ICCJ. Decizia nr. 1493/2011. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1493/2011
Dosar nr. 34804/3/2009
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 446 din 3 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 11833/3/2006, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA şi intervenienţii în interes propriu M.F. şi B.C.P. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură, reclamantului şi celor 2 intervenienţi, a suprafeţei de 243 mp teren identificat prin raportul de expertiză completat, efectuat de expert M.P.
Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de 481 mp, la valoarea de 376 lei/ mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007.
A fost respinsă acţiunea faţă de Prefectura judeţului Ilfov, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea sentinţei, s-a constatat că reclamantul şi intervenienţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru terenul din oraşul Buftea, str. O. (fostă L.), ocupat o staţie peco Buftea, teren din care este posibilă restituirea în natură a unei suprafeţe de 243 mp, libere de construcţii.
Pentru diferenţa de teren nerestituibilă în natură, s-a apreciat că reclamantul şi intervenienţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, la valoarea stabilită prin raportul de expertiză.
Apelul declarat de către pârâta SC P. SA împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 789/ A din 4 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizie devenită irevocabilă prin nerecurare.
La data de 20 august 2009, SC P. SA a formulat contestaţie la executare, prin care a solicitat lămurirea înţelesului şi a întinderii aplicării dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul că obligaţia stabilită în sarcina sa relativă la măsurile reparatorii în echivalent este o obligaţie de a face, respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, şi nu de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani.
În motivarea cererii, petenta a arătat că, în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 446 din 3 martie 2008, creditorii au solicitat executarea silită prin intermediul biroului executorului judecătoresc D.O.C., care a emis, în Dosarul de executare nr. 86/2009, somaţia nr. 86 din 10 martie 2009 în ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 243 mp şi somaţia nr. 86 din 27 mai 2009, prin care debitoarea a fost somată să consemneze la dispoziţia executorului judecătoresc suma de 189.091 lei, cu titlu de debit şi cheltuieli de executare, în considerarea obligaţiei relative la măsurile reparatorii în echivalent.
Petenta a mai arătat că obligaţia înscrisă în titlul executoriu este o obligaţie de a face, respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, pe care să o transmită Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum prevăd dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Întrucât creditorii au interpretat obligaţia ca fiind o obligaţie de a da, sens în care s-a emis somaţia de către executorul judecătoresc, se impune lămurirea de către instanţa care a pronunţat hotărârea ce reprezintă titlu executoriu, a dispozitivul acestei hotărâri.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 399 şi următoarele C. proc. civ.
Petenta a solicitat, în acelaşi timp, suspendarea executării silite începute în Dosarul nr. 86/2009 al biroului executorului judecătoresc, pe care nu a mai susţinut-o în cursul judecăţii.
Prin cererea formulată la data de 14 septembrie 2009, SC P. SA a precizat temeiul juridic al cererii introductive ca fiind reprezentat de prevederile art. 281 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 10 din 11 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea precizată, considerându-se că dispozitivul sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008 este clar şi nu necesită vreo lămurire, obligaţia instituită în sarcina petentei fiind aceea de plată a despăgubirilor, singura măsură adecvată litigiului soluţionat de către instanţă prin analiza pe fond a cauzei având ca obiect Legea nr. 10/2001 şi în baza notificării formulate de către N.G., în prezent decedat.
Apelul declarat de către pârâtă a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 277 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat, că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că hotărârea ce face obiectul contestaţiei nu conţine dispoziţii contradictorii, echivoce, care să impună necesitatea unor lămuriri sau interpretări, în funcţie de care să se realizeze executarea.
Susţinerea apelantului, în sensulnecesităţiilămuririi dispozitivului sentinţei, nu poate fi primită, având în vedere temeiul juridic pe care acesta şi-a fundamentat demersul judiciar.
Astfel, analiza instanţei s-a realizat în cadrul procesual stabilit de către contestator, prin indicarea dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ., raportat la care s-a concluzionat, în mod corect, asupra netemeiniciei contestaţiei.
În fapt, nemulţumirea contestatorului nu vizează conţinutul ridului - sesizând de altfel, în mod corect, că acesta nu stabileşte obligaţii în sarcina sa, doar recunoscând îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii, - ci modalitatea în care s-a procedat la punerea în executare a acestuia, prin emiterea de către executor a somaţiei către SC P. SA.
