ICCJ. Decizia nr. 2468/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2468/2011
Dosar nr.45392/3/2007
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 11 iulie 2006, reclamanţii I.M.M. şi I.D. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, Primăria municipiului Bucureşti – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, Ş.I. şi Ş.A., B.L.M. şi B.D., J.M. şi J.S., B.M. şi D.I., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:
- constatarea nelegalităţii titlului statului pentru imobilul situat în Bucureşti, str. E.V.;
- obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului de la adresa menţionată, compus din teren în suprafaţă de 400 mp. şi construcţie compusă din parter, două etaje şi mansardă - partea nevândută din imobil;
- obligarea pârâţilor Ş.I. şi Ş.A. la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului;
- obligarea pârâţilor B.M. şi B.D. la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului nr. 2, situat la etajul 1 al imobilului;
- obligarea pârâţilor J.M. şi J.S. la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului nr. 3, situat la etajul 1 al imobilului;
- obligarea pârâtei B.M.A., la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului nr. 4, situat la etajul 2 al imobilului,
- obligarea pârâtului D.I. la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului nr. 6, situat la mansarda imobilului.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii numitei I.A., conform ordinului de succesiune emis la Tel Aviv, în Dosarul nr. 2509 din 15 februarie 1999, care a fost proprietara imobilului în litigiu, aşa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare din 15 aprilie 1932, transcris sub nr. 5568/1932, imobil ce a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi că, faţă de caracterul abuziv al preluării, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a primi răspuns.
Au susţinut preferabilitatea titlului propriu de proprietate, faţă de neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950 şi de faptul că statul, în calitate de vânzător, nu a deţinut şi nu deţine un titlu legal, precum şi faţă de reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâţii Ş.I. şi Ş.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, cu motivarea că, la data când au cumpărat imobilul, titlul statului nu fusese contestat şi astfel au cumpărat apartamentul cu bună - credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare, invocând excepţiile lipsei calităţii procesual active, a prematurităţii, a inadmisibilităţi cererii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, raportat la faptul că, la momentul cumpărării, nu exista pe rolul instanţelor judecătoreşti cerere de retrocedare în natură a imobilului, nefiind nici notificat de fostul proprietar asupra intenţiei de a revendica acest imobil.
La data de 31 octombrie 2006, reclamanţii au modificat acţiunea, în sensul că, pentru revendicarea apartamentului nr. 4, aceasta este formulată în contradictoriu cu pârâţii B.L.M. şi B.V., moştenitorii numitei B.M.A., decedată, iar, pentru revendicarea apartamentului nr. 3, acţiunea este formulată în contradictoriu cu pârâtul J.P., moştenitor al numiţilor J.M. şi J.S., decedaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1495 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor J.M., J.S. şi B.M.A., acţiunea fiind respinsă în totalitate ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 589/ A din 1 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de apelanţii - reclamanţi, s-a desfiinţat în tot sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se că cererea modificatoare a fost depusă în termenul prevăzut de art. 132 din C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, sub nr. 45392/3/2007.
Pârâţii Ş.I. şi Ş.A. au formulat o nouă întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere, privind nelegalitatea titlului statului şi au reluat aceleaşi apărări pe fondul cauzei.
Totodată, pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a SC A.V.L.B. SA, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii imobilului situat în Bucureşti, str. E.V., în funcţie de valoarea de circulaţie a acestuia.
De asemenea, pârâţii Ş.I. şi Ş.A. au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la apartamentul revendicat de la aceştia.
Pârâţii B.L.M. şi B.V. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi au formulat apărări pe fondul cauzei, raportat la caracterul special al Legii nr. 10/2001 şi la necesitatea protejării aparenţei de drept.
Totodată, au formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin primar general şi a Ministerului Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestora la restituirea preţului achitat pentru apartamentul în litigiu în raport de valoarea de piaţă, actualizată cu rata inflaţiei.
Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi cerere de chemare în garanţie a SC A.V.L.B. SA, pentru restituirea comisionului de 1% încasat la data încheierii contractelor de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995.
Municipiul Bucureşti a depus note scrise, prin care a invocat lipsa calităţii procesual pasive în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.
Pârâţii B.M. şi B.D. au formulat cerere de chemare în garanţie, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestora la restituirea preţului achitat pentru apartamentul în litigiu, în raport de valoarea de piaţă a unui apartament similar sau, în subsidiar, în raport de rata inflaţiei.
Prin încheierea pronunţată la data de 30 iunie 2008, s-a respins excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Primăria municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, pentru partea nevândută din imobil; s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâţii - persoane fizice, ca neîntemeiată, şi a fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active. Au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, invocate prin cererile de chemare în garanţie, motivarea soluţiilor regăsindu-se în cuprinsul încheierii menţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 369 din 16 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii I.M.M. şi I.D., în contradictoriu cu pârâţii; a constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în Bucureşti, str. E.V.; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind revendicarea pe dreptul comun, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Primăria municipiului Bucureşti – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primar, pentru partea nevândută din imobil (teren în suprafaţă de 400 m.p. şi construcţie nevândută ); a respins acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, ca neîntemeiată; a disjuns cererile de chemare în garanţie formulate de Ş.I. şi Ş.A., de B.L., B.V., B.M. şi B.D., de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi cererea reconvenţională formulată de pârâţii Ş.I. şi Ş.A. şi a dispus formarea unui nou dosar separat cu termen la 4 mai 2009, A1, şi a obligat reclamanţii şi plătească pârâtului J.P. suma de 3.100 lei, cheltuieli de judecată.
Analizând cu prioritate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, raportat la următoarele argumente:
Din procesul - verbal nr. 38377/1940 al Comisiunii pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti, rezultă că în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate al numitei I.A. asupra imobilului situat în Bucureşti, str. E.V., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, sub nr. 9854 din 15 aprilie 1932 şi transcris sub nr. 5568/1932.
Calitatea reclamanţilor de moştenitori ai numitei I.A. a fost dovedită prin ordinul de succesiune emis de Inspectoratul pentru succesiuni din Tel Aviv, act cuprinzând apostila, conform Convenţiei de la Haga şi care, astfel, are valabilitate pe teritoriul Statului Român, din care rezultă că unicii moştenitori ai numitei I.A. sunt reclamanţii, în calitate de fii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Capătul de cerere prin care reclamanţii solicită constatarea nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, este întemeiat, întrucât subzistă interesul soluţionării separate a acestui capăt de cerere, (pe lângă argumentele avute în vedere prin încheierea pronunţată la data de 30 iunie 2008), indiferent de soluţia care se va da în acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, iar admiterea acestui capăt de cerere poate fi folosită de reclamanţi în procedura specială a Legii nr. 10/2001, ei arătând că au formulat notificare în temeiul acestei legi.
Având în vedere dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/2001 şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 92/1950, acest ultim text stabilind expres că imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 reprezintă imobile preluate abuziv, tribunalul a constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în Bucureşti, str. E.V.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicare pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Primăria municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, pentru partea nevândută din imobil (teren în suprafaţă de 400 mp. şi construcţie nevândută), tribunalul l-a respins ca inadmisibil, având în vedere admiterea excepţiei inadmisibilităţii prin încheierea interlocutorie din data de 30 iunie 2008.
