ICCJ. Decizia nr. 1480/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1480/2011
Dosar nr. 44669/3/2007
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 249 din 14 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 1218/3/2007, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanţii S.E., P.M.R., F.S.G. şi I.D.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, cu motivarea că instanţa de judecată nu are competenţa de a soluţiona cererea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent decât după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură cu caracter obligatoriu.
Prin decizia civilă nr. 605 din 28 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei menţionate, cu consecinţa desfiinţării acesteia şi trimiterii cauzei spre rejudecare.
Instanţa de apel a considerat că nefinalizarea procedurii administrative iniţiate de către reclamanţi prin formularea notificării nr. 126/2001 în baza Legii nr. 10/2001 nu este imputabilă acestora, ci unităţii deţinătoare, care nu a soluţionat notificarea în termenul legal, astfel încât absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de către tribunal, tot în condiţiile legii speciale.
A considera că plângerea este prematură sau inadmisibilă şi a o respinge ca atare nu înseamnă numai a da dovadă de un formalism excesiv, dar şi a nesocoti caracterul reparator al legii, împiedicând persoanele îndreptăţite să-şi redobândească drepturile recunoscute prin lege, s-a mai arătat în decizia de apel, făcându-se referire la decizia nr. IX din 20 martie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 44669/3/2007, iar prin sentinţa civilă nr. 486 din 06 aprilie 2009, această instanţă a admis cererea şi a obligat pârâta să acorde măsuri reparatorii prin echivalent reclamanţilor pentru imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a constatat că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în privinţa imobilului ce formează obiectul notificării, potrivit art. 3 lit. a) şi 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca moştenitoare ale proprietarului imobilului, F.I.
Imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de aproximativ 192 mp şi construcţii (apartament de două camere, dependinţe şi două prăvălii de câte 16 mp. fiecare), a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 2704 din anexa la acest act normativ, iar atare preluare este una abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, deoarece actul normativ de preluare intra în vădită contradicţie cu legislaţia României în vigoare la data respectivă, respectiv Constituţia din 1948, art. 480 şi art. 481 C. civ., Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 217/A (III) din 10 decembrie 1948.
Din raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert M.C.L., rezultă faptul că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, calculate în conformitate cu art. 8 şi 9 din lege.
Cât priveşte cererea reclamanţilor de restituire a unui alt imobil echivalent din punct de vedere valoric imobilului preluat în mod abuziv, la nivelul pieţei imobiliare, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au produs nicio dovadă privind identificarea unui astfel de imobil care să se afle în circuitul civil şi în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Apelul declarat de către Primăria Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 42 din 11 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX–a Civilă şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat, în primul rând, susţinerile pârâtei privind greşita soluţionare a notificării de către însăşi instanţa de judecată, acesta fiind atributul exclusiv al unităţii deţinătoare, faţă de evoluţia jurisprudenţei, dar şi faţă de Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii de instanţa supremă, din care rezultă că, la împlinirea termenului legal de soluţionare a notificării, reclamantele intimate aveau la îndemână posibilitatea de a se adresa instanţei cu o cerere ca cea de faţă pentru valorificarea drepturilor izvorâte din formularea notificării.
Mai mult decât atât, chestiunea admisibilităţii acţiunii (prin prisma neepuizării procedurii administrative date în sarcina apelantului-pârât) a făcut obiectul judecăţii în primul ciclu procesual, iar instanţa de apel a stabilit (prin hotărâre irevocabilă prin nerecurare, deci cu putere de lucru judecat) că prezenţa acţiune este admisibilă şi că reclamanţii au deschisă calea de a se adresa instanţei pentru valorificarea drepturilor izvorâte din notificarea formulată, în condiţiile omisiunii pârâtului de a soluţiona această notificare.
Cu privire la critica în sensul caracterului de recomandare al termenului de 60 de zile de la depunerea notificării şi a înscrisurilor doveditoare, după împlinirea căruia entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată a răspunde titularului acesteia, Curtea a reţinut că, din aceeaşi decizie în interesul legii invocată, rezultă caracterul imperativ al acestui termen, în sensul că, în condiţiile încălcării de către unitatea deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată şi republicată, titularii notificării au deschisă calea justiţiei pentru valorificarea dreptului lor la reparaţie.