Modalitatea defectuoasă în care dispoziţiile clare ale hotărârii (ce recunosc, în procedura Legii nr. 10/2001, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, fără să pună acordarea acestora în sarcina unităţii deţinătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora, conform normelor speciale în materie) sunt aduse la îndeplinire, nu deschide calea contestaţiei la titlu.
Această contestaţie este destinată să expliciteze dispozitivul hotărârii ce urmează a fi valorificat pentru a se putea proceda la executarea silită, fără a reprezenta un mijloc procedural destinat a anula sau modifica însuşi titlul executoriu, o atare finalitate putându-se realiza doar prin intermediul căilor legale de atac.
Aşadar, instanţa competentă a soluţiona contestaţia nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei şi care sunt de natură să repună în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă. O soluţie contrară ar impieta în mod grav principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.
Or, în speţă, nu este vorba despre o veritabilă interpretare a titlului executoriu, ci, eventual de modificarea dispozitivului hotărârii, în sensul emiterii deciziei de acordare a măsurilor reparatorii, instanţa nedispunând în acest sens, ci stabilind direct că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsurile reparatorii prevăzute de art. 29 din legea 10/2001, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta SC P. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut, în esenţă, că Decizia recurată cuprinde dispoziţii contradictorii, în condiţiile în care, deşi s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, fără să pună acordarea acestora în sarcina unităţii deţinătoare, confirmând, astfel, temeinicia motivelor de apel ale pârâtei SC P. SA, cu toate acestea, respinge apelul ca nefondat.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut motive străine de natura pricinii, stabilind în mod eronat cadrul procesual ca fiind contestaţie la executare, prin care pârâta ar contesta modalitatea prin care s-a procedat la punerea în executare a titlului executoriu, prin emiterea somaţiei de către executorul judecătoresc, în realitate, cererea dedusă judecăţii fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., cerere asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat.
În acelaşi timp, hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel reţinând în mod greşit că, prin cererea formulată în cauză, s-a solicitat anularea sau modificarea titlului executoriu, în condiţiile în care SC P. SA tinde la lămurirea înţelesului şi a întinderii dispozitivului.
Această cerere a fost determinată de împrejurarea că atât creditorii, cât şi executorul judecătoresc sesizat în vederea executării silite a sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008, au interpretat dispozitivul titlului executoriu ca vizând o obligaţie de plată a despăgubirilor în sarcina SC P. SA, cu toate că Legea nr. 10/2001 nu prevede o asemenea obligaţie, ceea ce atestă necesitatea lămuririi de către instanţă a conţinutului obligaţiei.
Recurenta - pârâtă a precizat că executarea silită a sentinţei a început efectiv împotriva sa pentru plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, iar pentru evitarea vânzării silite a unui imobil al său, pentru care executorul judecătoresc iniţiase formalităţile legale, SC P. SA a fost nevoită să achite suma de bani creditorilor, urmând ca, în cazul admiterii cererii de faţă, să procedeze la întoarcerea executării.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Cu toate că recurenta a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se apreciază că motivele de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate.
Astfel, împrejurarea pretinsă de către recurentă, anume că instanţa de apel a confirmat susţinerile apelantei - petente în sensul că Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina unităţii deţinătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora, conform normelor speciale în materie, cu toate acestea, a respins apelul ca nefondat, nu semnifică existenţa unor argumente contradictorii în cuprinsul deciziei, ci existenţa unei contrarietăţi între considerente şi dispozitiv, dat fiind că argumentarea instanţei ar fi trebuit să conducă la o altă soluţie decât cea efectiv adoptată.
Această pretinsă neregularitate din conţinutul deciziei recurate conduce la incidenţa cazului de casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sancţiunea nulităţii hotărârii impunându-se în măsura în care nu s-ar putea exercita controlul de legalitate a acesteia din cauza contrarietăţii dintre considerente şi dispozitiv, cu consecinţa producerii recurentei a unei vătămări procesuale imposibil de înlăturat în alt mod decât prin casarea deciziei.
Nici critica privind reţinerea unui alt obiect al cererii de chemare în judecată, precum şi a unui alt temei juridic decât cele indicate de către petentă, nu poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat în motivele de recurs, susţinându-se, în fapt, că, în mod greşit, instanţa de apel a confirmat aprecierea de către prima instanţă a acestor elemente ale cererii de chemare în judecată.