Ca argument suplimentar celor învederate în motivarea acelei încheieri, s-a indicat şi motivarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a arătat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării şi, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere că reclamanţii susţin că au folosit procedura specială a Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării, cu atât mai mult nu au la îndemână acţiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., aceştia puteau folosi dispoziţiile acestei legi speciale pentru a obţine restituirea în natură a părţii de imobil care se găseşte încă în proprietatea statului, conform principiului electa una via.
Faptul că notificarea nu a fost încă soluţionată nu schimbă această situaţie, reclamanţii având posibilitatea de a adresa instanţei o cerere de restituire în natură, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neavând, însă, deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat următoarele:
Comparând titlurile părţilor, a dat prioritate titlurilor pârâţilor, contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu au fost anulate pe calea unei acţiuni în justiţie, respingând în consecinţă acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată, având în vedere, cu prioritate, interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei situaţii de fapt şi de drept, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii.
Astfel, preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun a titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile, conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale - calificate ca atare - de Decizia dată în interesul legii.
S-a mai reţinut, că, având în vedere situaţia particulară a apartamentelor în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, titlul pârâţilor devine preferabil faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, menţionate mai sus, care nu au fost anulate în instanţă în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc, în această situaţie, o reparaţie echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînţeles sub condiţia formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001; că nu pot fi reţinute susţinerile reclamanţilor care apreciază că titlul lor ar trebui să fie considerat ca având caracter prioritar, raportat la vechimea sa şi la faptul că statul şi chiriaşii cumpărători au fost de rea - credinţă la încheierea contractelor în baza Legii nr. 112/1995; că, atât timp cât aceste acte de proprietate nu au fost anulate, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanţa nu a mai putut analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credinţă la încheierea contractelor, şi că, în motivarea deciziei în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că instanţele care au admis acţiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului mai vechi şi au făcut totală abstracţie de efectele create prin apariţia legii speciale; că reclamanţii nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură, întrucât încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, situaţie neprotejată de Convenţie pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancţionată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului; că, după ce România a devenit parte, prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanţii nu au obţinut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, ce reprezintă titlul de proprietate ale pârâţilor şi nici recunoaşterea dreptului la restituire în natură, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, astfel că singura speranţă legitimă creată acestora a fost cea prin Legea nr. 10/2001, respectiv la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, singura speranţă legitimă a acestora era cea de a obţine contravaloarea apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii lor în natură, deoarece nu beneficiază de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea lor dreptul la restituire în natură, şi că pârâţii, în calitate de cumpărătorii în baza Legii nr. 112/2005, beneficiază de un bun asupra căruia deţin şi posesia concretizată material.
Or, a admite acţiunea în revendicare şi a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al pârâţilor, pe care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, i-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situaţia în care l-au dobândit prin acte valabile.
Prin urmare, raportat la argumentele sus-menţionate, tribunalul a respins acţiunea în revendicare, aşa cum a fost completată, ca neîntemeiată.
Constatând că acţiunea principală se afla în stare de judecată, iar soluţionarea cererilor de chemare în garanţie formulate de Ş.I. şi Ş.A., în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC A.V.L.B. SA, B.L.M., B.V., B.M. şi B.D., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, de Ministerul Economiei şi Finanţelor, în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA şi a cererii reconvenţionale formulate de pârâţii Ş.I. şi Ş.A., în contradictoriu cu reclamanţii, ar întârzia soluţionarea cauzei, tribunalul a disjuns aceste cereri şi a format un nou dosar.
În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat reclamanţii să plătească pârâtului J.P. suma de 3.100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţelor din 5 septembrie 2008 şi din 30 septembrie 2008.
Prin Decizia civilă nr. 642 din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în opinie majoritară, a respins excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei lipsei de interes, în apel, ca nefondată şi excepţia lipsei de interes, ca nefondată; a respins apelul pârâţilor Ş.I. şi Ş.A., împotriva sentinţei civile nr. 369 din 16 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în Dosarul nr. 45392/3/2007, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi B.M., B.D., B.L.M., B.V., D.I., J.P., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria municipiul Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, şi cu intimaţii - chemaţi în garanţie SC A.V.L.B. SA, Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentant al Statului Român, ca nefondat; a admis apelul reclamanţilor I.M.M. şi I.D. împotriva aceleiaşi sentinţe civile; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâţii - persoane fizice; a obligat pârâţii Ş.I. şi Ş.A. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor, apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. E.V.; a obligat pârâţii B.M. şi B.D. să lase în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, apartamentul nr. 2 situat în acelaşi imobil; a obligat pârâtul J.P. să lase în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, apartamentul nr. 3 situat în acelaşi imobil; a obligat pârâţii B.L.M. şi B.V. să lase în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, apartamentul nr. 4 din acelaşi imobil; a obligat pârâtul D.I. să lase în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, apartamentul nr. 6 situat în imobilul menţionat; a desfiinţat, în parte, sentinţa, în sensul că a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâţii - persoane juridice; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că este legal sesizată şi competentă material să soluţioneze „prezentul apel", date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. şi art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Soluţionând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepţia de fond, peremptorie şi absolută, a inadmisibilităţii invocării (aşa cum a fost ea intitulată) excepţiei lipsei de interes în privinţa capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, curtea a constatat, în primul rând, împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă efectul sau sancţiunea nerespectării puterii de lucru judecat, sub imperiul căreia ar fi intrat soluţia dată aceleiaşi excepţii invocate şi în cursul judecăţii de către prima instanţă şi soluţionată prin încheierea de şedinţă din data de 30 iunie 2008 (fila 106 dosar fond), încheiere care nu a fost apelată de niciunul dintre pârâţi, sub acest aspect.
S-a apreciat, că inadmisibilitatea, invocată ca excepţie, vizează de fapt puterea de lucru judecat sub care ar fi intrat soluţia dată acestei excepţii, reprezentând, aşadar, în realitate, o excepţie de fond, cea a puterii de lucru judecat.
In al doilea rând, indiferent că se admite teza existenţei inadmisibilităţilor, ca mijloace de apărare, situate ca şi categorie între excepţiile de procedură şi cele de fond sau că nu se admite această teză şi că se califică această excepţie ca fiind de fapt o excepţie de fond, curtea a constata că, potrivit art. 292 teza I C. proc. civ., „părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare", iar, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi", astfel că, din analiza acestor texte legale, rezultă posibilitatea formulării pentru prima dată în cursul apelului, a unor excepţii de procedură, dar şi de fond, iar sub aspectul care interesează cauza, posibilitatea reiterării lor în apel, după ce au fost deja invocate şi soluţionate în faţa primei instanţe de judecată.
Pe acest aspect, s-a conchis că, sintetizând, se constată că dacă obiectul subsecvent, concret, al apelului, îl constituie soluţia dată unui capăt de cerere, atunci părţilor trebuie să li se permită în apel să îşi formuleze în mod plenar apărările legate de respectivul capăt de cerere, ceea ce include şi posibilitatea reiterării unor excepţii în legătură cu acesta sau chiar formularea, pentru prima dată în calea de atac, a unor excepţii absolute, ca şi excepţie de la regula „non omisso medio", şi, prin urmare, s-a apreciat că excepţia de fond, peremptorie şi absolută, a inadmisibilităţii invocării excepţiei lipsei de interes, în privinţa capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, este nefondată, şi a respins-o ca atare.
