ICCJ. Decizia nr. 2022/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2022/2011
Dosar nr. 48523/3/2005
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1459 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul M.E. în contradictoriu cu pârâţii S.E., S.I., Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 2003 încheiat între părţi, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, compus din 4 camere, vestibul, hol, culoar, bucătărie, wc, baie, cămară, vestibul, cămară, pivniţă şi terenul situat sub construcţie şi a au fost obligaţi pârâţii în solidar la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat din 20 mai 1937 şi transcris de grefa Tribunalului Ilfov - Secţia Notariat sub nr. 10488/1937, N.M. şi C. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti.
De pe urma defuncţilor M.M. şi N.E. a rămas ca unic moştenitor reclamantul N.E., în calitate de fiu, aşa cum rezultă din certificatele de moştenitor nr. 28 din 11 februarie 2002 şi nr. 37 din 11 februarie 2002 eliberate de B.N.P. Asociaţi B.E. şi B.S.C.
Conform certificatului de despărţenie nr. 511999, în urma divorţului intervenit între N.M. şi C., mama reclamantului a purtat numele avut anterior căsătoriei, respectiv M.M.
Imobilul a fost preluat de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 4639, de la M.M., mama reclamantului.
Din actele de la dosar rezultă că str. P.I., nr. 56 este în prezent denumită str. L. nr. 59.
Reclamantul a depus prin intermediul executorului judecătoresc I.R. notificarea nr. 1759/2001, întemeiată în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la acest imobil, adresată Prefecturii Municipiului Bucureşti, solicitând despăgubiri băneşti.
La data de 14 octombrie 2003, între Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi pârâţii S.E. şi I. s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. L., nr. 56, sector 4.
Potrivit art. III din Legea nr. 247/2005: „Actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă, încheiate după 14 ianuarie 2001 cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din OUG nr. 40/1999, privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, şi care nu au fost atacate în instanţă în condiţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 45 alin. l în forma republicată n.n.), pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu, sau după caz, de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului".
Potrivit art. 44 din OUG nr. 40/1999: „sunt interzise sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinare sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum şi orice închiriere sau subînchiriere, în beneficiul unui nou chiriaş, a bunurilor imobile - terenuri şi construcţii cu destinaţia de locuinţă, care fac obiectul unei încunoştinţări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri".
Reclamantul a introdus în termenul prevăzut de art. III din Legea nr. 247/2005 o acţiune în constarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare din 14 octombrie 2003.
Faţă de data încheierii contractului de vânzare cumpărare mai sus amintit, tribunalul a reţinut că sunt incidente în speţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile art. 44 din OUG nr. 40/1999.
Pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de către stat, dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie 2005), impun îndeplinirea a două condiţii, respectiv preluarea imobilului fără titlu valabil şi încheierea actului de înstrăinare cu rea-credinţă.
Analizând valabilitatea titlului statului cu privire la acest imobil, în virtutea prerogativelor conferite de art. 6 din Legea nr. 213/1998, tribunalul a apreciat că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituţiei din anul 1965, art. 481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care România aderase anterior,care asigurau protecţia specială a dreptului de „proprietate privată şi interziceau exproprierea pentru alte cauze decât cele de utilitate publică şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită prin justiţie.
În raport de dispoziţiile Constituţiei din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 şi care în art. ll prevedea ca mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor - doar pct. 3 din art. 1 al Decretului nr. 92/1950 apare ca fiind constituţional.
În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 şi 5 ale art. 1 din decret, întrucât imobilele în discuţie aveau calitatea de locuinţă, iar locuinţele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producţie, naţionalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituţiei atunci în vigoare, astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil.
De altfel, prin Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (1) lit. a) se arată că prin imobile preluate abuziv se înţelege şi naţionalizarea imobilelor prin Decretul nr. 92/1950.
Dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 conferă în mod expres instanţelor de judecată competenţa analizării valabilităţii titlului statului, relevant sub acest aspect fiind momentul preluării imobilului de către stat şi nu momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Prevederile art. 46 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498 din 14 mai 2003, nu înlătură norma legală înscrisă în art. 6 din Legea nr. 213/1998, ci doar acordă beneficiul protecţiei Legii nr. 10/2001 actelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cu deplina respectare a condiţiilor legii până la apariţia Legii nr. 213/1998, impunând dovedirea bunei credinţe a dobânditorului la momentul înstrăinării, pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi.