Aşadar, recurenta susţine menţinerea greşită a sentinţei pronunţate cu încălcarea principiului disponibilităţii, critică ce poate fi verificată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Critica referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului hotărârii ce reprezintă titlu executoriu a fost corect încadrată de către recurentă în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi va fi evaluată în consecinţă.
Analizând motivele de recurs, înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile relative la pretinsa contrarietate între considerente şi dispozitiv, respectiv la încălcarea principiului disponibilităţii, dar este fondată critica privind necesitatea lămuririi dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008.
Este adevărat că instanţa de apel a reţinut, în considerente, că Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina unităţii deţinătoare, deoarece există o procedură specială de valorificare a acestora, respectiv cea a Titlului VII al Legii nr. 247/2005. A apreciat, însă, că, prin sentinţa a cărei lămurire se solicită, nu s-a stabilit vreo obligaţie de această natură în sarcina recurentei - pârâte, astfel încât o schimbare a conţinutului obligaţiei în sensul vizat de petentă ar conduce la modificarea ridului executoriu însuşi, rezultat imposibil de atins pe calea contestaţiei la executare, neavând relevanţă modalitatea eventual defectuoasă în care titlul este efectiv pus în executare.
Ca atare, nu subzistă critica referitoare la contrarietatea dintre considerente şi dispozitiv, urmând ca aprecierile instanţei de apel să fie evaluate în contextul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nici critica legată de încălcarea principiului disponibilităţii nu poate fi primită.
Prin cererea formulată în cauză, petenta a urmărit lămurirea dispozitivul sentinţei ce constituie titlu executoriu, finalitate ce poate fi atinsă, în egală măsură, pe două căi procesuale: cea prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., respectiv cea descrisă de art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pretenţiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv lămurirea înţelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti.
Nu există, însă, o opţiune a părţii între cele două căi procesuale, exerciţiul dreptului la acţiune fiind subordonat unei restricţii de ordin temporal, deduse din prevederile art. 399 C. proc. civ., anume începerea executării silite.
Astfel, se poate recurge la procedura lămuririi hotărârii judecătoreşti oricând până la momentul iniţierii executării, însă, după acest moment, este posibilă doar contestaţia la titlu, în caz contrar, dispoziţiile relevante din secţiunea Codului referitoare la contestaţia la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat. Este fără relevanţă finalizarea executării până la soluţionarea contestaţiei, fiind suficient faptul că această contestaţie a fost formulată anterior finalizării.
Obiectul cererii este identic în ambele cazuri, diferind cauza acţiunii, respectiv temeiul juridic al cererii şi folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute.
În cazul formulării unei cereri de lămurire a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, instanţa de judecată, în virtutea rolului activ presupus de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., are obligaţia să determine dispoziţiile legale incidente, iar calificarea cererii sub aspectul temeiului juridic adecvat reprezintă o prerogativă a instanţei, fără ca, procedând la atare calificare, să încalce principiul disponibilităţii,chiar dacă reclamantul a înţeles să invoce alte norme în susţinerea cererii sale.
Ca atare, vor fi înlăturate susţinerile recurentei pe acest aspect.
Analizând contestaţia la titlu formulată în cauză, instanţa de apel a constatat că dispozitivul sentinţei civile nr. 446/2008 nu necesită nicio lămurire, deoarece nu s-a stabilit vreo obligaţie în sarcina petentei, ca unitate deţinătoare, cu atât mai puţin o obligaţie de plată de despăgubiri şi, de altfel, nici nu se putea stabili o asemenea obligaţie, potrivit legii, neavând relevanţă că, în cadrul urmăririi silite, s-a procedat la executarea unei obligaţii de plată a unei sume de bani.
Această apreciere a instanţei de apel nu este, însă, legală, în condiţiile în care rezultă, din conţinutul sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008, că s-a stabilit o obligaţie în sarcina recurentei SC P. SA, mai mult, conţinutul acestei obligaţii este incert. În plus, executarea efectivă a dispoziţiei judecătoreşti într-o modalitate incompatibilă cu interpretarea pe care însăşi instanţa de apel o dă normelor legale vizând obligaţiile unităţii deţinătoare relevă necesitatea stabilirii conţinutului exact al obligaţiei decurgând din hotărârea judecătorească.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 446/2008 „se obligă pârâta la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de 481 mp, la valoarea de 376 lei/mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007".