În ceea ce priveşte excepţia de fond, peremptorie şi absolută, a lipsei de interes în promovarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, curtea a constatat că interesul este una dintre cerinţele necesare pentru existenţa dreptului la acţiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiţii predeterminate, conferă calitatea de parte.
Pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi anume: să fie legitim, corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale; să fie personal şi direct, adică folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să aparţină celui care recurge la acţiune, să fie născut şi actual, respectiv să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca şi un interes care a trecut, nu poate fi luat în considerare.
Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speţa pendinte, instanţa de apel a constatat că cererea privind constatarea nevalabilităţii (nelegalităţii) titlului statului, este justificată de existenţa unui interes care îndeplineşte condiţiile expuse anterior.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i şi echivalentă cu lipsa titlului), cât şi cu un titlu valabil, potrivit lit. h) din articolul menţionat, care face trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar din interpretarea sistematică şi literală a dispoziţiilor din cuprinsul acestui articol, rezultă că simpla indicare a preluării abuzive nu demonstrează nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului, astfel încât argumentul că în cadrul art. 2 lit. a) din legea menţionată, se prevede că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată abuzivă, nu este suficient pentru a justifica lipsa de interes.
Caracterul admisibil al acestui capăt de cerere, prin prisma interesului ca şi o condiţie de exerciţiu a acţiunii, rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care arată că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, şi, în consecinţă, curtea a respins excepţia lipsei de interes, ca nefondată.
Sub aspectul fondului, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţi, a fost apreciat ca nefondat, instanţa de apel reţinând că parte din criticile formulate de recurenţii-pârâţi vizează nemotivarea sentinţei de către tribunal, sub două aspecte: al constatării nevalabilităţii titlului statului şi al excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocate în faţa primei instanţe.
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că fundamentul motivului de nelegalitate invocat, al nemotivării sentinţei, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În speţă, s-a reţinut că hotărârea primei instanţe cuprinde, în considerente, motivele de fapt şi de drept cu privire la soluţia pronunţată în privinţa capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, tribunalul arătând faptul că formularea distinctă a acestui capăt de cerere prezintă interes şi prin prisma procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, iar soluţia de admitere a sa se fundamentează pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din legea menţionată, care consacră caracterul abuziv al preluării întemeiate pe decretul menţionat.
Pe acest aspect, s-a conchis că nu se poate invoca, în mod întemeiat, nemotivarea hotărârii, deoarece tribunalul a expus considerentul pentru care a apreciat ca fondat acest capăt de cerere. Indicarea parţial eronată a prevederilor legale pe care aceasta şi-a fundamentat soluţia, în urma unei evidente erori materiale (Legea nr. 213/2001 în loc de Legea nr. 213/1998 şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 92/1950 în loc de art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001), nu echivalează cu lipsa motivării, atât timp cât dispoziţiile legale pe care tribunalul le-a avut în vedere pot fi uşor determinate în cauză.
Curtea a apreciat ca nefondat şi aspectul secund, legat de nemotivarea soluţiei excepţiei lipsei calităţii procesuale active, prin prisma argumentelor indicate de către apelanţii-pârâţi, deoarece, din cuprinsul sentinţei rezultă faptul că tribunalul a avut în vedere, în aprecierea soluţiei asupra acestei excepţii, aspectul că proprietar al imobilului a fost numita A.I., conform procesului-verbal nr. X/1940 al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare din Bucureşti, neraportându-se la adresa nr. 998/2006 a C.G.M.B. – A.F.I., din care rezultă că în anexa la Decretul 92/1950, poziţia 272, figura ca proprietar numita A.I., potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, act normativ, de altfel, incident în cauză.
Or, împrejurarea că tribunalul şi-a fundamentat opinia pe un anumit înscris pe care l-a apreciat prioritar în detrimentul altora, nu este de natură să atragă concluzia nemotivării sentinţei, sub acest aspect, de către prima instanţă.
O a doua categorie de critici în apel formulate de pârâţi s-a referit la nelegalitatea dispoziţiei primei instanţe cu privire la constatarea nelegalităţii titlului statului.
Aceste critici au fost apreciate ca nefondate, deoarece instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, a constatat că Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare era Constituţia din 1948, care prin art. 8, recunoştea şi garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierea doar cu „o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie", interzicând aşadar, exproprierile (naţionalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost şi cazul în speţă. S-a mai reţinut, pe acest aspect, flagranta contradicţie a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 cu dispoziţiile art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România la data emiterii decretului incriminat.
În raport de cele reţinute, s-a apreciat că sunt nefondate şi criticile apelanţilor referitoare la trecerea valabilă a imobilului în proprietatea statului, pentru că întregul act normativ de expropriere era neconcordant actelor cu valoare normativă superioară, devenind lipsită de relevanţă modalitatea sa concretă de aplicare cu respectarea sau nu a dispoziţiilor sale.
În ceea ce priveşte cea de-a treia categorie de critici formulate de pârâţi, ce vizau greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, curtea a reţinut că, sub acest aspect, una dintre condiţiile ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acţiona şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea; că, spre deosebire de capacitatea procesuală, care se apreciază în general pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speţă", în raport de litigiul dedus judecăţii, şi, prin urmare, în mod corect, a fost respinsă de către prima instanţă excepţia menţionată, în cauză realizându-se dovada de către reclamanţi a calităţii lor de moştenitori ai proprietarului imobilului în litigiu, cu actele administrate în cauză, respectiv, contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 15 aprilie 1932 de către Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, potrivit căruia numita A.I., cu autorizaţia soţului său H.I., a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. P. nr. 45 fost 49, de 457 m.p., care a fost înscris în cartea funciară mai târziu, în 1941, potrivit procesului-verbal nr. X/1940 din 16 august 1941 al Comisiunii pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, curtea a apreciat că şi criticile grupate în această a treia categorie sunt nefondate, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active fiind legală.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa de apel l-a apreciat ca fiind fondat, reţinând, în esenţă, următoarele:
Sub un prim aspect, curtea a constatat, cu titlu preliminar, faptul că cererea dedusă judecăţii, formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, este fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum rezultă din cererea precizatoare a acţiunii, la fila 72 Dosar nr. 45392/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, unde s-a specificat expres că cererea formulată „reprezintă acţiunea persoanei îndreptăţite, în sensul avut în vedere de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în interesul legii", ca urmare a refuzului nejustificat de soluţionare de către unitatea deţinătoare a notificării, iar, aşa cum se deduce şi din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din care rezultă că nesoluţionarea notificării i-a determinat pe reclamanţi să acţioneze în judecată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice a fost apreciată ca nefondată.
Astfel, inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă efectul sau sancţiunea nerespectării condiţiilor privind exerciţiul dreptului la acţiune în prezenta cauza, in sensul alegerii unei greşite căi procesuale pentru protejarea drepturilor şi pretenţiilor reclamanţilor.
Pe acest aspect, s-a constatat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al cererii precizatoare (fila 72 Dosar nr. 45392/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă), rezulta că motivul pentru care s-a formulat prezenta acţiune, în contradictoriu cu pârâţii-persoane juridice, l-a reprezentat nesoluţionarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, deşi termenul legal de soluţionare expirase de mult timp.
Conform Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii, s-a impus în mod obligatoriu pentru instanţe, conform art. 329 C. proc. civ., că „în acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură".