Aceasta nu înseamnă că Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 stabilesc de plano că pentru imobilele ce fac obiectul actelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior apariţiei Legii nr. 213/1998, statul are titlu valabil, iar examinarea titlului statului este permisă numai în cazul contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, deoarece s-ar crea regimuri discriminatorii cu privire la proprietarii imobilelor aflate în aceeaşi situaţie juridică.
Întrucât statul a preluat imobilul fără titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate al autorului apelanţilor nu s-a stins în patrimoniul acestuia prin preluarea lui de către stat.
În ceea ce priveşte buna-credinţă a părţilor contractante la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ca o cauză de salvgardare a actului de înstrăinare a unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie 2005), astfel cum a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 191/2002, este suficient ca aceasta să existe doar în persoana subdobânditorului, dar trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Conform textului normativ mai sus invocat sarcina înlăturării prezumţiei de bună credinţă prevăzută de art. 1899 C. civ. cade în sarcina reclamantului.
Buna credinţă în speţă este reprezentată de credinţa cumpărătorului, în baza Legii nr. 112/1995, că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i înstrăina proprietatea.
Pârâţii S. au încheiat contractul de vânzare cumpărare la data de 14 octombrie 2003.
Din adresa nr. 5665 din 13 octombrie 2003 rezultă că Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat către Administraţia Fondului Imobiliar că pentru imobilul situat în Bucureşti str. L. nu figurează cereri de restituire în natură. Totodată, se arată că pentru informaţii suplimentare privitoare la existenţa vreunei notificări cu privire la imobil se pot solicita informaţii de la Prefectura Municipiului Bucureşti, însă pârâţii au înţeles să procedeze la încheierea contractului de vânzare cumpărare fără a mai proceda la verificările suplimentare.
Cu minime diligente, doar simple verificări suplimentare ar fi putut afla ca la Prefectura Municipiului Bucureşti faptul că exista notificare.
Totodată, raportat la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, tribunalul a apreciat că pârâţii nu mai pot invoca buna credinţă sub aspectul că statul este adevăratul proprietar al imobilului, fiind de notorietate numeroasele litigii generate de dreptul de proprietate al foştilor proprietari, astfel că şi sub acest aspect, cu minime diligente ar fi putut să se edifice cu privire la modul în care a fost preluat de către stat.
Tribunalul a apreciat că în speţă nu este vorba de bună credinţă în forma ei perfectă, ce nu poate atrage nici o imputare comportamentului pârâţilor, astfel cum este cerut de prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1899 C. civ.
Nu poate fi reţinută nici apărare pârâţilor în sensul că notificare formulată de reclamant avea ca obiect plata unor despăgubire băneşti, atâta timp cât prin art. 7, încă din prima formă a Legii nr. 10/2001 se instituia principiul restituirii în natură a imobilelor, iar prin alin. (2) al aceluiaşi text de lege se arată că dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.
De altfel, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în cauza Brumărescu împotriva României, dreptul consacrat autorului apelanţilor prin sentinţa civilă nr. 8086 din 20 septembrie 1994 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă şi investită cu formulă executorie încă din anul 1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, reprezenta un „bun" în sensul art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, dreptul astfel recunoscut nefiind revocabil, iar anularea acestei sentinţe în urma admiterii recursului în anulare, constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al autorului apelanţilor.
O asemenea lipsire de proprietate, care subzistă şi în prezent, constituie o încălcare a art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În raport de Hotărârea din 01 decembrie 2005, pronunţată în cauza P. contra României, Hotărârea din 21 iulie 2005, pronunţată în cauza S. contra României, Hotărârea din 16 februarie 2006, pronunţată în cauza P. contra României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vânzarea de către stat a imobilului proprietatea autorului apelanţilor către chiriaş în temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă o încălcare a art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natură a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare - cumpărare.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terţ şi urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moştenire, de a consimţi o donaţie sau de a dispune de acesta într-un alt fel, care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art. l din Protocolul nr. 1.