Este evident că această dispoziţie relevă o obligaţie stabilită în sarcina pârâtei, aceea de „acordare de măsuri reparatorii în echivalent", şi nu doar dreptul reclamantului şi al intervenienţilor la măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum s-a considerat prin Decizia recurată în cauză.
În considerentele sentinţei, se arată doar că măsurile reparatorii ce trebuie acordate de către pârâtă sunt cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Unica referire din art. 29 la măsurile reparatorii în echivalent este cea din alin. (3), potrivit căruia „In situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2)" (respectiv imobile evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), chiar dacă imobilele au fost înstrăinate) „..măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător".
Se observă că art. 29 nu prevede că entitatea învestită cu soluţionarea notificării „acordă" măsuri reparatorii, astfel cum se menţionează îndispoziţia judecătorească, astfel încât se impune determinarea conţinutului obligaţiei de „acordare" stabilite de instanţă.
Această operaţiune este posibilă doar prin coroborare cu art. 26 alin. (1), la care art. 29 trimite expres.
În conformitate cu art. 26 alin. (1), „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
Într-o interpretare literală, „acordarea" de măsuri reparatorii stabilită în mod direct în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării este prevăzută de această normă doar în ipoteza compensării cu alte bunuri sau servicii, or atare interpretare este exclusă, deoarece compensarea nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii în proces şi nu s-au administrat probe cu privire la un bun identificat ca fiind disponibil pentru compensare.
Investită cu pretenţiile persoanelor îndreptăţite generate de refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de judecată a analizat în cauză însăşi notificarea, stabilind inclusiv natura măsurilor reparatorii cuvenite, restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent, când restituirea în natură nu a fost posibilă.
Or, soluţionarea efectivă a notificării impunea, în raport şi de voinţa persoanelor îndreptăţite, inclusiv determinarea posibilităţii concrete a compensării, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, situaţie în care este exclusă interpretarea în sensul că obligaţia stabilită în sarcina unităţii deţinătoare ar fi una generică, vizând acordarea de bunuri sau servicii în compensare, deoarece ar echivala cu o rejudecare a cauzei, nepermisă de prezentul cadru procesual.
Unica variantă rămasă dintre cele prevăzute de art. 26 alin. (1) este cea a propunerii de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - prin dispoziţie motivată, sens în care se conturează conţinutul obligaţiei în discuţie ca vizând emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate cu propunere de despăgubiri, în condiţiile arătate în dispozitivul sentinţei, respectiv la valoarea de 376 lei/ mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007.
Precizarea obligaţiei ca având acest conţinut nu reprezintă o modificare a dispozitivului, câtă vreme s-a fixat deja o obligaţie în sarcina pârâtei, însă conţinutul acestei obligaţii este incert.
Este de precizat că niciunul dintre considerentele expuse nu este infirmat de împrejurarea că instanţa de judecată a stabilit obligaţia menţionată în sarcina unităţii deţinătoare, deşi art. 29 din Legea nr. 10/2001, la care se face expres referire în sentinţă, prevede atare obligaţie în sarcina instituţiei publice care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, şi nu a înseşi unităţii deţinătoare.
O eventuală greşeală de judecată sub aspectul titularului obligaţiei, în funcţie de situaţia de fapt concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în calea de atac împotriva sentinţei, în prezentul cadru procesual fiind posibilă doar lămurirea dispozitivului sentinţei.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, în condiţiile în care sunt întrunite cerinţele de aplicare a prevederilor art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., fiind necesară lămurirea dispozitivului sentinţei, în sensul celor arătate anterior.
În aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica Decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, deoarece prima instanţă, în mod greşit, nu a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008, cu toate că această operaţiune era necesară şi posibilă.
Drept urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., va schimba în tot sentinţa, va admite cererea SC P. SA şi va dispune lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, în sensul că obligaţia stabilită în sarcina SN P. SA (actualmente SC P. SA Bucureşti) constă în emiterea unei dispoziţii cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/ mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC SC P. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 277/ A din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentinţa nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi în consecinţă:
Admite cererea formulată de petenta SC P. SA Bucureşti.
Dispune lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în sensul că obligaţia stabilită în sarcina SC P. SA (actualmente SC P. SA Bucureşti) constă în emiterea unei dispoziţii cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2022/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1488/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