Aşadar, nesoluţionarea în termen a notificării administrative, permite persoanelor îndreptăţite să se adreseze instanţei judecătoreşti, pentru a statua asupra fondului pretenţiilor lor, ceea ce în cauză s-a şi întâmplat.
Prin urmare, curtea a apreciat că, în mod greşit, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de pârâţii persoane juridice, impunându-se, în aplicarea prevederilor Deciziei nr. XX/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii şi ale art. 297 C. proc. civ., admiterea apelului reclamanţilor, desfiinţarea în parte a sentinţei, sub aspectul soluţiei date excepţiei menţionate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii de restituire formulate în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, la prima instanţă.
Sub aspectul fondului cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, instanţa de apel a reţinut că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., astfel cum au susţinut apelanţii reclamanţi, ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001, şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; că, pornind de la premisele preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum şi de la cea a menţinerii contractelor de vânzare - cumpărare deţinute de pârâţii-persoane fizice în cauză, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nedesfiinţate până în prezent, s-a considerat că prevederile de drept substanţial ale aceluiaşi act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlurilor chiriaşilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecăţii; că, aşa cum s-a stabilit şi în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există lege specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 1945 – 1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie, şi, prin urmare, instanţa a pornit de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei Europene, să ajungă la concluzia necesităţii înlăturării, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare faţă de chiriaşii-cumpărători, a normei interne în virtutea prevalentei normei internaţionale; că, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu bună – credinţă", ci şi preferabilitatea acestor contracte, faţă de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate, şi că, în aceste condiţii, ar părea că, în compararea de titluri presupusă de acţiunea în revendicare, în virtutea voinţei legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credinţă.
Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi ignorată jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza P. contra României din 1 decembrie 2005 şi continuând cu Străin, Porţeanu şi multe altele.
Or, în aplicarea raţionamentului conceput de Curtea Europeană, s-a apreciat că instanţa naţională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, care se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, dar şi al deciziei în interesul legii menţionate, pentru că, în mod constant, instanţa europeană a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui „bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţa naţională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale", fie ca „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989.
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza P., paragraful 83-87, precum şi în cauza P., paragraful 33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună - credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României).
Raportat şi la argumentul dedus din art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării prezentei acţiuni, precum şi la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001, ca şi la stabilirea în mod definitiv (prin prezenta decizie civilă) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, s-a conchis că împrejurarea că dreptul reclamanţilor nu a fost recunoscut in dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanta si nu poate conduce la concluzia ca aceştia nu ar avea un "bun" în sensul Convenţiei, întrucât stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalează cu existenţa unei "valori patrimoniale" şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autoarei reclamanţilor deposedată abuziv, fiind astfel evident că reclamanţii sunt deţinători ai unui „bun", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei Europene de către România.
Premisa evaluării de legalitate presupusă de speţă este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamanţilor la momentul înstrăinării locuinţelor către foştii chiriaşi, care are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne asigurată de dispoziţiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobilele preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună - credinţă.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a acestor dispoziţii legale, s-a reţinut că este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a imobilului în litigiu, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului, expropriat de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, şi, prin urmare, a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
De asemenea, Curtea Europeană a constatat, în sensul absenţei proporţionalităţii, că este rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza P. contra României, paragraful 112) şi, în consecinţă, în cadrul acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice, instanţa de apel a constatat inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a necorelării sale cu dispoziţiile convenţionale, pentru argumentele evidenţiate.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, s-a reţinut că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, iar demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparaţii, sub orice formă, a prejudiciului suferit de reclamaţi, care să pună capăt acestei încălcări.
Instanţa de apel a reţinut că şi intimaţii - pârâţi, sunt deţinători ai unor titluri asupra apartamentelor în litigiu necontestate până în prezent, dispun la rândul lor de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit şi în privinţa propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanţilor, mai bine caracterizat.
S-a conchis că, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în conflictul dintre ele, instanţa a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care a obţinut bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale, astfel că susţinerile apelanţilor reclamanţi din acest punct de vedere sunt corecte, şi că, în aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autoarei reclamanţilor către chiriaşi, iar caracterul unic al acestei măsuri se impune şi ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acţiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâţii - foşti chiriaşi – cumpărători, ce, evident, nu ar putea fi obligaţi, ca urmare a unei ipotetice imposibilităţi de restituire în natură, la plata de despăgubiri băneşti către reclamant.
De asemenea, s-a mai reţinut că, în cauză, cu referire la apartamentele vândute, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaş, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 şi Legea nr. 1/2009, potrivit cărora se acordă măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii D.I., J.P., Ş.I., Ş.A., B.L.M., B.V., B.M. şi B.D., citicând-o pentru nelegalitate.
I. Prin recursul său, pârâtul D.I. a arătat că instanţa de apel a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi pe capetele de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri, in contradictoriu cu paraţii persoane fizice si a dispus ca intimaţii paraţi sa lase in deplina proprietate si liniştită posesie apartamentele situate in imobilul revendicat, cu motivarea că analiza cererii in revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun propuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate reprezentate de art. I din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Apreciind ca mecanismul de despăgubiri al Legii 10/2001 este ineficient si iluzoriu, si că, în concursul dintre reclamanţi si pârâţii- persoane fizice, instanţa de apel a constatat inaplicabilitatea legii speciale, inclusiv a art. 45 din Legea 10/2001, ca urmare a necorelării sale cu dispoziţiile convenţionale, instanţa a considerat că restituirea în natură către reclamanţi a imobilului în litigiu se impune drept unica măsură reparatorie.
Sub acest aspect, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind date cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi ale art. 480 C. civ., întrucât titlul pârâtului este dat de contractul de vânzare cumpărare din 12 martie 1997 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, prin SC A.V.L.B. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar acest contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale si nu s-a dovedit reaua-credinţă a părţilor. Mai mult, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, asupra imobilului litigiu nu exista nici o notificare sau alt demers al intimaţilor reclamanţi care sa atenţioneze asupra nevalabilitatii titlului statului.
Un alt fapt care a fost ignorat de către instanţa de apel este acela că intimaţii - reclamanţi au contestat pentru prima data preluarea abuzivă a bunului lor de către stat în cadrul prezentului litigiu, promovat după perfectarea vânzării conform Legii nr. 112/1995, iar în condiţiile în care titlul de proprietate al statului nu era contestat nu se poate susţine cu temei că titlul pârâtului provine de la un non dominus, ci, dimpotrivă, că a existat convingerea pârâtului că dobândeşte bunul de la adevăratul proprietar.
S-a conchis, că, având în vedere aceasta situaţie de fapt, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că titlul pârâtului nu produce consecinţe juridice în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părţi şi că dreptul reclamanţilor este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât, pentru a exista o astfel de protecţie, care să impună prelevanţa dreptului subiectiv afirmat de intimaţii reclamanţi, este necesar, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., să fie vorba de un bun actual aflat în patrimoniul acestora, calitatea de titulari ai dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe cale administrativă, concretizând în patrimoniul acestora existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în speţa dedusă judecaţii, intimaţilor - reclamanţi nu li s-a recunoscut dreptul asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului este valabil, neexistând nici o hotărâre judecătoreasca prin care să se fi constatat nulitatea sa.