Instanţa de apel a înlăturat şi motivul de apel privind insuficienţa probelor administrate, întrucât această susţinere este formulată generic, fără însă a se arăta în concret care este critica adusă sentinţei.
Şi susţinerea referitoare la procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este străină de cauză, deoarece nu s-a discutat în faţa primei instanţe despre cuantumul despăgubirilor, ci numai despre calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii a titularilor notificării şi conţinutul măsurii reparatorii ce poate fi acordată, s-a mai arătat în considerentele deciziei de apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de judecată a procedat la soluţionarea notificării, în condiţiile în care, potrivit art. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este singura autoritate abilitată să soluţioneze notificarea, prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.
Procedând astfel, instanţa a încălcat, de asemenea, dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat se stabileşte de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, motiv pentru care notificarea urma a fi înaintată acestei instituţii, împreună cu decizia unităţii deţinătoare în care s-au consemnat sume ce urmează a fi acordate cu titlu de despăgubire. În acelaşi sens, recurentul a invocat şi Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţii Unite.
Recurentul a mai susţinut că înscrisurile avute în vedere de către instanţa de judecată nu reprezintă acte doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece acest caracter este recunoscut numai în măsura în care actele se întregesc cu înscrisurile originare doveditoare ale dreptului de proprietate, care, în speţă, nu au fost depuse în dosarul administrativ, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 din lege.
Cu privire la modul de soluţionare a notificării, recurentul a arătat că reclamanţii aveau obligaţia depunerii de dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului de către stat ori a declaraţiei prevăzute de art. 5 din lege.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Critica referitoare la soluţionarea de către instanţa de judecată a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, cu încălcarea competenţei stabilite prin lege, nu poate fi primită, deoarece nu vizează nelegalitatea deciziei de respingere a apelului ca nefondat, ci însăşi hotărârea primei instanţe, prin care s-a dispus obligarea unităţii deţinătoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În condiţiile în care pârâtul a formulat susţineri similare prin motivele de apel, cărora li s-a răspuns în mod adecvat prin decizia recurată în cauză, criticile de nelegalitate a acesteia din urmă ar fi trebuit să se refere la modul în care instanţa de apel a înţeles să dezlege problema de drept ce i-a fost supusă spre soluţionare, respectiv posibilitatea soluţionării notificării de către instanţa însăşi.
Or, motivele de recurs nu conţin nicio referire la considerentele deciziei de apel, respectiv la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite şi nici la faptul tranşării, cu putere de lucru judecat, a chestiunii în discuţie, în ciclul procesual anterior, prin Decizia nr. 605 din 28 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a statuat că cererea având ca obiect obligarea unităţii deţinătoare la acordarea de măsuri reparatorii este admisibilă.
În consecinţă, susţinerile prin care sunt reluate argumentele din motivarea apelului, în absenţa vreunei referiri la considerentele deciziei de apel, prin care acele susţineri au fost analizate, nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate şi urmează a fi respinse, fără a fi evaluate de către această instanţă sub aspectul temeiniciei lor.
Trimiterea pe care recurentul o face la prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu este de natură să schimbe această concluzie, deoarece nu este concludentă pentru evaluarea posibilităţii soluţionării notificării de către instanţa de judecată, urmare a refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării în termenul legal şi, de altfel, recurentul nici nu a integrat o asemenea referire într-un raţionament juridic prin care să demonstreze neviabilitatea argumentării instanţei de apel.
Dispoziţiile art. 16 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 interesează exclusiv competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, în sensul că, potrivit legii, aceasta revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă nu şi competenţa de soluţionare a notificării.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au respectat în cauză aceste dispoziţii legale, cât timp au procedat la soluţionarea notificării, recunoscând generic dreptul la despăgubiri, fără a stabili cuantumul acestora.
