 132 coroborat cu art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererile modificatoare formulate de reclamanta B.M. în cel de al doilea ciclu procesual, Curtea a constatat că instanţa de fond a apreciat în mod corect asupra faptului că acestea au fost depuse la un termen la care dosarul nu se mai afla la prima zi de înfăţişare, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cadrul procesual fiind deja stabilit în primul ciclu procesual al dosarului.

Având în vedere opoziţia părţilor adverse de a se modifica cadrul procesual în rejudecare, în mod corect nu a fost primită cererea reclamantei în forma modificată.

În consecinţă, în ceea ce priveşte această chestiune, Înalta Curte apreciază că nu a avut loc vreo încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care să atragă, eventual, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, susţinută de recurenta reclamantă în motivele de recurs, Înalta Curte constată că eficienţa unei căi de atac interne, garantată de această normă convenţională, nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, ci presupune examinarea mai rapidă a conţinutului unei „plângeri credibile" din partea instanţelor sesizate, ceea ce se constată a nu se fi încălcat în cauză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei civile nr. 17/ A din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1485/2011. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1240/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 1387/2011. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1387/2011. Civil. Pretenţii. Recurs