Intimaţii reclamanţi nu pot pretinde existenta unei speranţe legitime de redobândire a bunului in materialitatea lui, ca urmare a masurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situaţia de fapt concreta. Mai mult, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, conform dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată.
A considera că, indiferent de circumstanţele concrete, fostul chiriaş, actualul proprietar al imobilului, trebuie deposedat de bun pentru a fi restituit in natura foştilor proprietari, ar însemna sa se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii sa creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorilor actuali.
În acest sens, în jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, s-a statuat că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa supremă a statuat, cu putere obligatorie, că o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă sub condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, sugestive fiind considerentele hotărârii ce explică soluţia la care s-a ajuns, subliniindu-se că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Prin urmare, pârâtul arată că este titularul dreptului de proprietate necontestat si valabil, astfel că Decizia instanţei supreme îşi găseşte aplicare si îl protejează.
II. Prin recursul său, pârâtul J.P. a criticat Decizia pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, în absenţa unor probe contrare, dreptul de proprietate se prezumă a fi cel trecut în actul prin care s-a preluat imobilul, act în care este nominalizată numita A.I.
Motivarea instanţei de apel că şi-a fundamentat opinia pe un anumit act pe care l-a apreciat prioritar, în detrimentul altuia, contravine art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform căruia instanţa trebuia să opteze pentru actul de naţionalizare în care este trecut alt nume decât al persoanei pe care reclamanţii pretind că au moştenit-o.
În urma aplicării corecte a art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanţa trebuia să reţină lipsa calităţii procesuale active a moştenitorilor Annei Igner, deoarece la poziţia 272 din anexa la Decretul nr. 92/1950, prin care s-a naţionalizat imobilul, figurează ca proprietară a acestuia Ignea Ana, care nu se identifică cu A.I.
Instanţa a reţinut greşit că acţiunea a fost precizată în condiţiile legii, deoarece prin nesocotirea art. 132 pct. 1 C. proc. civ., după mai multe faze procesuale, reclamanţii şi-au modificat obiectul acţiunii, printr-o cerere intitulată „Precizare", solicitând ca primăria să răspundă la notificarea depusă conform Legii nr. 10/2001, şi că instanţa să soluţioneze pe fond litigiul în baza Deciziei Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. XX/2007.
Această „Precizare" reprezintă în realitate o cerere nouă pe care reclamanţii nu mai aveau posibilitatea să o facă, deoarece nu se circumscria în cele 4 condiţii prevăzute de art. 132 pct. 1 C. proc. civ., având alt temei de fapt şi de drept.
Temeiurile juridice ale acţiunii, art. 480 şi art. 481 C. civ., dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii, nr. XX/2007, nu se pot invoca în concurs pentru că în materia imobilelor preluate în mod abuziv dreptul comun nu se completează cu Legea nr. 10/2001.
Regimul special pentru recunoaşterea dreptului de proprietate instituit de Legea nr. 10/2001, cu privire la termenele şi condiţiile prevăzute imperativ, care sancţionează proprietarii lipsiţi de interes sau neglijenţi, a fost împărtăşit de instanţa supremă prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Cu privire la acţiunea în revendicare împotriva sa, pârâtul arată că instanţa a motivat în principiu soluţionarea acestui capăt de cerere pe opinii personale, subiective, raportându-se în mod hotărâtor la compararea dreptului foştilor proprietari de a obţine despăgubiri pentru imobilele naţionalizate cu posibilităţile chiriaşilor cumpărători de a solicita valoarea de piaţă a imobilului, de care ar urma să fie deposedaţi, iar, prin aceste argumente, total în afara dispoziţiilor legale incidente în materie, instanţa a ajuns la concluzia că dreptul de proprietate al pârâtului nu ar fi „afectat substanţial" dacă pierde locuinţa, deoarece va avea posibilitatea să obţină contravaloarea sa.
Pornind de la această concluzie pe care o prezintă ca echitabilă, instanţa a soluţionat greşit conflictul dintre legea specială şi dreptul comun, dintre dreptul comun şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a interpretat greşit Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, care a reglementat neconcordanţele din practica instanţelor.
Prin urmare, prin admiterea acţiunii în revendicare, se arată că se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtului, dobândit cu bună-credinţă, şi respectării depline a dispoziţiilor legale în vigoare, cât şi a securităţii raporturilor juridice.
Mai mult, prin restituirea în natură a imobilului, ca unică măsură de reparaţie posibilă şi de protecţie a proprietarului, fără să facă o comparare efectivă a titlurilor de proprietate, instanţa de apel a ignorat faptul că titlul pârâtului nu a fost anulat de justiţie, dând, în mod greşit, preferabilitate titlului reclamanţilor, cu unicul argument că foştii proprietari au titlu originar şi au făcut dovada transmisiunilor succesive.
Însă, Legea 10/2001, prin art. 45 alin. (2) teza a 2-a, a instituit în mod imperativ, ca o excepţie de la principiile care guvernează efectele nulităţii actelor, cazul dobânditorului de bună credinţă care a cumpărat cu titlu oneros şi, prin urmare, actul de proprietate al pârâtului este apărat de principiul bunei credinţe, pentru că, în caz contrar, art. 45 alin. (2) teza 2 din lege ar fi lipsit de consecinţe juridice.
S-a conchis, că apare preferabil titlul său şi în raport de jurisprudenţa C.E.D.O., care a dezlegat această problemă în sensul că restituirea imobilelor către foştii proprietari aduce atingere securităţii raporturilor juridice, cât şi dreptului de proprietate al terţilor cumpărători, astfel că obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri pentru foştii proprietari.
III. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii Ş.I. şi Ş.A. au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:
Prin Decizia pronunţată, instanţa de apel a pornit, în raţionamentul său, de la premisa că intimaţii-reclamanţii se bucură de un bun recunoscut de Convenţie şi că aceştia se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, însă, în ceea ce priveşte pe pârâţi, deşi dispun de un „bun" în sensul Convenţiei, viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit şi în privinţa propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoaştere preferabilităţii titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanţilor, mai bine caracterizat.
În considerentele deciziei civile pronunţate, instanţa de apel a reţinut că soluţia menţionată mai sus se impune nu numai în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., în primul rând, printr-o raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, Decizia recurată s-a pronunţat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 - art. 45 alin. (2), art. 7 alin. (11), art. 1 şi art. 18 lit. c).
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul Civil, ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta este obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, ce guvernează regimul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în Decizia nr. 33/2008 că, „de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza B. contra României, s.a.)".
În aceste condiţii, câtă vreme reclamanţii au înţeles că uzeze de dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - formulând notificare privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, este evident că soluţia cu privire la această restituire în natură nu poate fi dată în raport de dreptul comun, ci în raport de norma specială, atât ca urmare a principiului de drept specialia generalibus derogant, cât şi în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe.
Câtă vreme Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres în art. 1 că în măsura în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului, urmează ca aceasta să se facă prin echivalent în formele prevăzute de lege, este evident că nu se poate face abstracţie de acest text de lege, pentru că reclamanţii, trecând de regula electa una via, au înţeles să formuleze notificare în temeiul legii nr. 10/2001, dar să şi investească instanţa de judecată să se pronunţe cu privire la revendicarea imobilului.