O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, iar întrucât la momentul vânzării statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului, ingerinţa litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permite decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu şi nici o altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun preluat fără titlu.
Pentru considerentele expuse, reţinând că în speţă sunt îndeplinite ambele condiţii impuse de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată la data de 2 septembrie 2005), respectiv preluarea imobilului fără titlu valabil şi încheierea actului de înstrăinare cu rea-credinţă, având în vedere şi dispoziţiile art. l din Protocolul adiţional nr. l la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. incidenţă în cauză, tribunalul a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 14 octombrie 2003 încheiat între părţi, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. L., compus din 4 camere, vestibul, hol, culoar, bucătărie, wc, baie, cămară, vestibul, cămară, pivniţă şi terenul situat sub construcţie.
În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pe pârâţi în solidar la plata către reclamant a sumei de 1.500 Ron, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel S.I., S.E. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General - Administraţia Fondului Imobiliar.
Apelul pârâţilor S.I. şi S.E. a privit critici privind greşita reţinere a nevalabilităţii titlului statului, şi a relei credinţe la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
În argumentarea acestei critici s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a arătat că imobilul nu a fost revendicat pe dreptul comun, în intervalul 1990-1995 iar faptul că notificarea din 2001, adresată Prefecturii Bucureşti, nu a fost soluţionată timp de 4 ani şi prin care s-au solicitat doar despăgubiri băneşti, nu le poate fi imputate, aceştia fiind de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
Alte critici au privit greşita analiză a valabilităţiţii titlului statului, din perspectiva Decretului nr. 92/1950, a legalităţii titlului reclamantului raportat la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi interpretarea eronată a noţiunilor de preluare abuzivă şi preluare fără titlu, raportat la situaţia de fapt.
Apelul Municipiul Bucureşti, prin Primar General - Administraţia Fondului Imobiliar a privit greşita reţinere a relei-credinţe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care s-a făcut dovada că s-au exercitat toate demersurile pentru a afla dacă s-au depus notificări pentru imobil.
Prin Decizia nr. 138/ A din 28 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelurile ca nefondate.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în mod legal s-a analizat titlul statului din perspectiva Decretului nr. 92/1950, a Constituţiei din anul 1948, a Legii nr. 213/1998, a Legii nr. 10/2001, cât şi a art. 481 C. civ., coroborat cu art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Caracterul abuziv al preluărilor de către stat, prin Decretul nr. 92/1950 a fost prevăzut în mod expres prin art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Oi privire la buna-credinţă a apelanţilor la data încheierii contractului s-a reţinut că aceasta nu a existat, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare există o notificare formulată privind imobilul iar pârâţii cu minime diligente puteau afla de existenţa litigiului.
În ce priveşte apelul Municipiului Bucureşti s-a apreciat ca nefondat raportat la faptul că demersurile efectuate pentru lămurirea situaţiei juridice a imobilului au fost insuficiente.
împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs Consiliul General al Municipiului Bucureşti-Administraţia Fondului Imobiliar, pârâţii S.I. şi S.E. şi pârâtul Municipiul prin Primar General.
Consiliul general al municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar a criticat Decizia ca nelegală invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 21-22 din Legea nr. 10/2001, susţinându-se că în mod greşit s-a reţinut că are culpă procesuală, întrucât a produs dovezi din care rezultă că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a făcut toate demersurile necesare pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului.
Municipiul Bucureşti, prin Primar general a criticat Decizia ca nelegală invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamantul a depus notificare privind imobilul în litigiu şi că la momentul încheierii contractului se impunea a se face verificări în plus pentru lămurirea situaţiei juridice a imobilului.
Că la data încheierii contractului în evidenţele instituţiei nu figura nici o cerere formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, chiar dacă reclamantul depusese notificare prin executorul judecătoresc.
Susţine recurenta că raportat la situaţia de fapt invocată, contractul încheiat cu chiriaşii a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Codului civil şi ale Legii nr. 112/1995.
Pârâţii S.I. şi S.E. au criticat hotărârea ca nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în interpretarea bunei-credinţe la încheierea contractului, situaţia de fapt nefiind pe deplin lămurită.