Pentru determinarea sumelor de bani pe care reclamanţii urmează a le încasa (fie în numerar, fie sub formă de acţiuni la Fondul “Proprietatea”, potrivit legii în vigoare în acest moment), se va derula procedura prevăzută tocmai de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea de către unitatea deţinătoare a deciziei cu propunere de despăgubiri, în conformitate cu dispoziţiile din cauză ale tribunalului.
Cât priveşte Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, aceasta ar fi fost incidentă în speţă numai în cazul în care, soluţionând notificarea şi recunoscând dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent, instanţa ar fi stabilit şi cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu, situaţie în care s-ar fi pus problema competenţei instanţei de a dezlega acest aspect. Or, după cum s-a arătat, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, instanţa recunoscând generic dreptul reclamanţilor la despăgubiri băneşti.
Pentru considerente similare celor deja expuse, urmează a fi înlăturate şi motivul de recurs privind lipsa caracterului doveditor al dreptului de proprietate în privinţa înscrisurilor depuse de către reclamanţi în susţinerea notificării, constatându-se că instanţa de apel a răspuns acestor susţineri regăsite în motivarea căii ordinare de atac, fără ca, prin cererea de recurs, să se facă vreo referire la considerentele deciziei de apel pe acest aspect.
De altfel, chiar dacă acest motiv ar fi reprezentat o critică de nelegalitate la adresa deciziei de apel, se reţine că, întocmai ca în cadrul apelului, susţinerile pârâtului sunt formulate generic, fără a se arăta în concret înscrisurile pretins lipsite de caracter doveditor.
Deşi din conţinutul acestor susţineri, insuficient conturate, ar rezulta că reclamanţii nu ar fi înfăţişat însuşi actul translativ sau constitutiv al dreptului de proprietate, se constată că la dosar se regăseşte însuşi titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv contractul de vânzare – cumpărare din 25 noiembrie 1939 de fostul Tribunal Ilfov – secţia notariat, prin care autorul reclamanţilor, I.F., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Pe temeiul acestui înscris, precum şi al certificatelor de moştenitor depuse la dosar, prima instanţă a apreciat că reclamanţii au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, fără ca recurentul să indice înscrisul sau înscrisurile lipsite de putere doveditoare din această perspectivă.
Înalta Curte va respinge şi motivul de recurs privind necesitatea verificării, la momentul soluţionării notificării, a eventualei încasări, de către reclamanţi, a unor despăgubiri cu ocazia preluării imobilului sau a beneficierii de către persoanele îndreptăţite de reparaţii acordate în baza acordurilor internaţionale încheiate de România.
Aceste susţineri sunt formulate omisso medio, în condiţiile în care pârâtul nu le-a valorificat şi în calea de atac a apelului.
Pe de altă parte, chestiunea eventualei dezdăunări a autorului reclamanţilor la momentul naţionalizării imobilului nu afectează însuşi dreptul la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, ci doar întinderea reparaţiei cuvenite, atât timp cât legea prevede că se restituie sumele de bani încasate la acel moment. Aşadar, acest aspect interesează calculul despăgubirilor băneşti, urmând a fi tranşat în cadrul procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe baza datelor furnizate de reclamanţi, însă şi de către unitatea deţinătoare, căreia îi revine obligaţia, potrivit art. 16 din acel titlu, de a înainta la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor toate înscrisurile necesare stabilirii cuantumului despăgubirilor, cu atât mai mult pe cele din evidenţele proprii.
În ceea ce priveşte art. 5 din Legea nr. 10/2001, care prevede că nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, este incident doar în cazurile în care notificarea este formulată de cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor proprietari deposedaţi care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, astfel cum se indică explicit în norma corespondentă din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În măsura în care notificarea nu este formulată de persoane din vreuna dintre categoriile expres arătate în norma de aplicare, nu se pune problema incidenţei art. 5, ca atare, nu sunt necesare verificări pe aspectele vizate de acest text de lege.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 42/A din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1437/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1539/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
