ICCJ. Decizia nr. 1542/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1542/2011
Dosar nr. 4088/111/2009
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 288 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamanţii B.A.I.Ş. şi B.O.V., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC „E.” SA Cluj-Napoca, SC „I.I.T.” SRL Bucureşti, Banca „T.” Cluj-Napoca, SC „A.” SA Alba Iulia; s-a constatat că imobilul teren, înscris în C.F. nr. 8825 Cluj-Napoca, a fost preluat fără titlu valabil de către stat; s-au respins restul capetelor de cerere şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei SC „E.” SA Cluj-Napoca suma de 4.165 lei cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamanţi, prin decizia nr. 10 din 9 februarie 2010, a admis calea de atac şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent reprezentând valoarea de circulaţie la zi a imobilelor înscrise în CF nr. 8825 Cluj-Napoca, nr. top 4769/1, 4769/2, 4769/3, 4769/4, în natură teren şi supraedificate ce au fost preluate abuziv se Statul român; celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute, iar cheltuielile de judecată efectuate în apel au fost compensate.
În motivarea deciziei s-au reţinut cele ce urmează:
Imobilul din litigiu, înscris în C.F. nr. 113284 Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de la antecesori reclamanţilor, aspect constatat prin sentinţa de fond şi care nu fost contestat de nici una din părţi.
În fapt, reclamanţii din prezenta cauză tind să obţină restituirea în natură a imobilului arătat mai sus, în temeiul Legii nr. 10/2001, temei juridic care a fost stabilit de Curtea de Apel Oradea, irevocabil, ca fiind incident în cauză.
Pentru a fi posibilă restituirea în natură a imobilului din litigiu se impunea anularea înstrăinărilor succesive care au avut ca obiect imobilul revendicat, înstrăinări făcute după anul 1990.
Ceea ce contestă reclamanţii este contractul de vânzare – cumpărare, prin care imobilul a fost înstrăinat în favoarea SC „I.I.T.” SRL Bucureşti, cu titlul vânzare la licitaţie publică, ulterior imobilul fiind înstrăinat către SC „A.R.E.” SRL, în anul 2005.
Acţiunea reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare la licitaţie publică încheiat în 1997 cu pârâtă SC „I.I.T.” SRL Bucureşti, chiar dacă a fost promovată în termenul prevăzut de art. 50 din Legea nr. 10/2001, este nefondată, fiind în mod corectă respinsă de instanţa de fond, pe de o parte pentru că art. 50 din Legea nr. 10/2001 condiţiona admisibilitatea anulării actelor juridice de înstrăinare de încălcarea legilor de privatizare şi cum în speţă este cazul unei preluări fără titlu valabil a imobilului, nulitatea absolută a imobilului se poate constata doar dacă actul juridic a fost încheiat cu rea credinţă.
Nu s-a dovedit reaua credinţă a cumpărătoarei la licitaţie publică din anul 1997, dată la care imobilul din litigiu a fost achiziţionat de pârâta SC „I.I.T.” SRL Bucureşti de la SC „E.” SA Cluj-Napoca, reclamanţii având sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ., şi cum pârâta cumpărătoare beneficiază de prezumţia bunei credinţe, instituită de art. 1899 C. civ., în mod corect Tribunalul Bihor a respins ca nefondat acest capăt de cerere din acţiunea reclamanţilor.
Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 17/2008, irevocabilă, pronunţată în dosar nr. 4059/117/2007 având ca obiect revendicare, al Tribunalului Cluj, a fost analizat contractul de vânzare – cumpărare la care am făcut referire mai sus şi s-a constatat că acesta este valabil, fiind încheiat cu bună credinţă.
Sentinţa arătată intrând în puterea lucrului judecat şi fiind pronunţată în contradictoriu cu părţile din prezenta cauză, chiar dacă a avut alt temei juridic decât prezenta speţă, se constituie într-un bun ce a intrat în patrimoniul pârâţilor, acestora li s-a cercetat de către instanţe valabilitatea titlului lor de proprietate, s-a constatat irevocabil că aceste titluri sunt legale, astfel că, chiar dacă în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ., Curtea, nu putea să ignore hotărârile judecătoreşti invocate, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâţilor, drept de proprietate consfinţit atât de Constituţie, cât şi de art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Admiterea acţiunii reclamanţilor aşa cum a fost formulată ar echivala cu încălcarea dreptului de proprietate al pârâţilor, şi nu este posibilă înlăturarea unui abuz comis de Statul Român prin săvârşirea unui nou abuz şi îngrădirea dreptului de proprietate al unor terţi de bună credinţă.
Concluzionând, restituirea în natură a imobilului ce a fost preluat abuziv de la antecesorii reclamanţilor nu este posibilă, aşa cum corect a statuat Tribunalul Bihor.
Sunt însă fondate criticile apelanţilor privind încălcarea dreptului lor de proprietate, fără a fi indemnizaţi corespunzător şi echitabil.
În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, simpla constatare a nevalabilităţii preluării de către stat a imobilului din litigiu echivalează cu o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care se impune a fi despăgubiţi echitabil pentru imobilele a căror restituire în natură nu mai este posibilă.
Acordarea acestor despăgubiri, urmare a cuantificării lor, nu este posibilă în prezentul cadru procesual, nici una din pârâtele din prezenta cauză neavând calitatea de reprezentant legal al Statului Român, care prin legile de retrocedare (Legea nr. 247/2005) s-a obligat să-i despăgubească echitabil pe foştii proprietari, a căror imobile nu pot fi restituite în natură.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC E. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica vizând greşita compensare a cheltuielilor de judecată.
Prin dezvoltarea motivului de recurs se arată că acţiunea formulată împotriva recurentei a fost respinsă de instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de apel.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticii formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză reţine caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Aşa cum rezultă din expunerea cursului procesului, capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC E. SA Cluj-Napoca şi SC I.I.T. SRL autentificat la 1 octombrie 1997 de B.N.P. L.M., a fost respins ca nefondat de prima instanţă, soluţie ratificată de instanţa de apel.
Recurenţii nu au căzut în pretenţii câtă vreme titlul lor de proprietate a rămas valid, aşa încât dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. ce permit compensarea cheltuielilor de judecată atunci când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte.
Drept urmare, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia va fi modificată în parte în sensul obligării reclamanţilor la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC E. SA, în limita dovezilor efectuate.
Recurenţii, deşi au poziţie de parte câştigătoare în proces nu îi va fi încuviinţată cererea de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs întrucât din copia extrasului de cont nu rezultă pentru ce servicii s-a cheltuit suma menţionată la 30 martie 2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 10/A din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea – secţia civilă mixtă.
Modifică în parte decizia, în sensul că obligă pe reclamanţii B.A.I.Ş. şi B.O.V. la 1000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC E. SA Cluj-Napoca.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Respinge cererea recurentei-pârâte de plata a cheltuielilor de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1704/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1546/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
