ICCJ. Decizia nr. 1539/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1539/2011
Dosar nr. 1843/30/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
1. Acţiunea
Reclamanta P.C.M.A.M. a chemat în judecată pe pârâţii Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara şi pe managerul spitalului pentru anularea deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de pârâţi şi obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, înscris în CF nr. 203 Timişoara nr. Top. 110.
Prin decizia atacată s-a respins notificarea nr. 680 din 30 octombrie 2001 formulată de reclamantă în calitate de succesoare a defunctului M.A. şi A.M., foştii proprietari ai imobilului din litigiu, notificare prin care a solicitat despăgubiri pentru imobilul preluat de Statul Român, ulterior precizată în sensul restituirii în natură a imobilului.
S-a criticat decizia pentru faptul că deşi în cauză s-a reţinut aplicabilitatea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu s-a rezolvat notificarea potrivit soluţiei prevăzută de lege pentru situaţia menţionată în acest articol.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cadrul procesual a fost precizat de reclamantă la 2 aprilie 2008 când a solicitat introducerea în cauză şi a pârâtului Municipiul Timişoara prin Consiliul local.
Pârâtul Spitalul Clinic a formulat o întâmpinare prin care a emis o serie de pretenţii referitor la nulitatea certificatului de moştenitor invocat în cauză şi constatarea succesiunii vacante de pe urma defunctei M.M. (care a moştenit întreaga avere a soţului său M.A.I.).
Aceste cereri au fost interpretate drept cerere reconvenţională, judecata lor fiind disjunsă la 3 septembrie 2008.
2. Instanţa de fond
Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a admis în parte acţiunea reclamantei împotriva pârâţilor şi a dispus anularea deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008.
A fost respinsă cererea de restituire a imobilului în natură şi a fost obligat pârâtul Spitalul Clinic, prin managerul său, la plata sumei de 3.539 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei Tribunalul a reţinut că decizia atacată este nelegală.
S-a reţinut din susţinerile părţilor, documentaţia întocmită de SC E. SA şi din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul G.M. şi consultant V.I. că după preluarea imobilului de către Statul Român acestuia i-au fost adăugate noi construcţii. S-a constatat astfel potrivit anexei la Decretul nr. 225/1963 că imobilul avea o suprafaţă de 595,87 mp la preluare, el fiind în prezent în suprafaţă de 611,11 m2 conform raportului de expertiză tehnică.
S-a reţinut în expertiză că totalul suprafeţei desfăşurate a construcţiilor edificate după exproprierea imobilului pe parcela nr. top. 110 este de 710, 05 m2, existând prelungiri ale construcţiilor nou edificate şi pe parcelele învecinate, nr. top. 111, 101/1/1 şi 99/1/2, dar că pentru demarcarea cu exactitate a liniei de despărţire, între aceste parcele şi parcela nr. top. 110, este utilă efectuarea unei expertize topografice.
S-a reţinut că imobilului în discuţie i-au fost adăugate noi corpuri a căror arie de desfăşurare însumează peste 100% din aria iniţială a imobilului.
S-a apreciat că în raport de această situaţie de fapt în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din lege nr. 10/2001, potrivit cărora, în lipsa unei convenţii între părţi, foştilor proprietari li se pot acorda, sau propune, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent indiferent de modalitatea în care aceste construcţii noi amplasate pe imobilul preluat depăşesc sau nu linia de hotar a imobilului preluat.
Pentru acest considerent s-a apreciat că nu este utilă efectuarea unei expertize topografice care să stabilească linia de hotar.
S-a reţinut că, fiind incident art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin decizia de soluţionare a notificării trebuia respinsă cererea de restituire în natură şi trebuia stabilită îndrituirea reclamantei, în calitate de moştenitoare a foştilor proprietari, la măsuri reparatorii prin echivalent (calitatea reclamantei a fost dedusă de certificatul de moştenitor al B.N.P. D.G.C., conform art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).
S-a constatat că în cauză nu există teren rămas liber şi nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Lege pentru că deşi pentru construcţiile noi nu s-a putut prezenta autorizaţie de construcţie, acestea au fost construite cu mult înainte de 1 ianuarie 1990, respectiv în perioada 1970 – 1973 potrivit concluziilor expertului.
S-a constatat că spitalul este funcţional pentru toate construcţiile edificate şi deci nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Lege.
Pentru stabilirea îndrituirii reclamantei la obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent instanţa a apreciat necesar a se avea în vedere practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care în deciziile sale a statuat necesitatea eficientizării mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, procedura prevăzută de acest mecanism trebuind a fi efectivă.
Instanţa a constatat însă că în condiţiile în care despăgubirea se acordă prin Fondul Proprietatea, care este nefuncţional, accesul la despăgubiri oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, persoanele pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, neputând intra într-un interval de timp rezonabil în posesia despăgubirilor. Osebit de această situaţie s-a apreciat că reclamanta trebuie să aibă garanţia obţinerii de despăgubiri în viitorul apropiat.