Susţin recurenţii că înscrisurile depuse la dosar fac dovada că au fost cumpărători de bună-credinţă la data încheierii contractului instituţiile implicate în aplicarea Legii nr. 112/1995 comunicând că nu există cerere pentru restituirea în natură.
Buna-credinţă prevăzută de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost prevăzută de legiuitor în asigurarea respectării principiului securităţii raporturilor juridice, sarcina răsturnării probei revenindu-i reclamantului.
Arată recurenţii că în mod greşit a reţinut instanţa că la data vânzării se purtau litigii cu fostul proprietar, pe rolul instanţelor, neexistând niciun litigiu, existând o notificare adresată Prefecturii Bucureşti prin care s-au solicitat despăgubiri.
Prin încheierea din 8 mai 2009 Înalta Curte a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia Proprietarilor pe Legea nr. 112/1995.
Prin încheierea din 19 iunie 2009 Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenţii S.I. şi S.E., s-a suspendat soluţionarea cauzei şi s-a înaintat dosarul Curţii Constituţionalepentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. III din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 1032 din 14 septembrie 2010 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate.
Analizând Decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de Consiliul general al municipiului Bucureşti, acesta este nefondat pentru următoarele:
De remarcat este în primul rând că urmează a nu se analiza cererea de recurs din prisma motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, întrucât motivele de recurs dezvoltate nu se subsumează acestei critici, hotărârea fiind criticată numai în ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Nefondată este şi critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Se constată că în raport de obiectul judecăţii - constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare - şi de soluţia pe fond a instanţei care a admis acţiunea şi a dispus constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003 în care recurenta a figurat în calitate de parte, este evident că aceasta a căzut în pretenţii, urmând să suporte cheltuieli de judecată.
Invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 21-22 din Legea nr. 10/2001 în susţinerea acestui motiv de recurs este străină de natura cauzei şi fără relevanţă juridică.
Recursurile declarate de Municipiul Bucureşti prin Primar general şi de pârâţii S.I. şi S.E. sunt nefondate pentru următoarele argumente comune:
Este de remarcat în primul rând că reţinerile instanţei privind existenţa notificării depuse de reclamant, a unei stări litigioase cu privire la bun anterior încheierii contractului, precum şi aprecierea asupra bunei-credinţe a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, constituie chestiuni de fapt ce se bazează pe interpretarea şi aprecierea probelor administrate şi care nu mai pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, după abrogarea expresă a pct. 10 şi 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.
O nouă reevaluare a situaţiei de fapt ar fi fost posibilă în condiţiile art. 305 C. proc. civ., când s-ar fi administrat proba cu noi înscrisuri, care să contrazică situaţia de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare, ceea ce nu este cazul în speţă.
Se constată raportat la situaţia de fapt reţinută că instanţa a făcut o bună interpretare şi aplicare a legii.
În speţă contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2003 este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi respectiv ulterior formulării notificării şi mai înainte de rezolvarea acesteia, fiind încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 44 din OUG nr. 40/1999, reluat în legea specială prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi introdus prin art. 3 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care interziceau, în mod expres, efectuarea unei asemenea operaţiuni juridice până la soluţionarea procedurii administrative şi, dacă este cazul, şi a celei judiciare în legăturile cu bunurile pretinse în temeiul legii.
Sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi înlăturată de poziţia subiectivă a pârâţilor sau a uneia dintre aceştia, respectiv a cumpărătorului la încheierea contractului, nulitatea absolută operând necondiţionat de pretinsa bună-credinţă, invocată de partea respectivă.
Instanţele au analizat poziţia subiectivă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva apărărilor formulate de părţi care au invocat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar au soluţionat cauza în baza temeiului juridic invocat de reclamant respectiv art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, art. III al Legii nr. 247/2005 şi Legii nr. 112/1995, care nu mai condiţionează aplicarea sancţiunii nulităţii actului juridic de poziţia subiectivă a părţilor, nulitatea operând necondiţionat de pretinsa bună-credinţă.
Dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost analizate de către instanţe, dar care nu sunt aplicabile în speţă pentru motivele deja prezentate, astfel că analiza elementelor impuse de aceste dispoziţii devine inutilă.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul general al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, de S.I., S.E. şi de Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 138/ A din 28 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2368/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1493/2011. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