În raport de motivarea instanţei de apel în sensul că „nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.dar şi al deciziei în interesul legii." apare ca fiind o greşită aplicare, în speţă, atât a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
S-a conchis, că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel, practic, a încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (1)1 şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece, în considerentele deciziei civile pronunţate, a reţinut faptul că în condiţiile în care ambele părţi litigante deţin un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceste două titluri, urmează a fi recunoscută preferabilitatea titlului înfăţişat de către reclamanţi, urmând ca înlăturarea legii speciale să fie realizată prin efectul Convenţiei Europene, făcând aplicare directă a acesteia.
Însă, pornind de la acest raţionament, al aplicabilităţii Convenţiei în raport de legea specială, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat tocmai Convenţia la care se raportează, respectiv art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care prevede că, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor."
Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Primul Protocol şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă.
Prin urmare, în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere în revendicare, s-a arătat că, în raport de Decizia nr. 33/2009, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere securitatea raporturilor juridice, precum şi dacă reclamanţii ar fi putut pretinde vreo încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun şi o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin promovarea unei acţiuni în revendicare pentru obţinerea bunului în natură.
Singura speranţă legitimă creată reclamanţilor a fost cea prin Legea nr. 10/2001, respectiv speranţa la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de statul comunist, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul pârâţilor, şi nu la restituirea în natură a imobilului, deoarece aceştia nu beneficiau de o hotărâre judecătoreasca care să stabilească în favoarea lor dreptul la restituire în natură.
Pe de altă parte, pârâţii au arătat că, în calitate de cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, beneficiază de un bun asupra căruia deţin şi posesia concretizată material, iar, prin Legea nr. 10/2001, li s-a garantat speranţa legitimă că, în situaţia în care actul de proprietate este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de apel, privind admiterea acţiunii în revendicare şi constatarea preferabilităţii titlului reclamanţilor în raport de titlul pârâţilor, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al acestora, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă odată că nu îl vom pierde în situaţia în care l-au dobândit prin acte valabile.
S-a mai arătat că reclamanţii au mai încercat să acrediteze ideea că pârâţii nu ar fi avut calitatea de chiriaşi în imobil decât începând cu anul 1996, astfel că aceştia nu puteau cumpăra în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, insă şi această susţinere nu este altceva decât o simplă alegaţie, la rândul ei nesusţinută de niciun înscris, întrucât pârâţii au avut calitatea de chiriaşi în imobilul în litigiu începând cu data de 22 martie 1988, conform contractului de închiriere din 22 martie 1988, contract de închiriere ce a fost prelungit în temeiul Legii nr. 17/1994, şi ulterior, în baza acestei prelungiri a contractului de închiriere, pârâţii au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pentru care aceste critici aduse de către reclamanţi au fost înlăturate.
În ceea ce priveşte incidenţa în speţă a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a apreciat incidenţa acestui text de lege, întrucât, în prezenta pricină acesta nu este incident, dat fiind faptul că intimaţii-reclamanţi şi-au precizat temeiul de drept ca fiind art. 480 şi următoarele C. civ., astfel că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu puteau să îşi motiveze acest prim capăt de cerere si pe dispoziţiile normei speciale dată de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la chestiunea calităţii procesual active a reclamanţilor şi a modalităţii în care instanţa de fond a motivat respingerea acestei excepţii, s-a arătat că şi respingerea acestui motiv de apel s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, intimaţii-reclamanţi nu au făcut nici un fel de dovadă a identităţii între „A.I." înscrisă în lista anexă la poziţia nr. 272 şi autoarea lor, I.A., astfel că, separat de susţinerile celorlalţi pârâţi privind lipsa calităţii procesual active a reclamanţilor din prezenta pricină, aceasta este o dovadă în plus în susţinerea acestei excepţii, solicitând să fie admisă şi să se respingă acţiunea, ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesual activă.
IV. Pârâţii B.L.M., B.V., B.M. şi B.D., deşi au formulat cereri de recurs separate, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt identice în cele două recursuri şi anume:
În motivarea soluţiei de admitere a apelului, instanţa de apel a arătat că, pornind de la posibilitatea instituită în mod expres prin Decizia nr. 33/2008, dată in interesul legii, în care se arată că în caz de neconcordanţă între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, a înţeles să înlăture norma internă.
Este adevărat că în Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, s-a arătat că în conflictul dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenţia Europeană, aceasta din urmă are prioritate, însă în speţa de faţă acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu pe Legea nr. 10/2001, pentru ca să se poată reţine prioritatea Convenţiei Europene.
Referirea instanţei la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, in sensul ca acest text de lege ar fi instituit preferabilitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 si ca atare acest text de lege ar fi contrar dispoziţiilor convenţionale, nu are relevanţă în speţa pentru următoarele considerente:
Buna-credinţă a fost definită în art. 1898 C. civ., ca fiind credinţa achizitorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a transmite proprietatea, respectiv calitate de proprietar.
Teoria bunei credinţe şi a aparenţei în drept nu este o creaţie a art. 45 din Legea nr. 10/2001, ea fiind tratată atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa română, ca şi în cea din majoritatea statelor europene.
Ca atare, în mod cu totul greşit instanţa a reţinut că art. 45 din Legea nr. 10/2001 contravine jurisprudenţei Curţii.
Cu privire la opţiunea instanţei între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi a dreptului comun, Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că potrivit regulii „electa una via" si principiul stabilităţii raporturilor juridice civile „persoanele care au optat pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior acţiuni in baza dreptului comun, aplicarea legii speciale fiind obligatorie potrivit principiului,,specialia generalibus derogant".
Prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că prioritatea Convenţiei Europene poate fi dată şi în cazul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă numai cu condiţia să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
În speţă, dreptul de proprietate al pârâţilor asupra apartamentelor în litigiu a fost dobândit cu bună-credinţă, astfel că aceştia deţin un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru că, preocupându-se exclusiv de jurisprudenţa Curţii Europene, aceasta nu a avut în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, care la art. 7 alin. (1) arată că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Ulterior, la 23 ianuarie 2010, în termenul legal de motivare a recursului, pârâţii B.D. şi B.M. au mai depus o cerere cu motive de recurs prin care, după ce dezvoltă criticile formulate prin prima cerere de recurs, arată că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori străine de natura pricinii şi că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de judecată, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, fără însă a face o dezvoltare a acestor motive de recurs.
Or, pentru investirea instanţei de control judiciar, pe calea recursului, cu unul sau mai multe motive de recurs, aşa cum sunt strict şi limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, nu este suficient indicarea temeiului de drept a acestuia ( acestora ), ci şi dezvoltarea lui ( lor ), care să facă posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs respective, ceea ce pârâţii B.D. şi B.M. nu au făcut cu privire la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., respectiv nu au arătat în ce constă contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate şi în ce constă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, cu determinarea exactă a acestuia, astfel că sancţiunea procedurală este aceea a neanalizării lor.
Examinând recursurile formulate de recurenţii-pârâţi D.I., J.P., Ş.I., Ş.A., B.L.M., B.V., B.M. şi B.D., instanţa constată următoarele:
Recursurile declarat de pârâţii D.I., B.L.M. şi B.V., se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul formulat de pârâtul J.P. se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., iar recursurile declarate de pârâţii Ş.I., Ş.A., B.M. şi B.D., se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., încadrarea în drept a criticilor formulate de pârâţi fiind făcută de către instanţă,. în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica ce se circumscriu motivului de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.", în sensul că instanţa a reţinut greşit că acţiunea a fost precizată în condiţiile legii, deoarece, prin nesocotirea art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după mai multe faze procesuale, reclamanţii şi-au modificat obiectul acţiunii, printr-o cerere intitulată „Precizare", ceea ce, în realitate, reprezintă o cerere nouă pe care reclamanţii nu o mai puteau formula, întrucât nu se încadra în niciuna din cele patru condiţii prevăzute de acest text de lege, formulată de pârâtul J.P., se constată că vizează hotărârea primei instanţe, dată în primul ciclu procesual, definitivă şi irevocabilă.