3. Instanţa de apel
Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa civilă şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea acestei soluţii Curtea de apel a constatat că practic prin hotărârea sa Tribunalul reţine imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului însă anulează dispoziţia nr. 356/2008, respingând cererea, fără a-şi continua raţionamentul logic necesar justei soluţionări a cauzei. S-a constatat că anulând decizia nr. 356/2008 Tribunalul nu a cercetat în fond pricina lăsând practic notificarea nesoluţionată.
Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate exercita un control judiciar asupra hotărârii apelate şi în baza art. 297 C. proc. civ. a fost admis apelul, desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu îndrumarea ca pentru o corectă soluţionare a cauzei să fie valorificate şi probele administrate în calea de atac a apelului (relative la situaţia actuală a imobilului, cu identificarea construcţiilor nou edificate şi pentru delimitarea construcţiilor pe parcela 110 în suprafaţă de 710,05 m2 de parcelele 111, 101/1 şi 92/1/2.
4 Recursul
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul local al Municipiului Timişoara.
În drept au fost indicate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt s-a criticat decizia Curţii de apel pentru greşita apreciere că Tribunalul nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, în realitate instanţa de fond a admis contestaţia reclamantei în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 însă a respins petitul privind restituirea în natură a imobilului. Ca urmare, s-a arătat că s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. neincident în cauză.
S-a mai arătat că imobilul revendicat se află în administrarea Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara cu destinaţia clinică de balneofizioterapie şi competenţa de soluţionare a cererilor privind revendicarea bunurilor aflate în administrarea spitalelor, aparţine acestora conform precizărilor formulate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
S-a arătat că prezenţa acestei părţi în proces este determinată numai de caracterul de opozabilitate al hotărârii nu şi pentru obligarea sa la soluţionarea notificării petentului.
S-a solicitat respingerea apelului reclamantei şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei primei instanţe.
5. Analiza instanţei de recurs
Examinarea hotărârii atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate şi prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a condus la concluzia că aceasta este nelegală, fiind pronunţată cu greşita aplicare a legii, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 297 alin. (1) C. pen., în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţilor care nu au fost legal citate, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare, primei instanţe.
Raţiunea avută în vedere de legiuitor, în reglementarea acestei realităţi, este legată de respectarea dublului grad de jurisdicţie pe de o parte şi de exercitarea, pe de altă parte, a rolului instanţei ierarhic superioare de control judiciar.
Pentru cazul dedus judecăţii, în apel se constată că în mod greşit s-a apreciat că Tribunalul nu a cercetat fondul.
În faţa primei instanţe s-au formulat cereri şi întâmpinări (s-a pronunţat şi o disjungere), s-au administrat probe, s-au respins probe considerându-se inutile în raport de constatările făcute de instanţă în urma probelor administrate.
Sentinţa conţine în detaliu prezentarea cererilor şi a probelor şi analiza textelor din Legea nr. 10/2001 care au fost considerate aplicabile, cu redarea în detaliu a argumentelor pentru care s-a considerat că nu sunt aplicabile textele care astfel au fost înlăturate.
S-a făcut o analiză şi a dispoziţiilor referitoare la modalităţile de reparaţie pe care le conţine Legea nr. 10/2001 pentru diferite ipoteze şi s-a analizat în concret ipoteza dedusă judecăţii.
Curtea de apel a fost investită de reclamantă cu apelul prin care a criticat împrejurarea că – deşi s-a reţinut aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 19 din legea nr. 10/2001 nu s-a dat eficienţă acestui text prin aplicarea soluţiei prevăzută de acest articol.
S-au mai adus critici cu privire la modul în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt şi au fost solicitate noi probe în această cale de atac, probe încuviinţate de instanţă şi administrate în această fază procedurală.
Cât priveşte soluţia instanţei de fond care prin anularea deciziei ce a făcut obiectul contestaţiei, în lipsa altor dispoziţii, a lăsat practic nesoluţionată notificarea formulată în temeiul legii nr. 10/2001, aceasta nu reprezenta o necercetare a fondului cauzei ci o greşeală în soluţionare, împrejurare care poate fi cercetată de instanţa de control judiciar sesizată cu o cale de atac devolutivă şi pentru judecata căreia de altfel, a încuviinţat şi administrat probe.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel fiind ţinută să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt în aplicarea legii de către prima instanţă.
Spre acest scop, art. 295 în alin. (2) prevede posibilitatea refacerii sau completării probelor administrate la prima instanţă precum şi administrarea de probe noi în condiţiile art. 292, dacă sunt considerate necesare pentru soluţionarea propriei sesizări - apelul - şi nu pentru a fi eventual avute în vedere de către o altă instanţă chiar şi de trimitere, cum a dispus în mod nelegal instanţa de apel.
Pentru considerentele arătate, constatând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia atacată fiind pronunţată cu încălcarea legii, se va admite recursul în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi se va casa decizia nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 106/A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1480/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1320/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