Or, acest aspect, fiind tranşat irevocabil în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 589/ A din 1 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, nu mai poate face obiect al controlului judiciar în ciclurile procesuale subsecvente, iar sancţiunea este aceea a neanalizării sale.
În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată de tribunal în al doilea ciclu procesual, se constată că dacă criticile formulate de pârâtul J.P. ar viza această hotărâre, acestea nu pot fi analizate, deoarece pârâtul J.P. nu a declarat apel împotriva acestei sentinţe, fiind astfel exercitate omisso medio.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pentru care criticile formulate de reclamanţi, cu privire la faptul că pârâţii nu ar fi avut calitatea de chiriaşi ai imobilului începând cu anul 1996, astfel că nu puteau cumpăra apartamentele în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, formulat de pârâţii Ş.I., Ş.A., B.M. şi B.D., este neîntemeiat.
Astfel, deşi nu se arată expres, recurenţii-pârâţi invocă, implicit, pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, ca şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivarea hotărârii înfăţişează considerentele de fapt şi de drept care au condus instanţa la o anumită soluţie, aceasta fiind, de regulă, expresă, arătându-se motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, dar şi implicită, când prin admiterea unui mijloc de apărare se justifică respingerea altui mijloc, deoarece mijlocul de apărare respins nu poate coexista cu cel admis.
Astfel, în speţă, admiţând apărarea pârâţilor potrivit căreia aceştia deţin un „bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O., instanţa, implicit, a respins criticile formulate de reclamanţi în sensul că pârâţii nu erau îndrituiţi la dobândirea proprietăţii apartamentelor în litigiu pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce, de altfel, permite efectuarea controlului judiciar pe calea de atac a recursului, cu privire la această dezlegare, în măsura în care s-ar fi formulat critici în recurs pe acest aspect, de către reclamanţi.
Şi critica formulată de pârâţii B.M. şi B.D. în sensul că Decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină este, de asemenea, nefondată, deoarece Decizia recurată este motivată în fapt şi în drept, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţii - pârâţi, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Criticile formulate de pârâţii J.P. şi Ş.I., Ş.A., B.L.M., B.V., B.M. şi B.D., potrivit cărora greşit instanţa de apel a menţinut, prin Decizia recurată, dispoziţiile primei instanţe, date prin încheierea din 30 iunie 2008, privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., faţă de faptul că reclamanţii au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, lege cu caracter special faţă de dreptul comun, Codul civil, se constată că nu sunt fondate.
Astfel, faţă de faptul că imobilele în litigiu au fost înstrăinate anterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi după data intrării în vigoare a acestei legi, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., nu este inadmisibilă, aşa cum susţin recurenţii-pârâţi, deoarece, în raport cu terţii dobânditori cu titlu particular, în proprietatea cărora se aflau imobilele la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu există obligaţia transmiterii notificării.
Prin urmare, reclamanţii pot revendica imobilul preluat fără titlu valabil de la terţii dobânditori cu titlu particular, însă recurenţii-pârâţi, pentru a încerca să paralizeze acţiunea în revendicare, se pot prevala de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în raport de care actele de înstrăinare puteau fi atacate cu acţiune în nulitate absolută, fără a se încălca astfel principiul „electa una via".
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, raportul dintre legea specială şi dreptul comun a fost tranşat, în sensul că nu va exista posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun, Codul civil, în materia revendicării atunci când bunul este deţinut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 14 februarie 2001 de una din entităţile prevăzute la art. 21 din lege, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generablibus derogant.
Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001, exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o asemenea acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
De aceea, legal, instanţele de fond şi apel, fără a considera acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi, împotriva pârâţilor - persoane fizice, inadmisibilă, au analizat-o pe fond.
În ceea ce priveşte criticile formulate de pârâţii J.P., Ş.I. şi Ş.A., în sensul că, greşit instanţa de apel a respins motivul de apel potrivit căruia greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, se constată următoarele:
Pârâtul J.P. nu a formulat apel împotriva sentinţei primei instanţe astfel că acesta nu poate veni direct în recurs şi formula critici pe acest aspect, însă, faţă de faptul că pârâţii Ş.I. şi Ş.A. au invocat, prin apelul lor, critici şi pe acestaspect, instanţa va răspunde motivat acestor critici, prin următoarele considerente.
Calitatea procesuală este una din condiţiile cerute de lege pentru ca o persoană să fie parte în proces, respectiv, în cazul reclamantului, să existe identitate între titularul dreptului, în raportul juridic dedus judecăţii şi acesta.
În acţiunea de revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., calitatea procesuală activă presupune calitatea de moştenitor legal sau testamentar al fostului proprietar al imobilului în litigiu, cât şi dovada că acesta din urmă a fost proprietarul imobilului revendicat.
În speţă, legal, instanţele de fond şi apel au apreciat că reclamanţii şi-au dovedit legitimitatea procesuală activă, întrucât s-a dovedit că aceştia sunt moştenitorii legali ai numitei A.I., care a dobândit imobilul în litigiu prin contract de vânzare - cumpărare.
Mai mult, acţiunea de faţă, în revendicare, este promovată în condiţiile dreptului comun, art. 480 C. civ., iar în dovedirea proprietăţii nu devin incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, aşa cum corect au reţinut instanţele de fond şi apel, ci dispoziţiile de drept comun, potrivit cărora, în speţă, s-a făcut dovada cu acte translative de proprietate a dreptului autoarei reclamanţilor, A.I., asupra imobilului în litigiu.
De aceea, se constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenţii-pârâţi potrivit cărora, greşit, instanţele de fond şi apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Critica formulată de pârâţii Ş.I. şi Ş.A., potrivit căreia prezintă interes soluţionarea capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului doar în cadrul soluţionării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care prevede că sunt imobile preluate abuziv de stat şi imobile naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, este, de asemenea, nefondată.
Astfel, reclamanţii, în calitate de moştenitori legali ai fostului proprietar al imobilului în litigiu, A.I., au interes patrimonial în promovarea acestui capăt de cerere, întrucât, deşi constatarea judiciară a naţionalizării abuzive nu atrage după sine în mod automat un drept de restituirea bunului în natură, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărâre rezultă că naţionalizarea bunului a fost ilegală şi că reclamanţii sunt moştenitori ai fostului proprietar, în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestei reparaţii.
Mai mult, instanţele de fond şi apel au constatat corect că preluarea imobilului de la autoarea reclamanţilor s-a făcut fără titlu valabil, prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, în baza cărora imobile în litigiu au fost naţionalizate, contravin dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acea dată, care garantau proprietatea privată, art. 8 şi art. 10, dispoziţiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care reglementau proprietatea şi care erau obligatorii pentru România la data intrării în vigoare a decretului de naţionalizare, precum şi actele normative interne, care reglementau proprietatea, art. 480 şi următoarele C. civ.
Faţă de aceste considerente, critica formulată de pârâţii Ş.I. şi Ş.A., potrivit căreia imobilul în litigiu a fost naţionalizat legal, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât autoarea reclamanţilor se încadra în categoria persoanelor ce nu erau exceptate de la aplicarea acestui act normativ, potrivit art. 1 alin. (4) pct. 2 din decret, ca exploatatoare de locuinţe, este nefondată.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţii-pârâţi, potrivit cărora greşit instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere în revendicare formulat de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice, prin admiterea acestuia, instanţa constată următoarele:
Reclamanţii au promovat împotriva pârâţilor - persoane fizice o acţiune în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate şi deşi instanţa de apel a reţinut că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor părţilor în baza criteriilor dreptului comun, ceea ce presupuse aplicarea art. 480 C. civ., ci prin considerarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a normelor europene, în realitate, după ce a analizat titlurile exhibate de părţi, a concluzionat că fiecare dintre părţile litigante deţine un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi că acestea au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar, în conflictul dintre ele, a recunoscut preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial care deţinea bunul în condiţii de perfectă valabilitate, titlu ce nu a fost contestat nici anterior naţionalizării imobilului.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel, în soluţionarea capătului de cerere în revendicare, a comparat titlurile de proprietate invocate de părţi în raport de prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ. şi ale normelor europene.
În al doilea ciclu procesual, prin cererea intitulată „Precizare", fila 72 dosar fond, reclamanţii au precizat obiectul cererii formulat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria municipiului Bucureşti – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, şi nu în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, în raport de dispoziţiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, se constată că intimaţii-reclamanţi, care, în termen legal, au transmis notificare către Primăria municipiului Bucureşti, la punctele 3-7 din acţiune au solicitat ca, prin compararea titlurilor de proprietate, să fie obligaţi pârâţii – persoane fizice – să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilele care fac obiectul litigiului.
În această situaţie, compararea titlurilor părţilor nu se face în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, ci în raport de dispoziţiile dreptului comun, ceea ce, de altfel, a făcut instanţa de apel.
Însă, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, instanţa constată că aceştia nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură şi nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să le fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel că acest imobil nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, de care reclamanţii s-ar putea prevala.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, se constată că, în mod corect, instanţele de fond şi apel au reţinut că aceştia deţin un „bun actual" în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat apartamentele în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu a contestat valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul în litigiu şi nu se formulase vreo cerere de restituire în natură a bunului.
Mai mult, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii aveau posibilitatea să atace în justiţie contractele de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constarea nulităţii acestora, în interiorul termenului special de prescripţie de un an de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, termen care a fost prelungit succesiv, însă reclamanţii nu au acţionat în acest sens şi, prin urmare, însăşi atitudinea lor de pasivitate a contribuit la crearea situaţiei actuale. La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit speranţa legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare - cumpărare sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentele cumpărate care, conform art. 18 din acelaşi act normativ, nu mai putea fi restituit în natură foştilor proprietari.
De aceea, greşit a reţinut instanţa de apel că nesolicitarea constatării nulităţii titlului de proprietate al pârâţilor nu consolidează efectele acestui act şi că buna-credinţă este lipsită de consecinţe juridice.
Prin art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condiţiile legii şi care are un bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, iar recurenţii-pârâţi au un drept de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate nu poate face obiect de analiză în prezenta cauză, deoarece prima instanţă nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor.
Acţiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acţiune specială, în care nu se poate da reclamanţilor câştig de cauză doar pentru faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar, aşa cum s-a reţinut prin Decizia atacată, întrucât, indiferent de circumstanţe, dacă terţul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietăţii, producându-se noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina subdobânditorului.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza R. vs. România), s-a statuat că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca peroanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri".
În acţiunea de faţă, titlul reclamanţilor care susţin că au dobândit bunul de la adevăratul proprietar, fără însă să beneficieze de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea în natură a imobilului şi nici de o hotărâre emisă de o altă autoritate care să le recunoască dreptul la restituirea în natură a aceluiaşi imobil, nu este mai puternic decât titlurile terţilor subdobânditori, care s-au consolidat prin efectul legii, deoarece nu s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare deţinute de pârâţi.
Prin urmare, recurenţii-pârâţi, care deţin apartamentele în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, situaţie în care obligarea acestora să lase apartamentele în proprietatea intimaţilor - reclamanţi constituie o ingerinţă în dreptul lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Or, în speţă, prin Decizia atacată nu s-a reţinut existenţa vreunui motiv care să justifice privarea recurenţilor-pârâţi de proprietate pentru cauză de utilitate publică.
Mai mult, prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de intimaţii-reclamanţi, care nu deţin un „bun actual" în sensul art. 1 al Protocolului adiţional la Convenţie şi lipsirea de bun a recurenţilor - pârâţi, al căror drept există în baza contractelor de vânzare-cumpărare, se ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate, care nu a fost anulat, nu mai are siguranţa dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul întemeindu-se cu bună-credinţă pe însăşi legislaţia civilă.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel că, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la redobândirea posesiei imobilului în litigiu.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi, va modifica în parte Decizia recurată, în sensul că va respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii-persoane fizice, ca neîntemeiată, va menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate, respectiv, cele privind: respingerea excepţiilor invocate în cauză; respingerea apelului declarat de pârâţii Ş.I. şi Ş.A.; admiterea apelului declarat de reclamanţi; desfiinţarea în parte a sentinţei nr. 369 din 16 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice; păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; admiterea în parte a acţiunii formulate de reclamanţi; constatarea nelegalităţii titlului statului pentru imobilul situat în Bucureşti, str. E.V.; disjungerea cererilor de chemare în garanţie şi a cererii reconvenţionale; obligarea reclamanţilor la plata sumei de 3.100 lei către pârâtul J.P., cheltuieli de judecată, şi, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.800 lei către pârâţii B.M. şi B.D., în recurs şi apel, la 6.000 lei către pârâtul J.P., în recurs şi apel şi la 4.029 lei către pârâţii Ş.I. şi Ş.A., în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii D.I., J.P., Ş.I., Ş.A., B.L.M., B.V., B.M. şi B.D. împotriva Deciziei nr. 642/ A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Modifică în parte Decizia în sensul că:
Respinge acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii I.M.M. şi I.D. în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei privind respingerea excepţiilor invocate în cauză; respingerea apelului declarat de pârâţii Ş.I. şi Ş.A.; admiterea apelului declarat de reclamanţi; desfiinţarea în parte a sentinţei nr. 369 din 16 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice; păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor; admiterea în parte a acţiunii formulate de reclamanţi; constatarea nelegalităţii titlului statului pentru imobilul situat în Bucureşti, str. E.V.; disjungerea cererilor de chemare în garanţie şi a cererii reconvenţionale; obligarea reclamanţilor la plata sumei de 3.100 lei către pârâtul J.P., cheltuieli de judecată.
Obligă pe intimaţii – reclamanţi I.M.M. şi I.D. la plata sumei de 2.800 lei către recurenţii – pârâţi B.M. şi B.D., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs şi în apel, la plata sumei de 6.000 lei către recurentul – pârât J.P., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs şi în apel şi la plata sumei de 4.029 lei către recurenţii – pârâţi Ş.I. şi Ş.A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2770/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2368/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
