ICCJ. Decizia nr. 1654/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1654/2011
Dosar nr. 2219/116/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 august 2009 pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamanţii S.C.G. şi S.C.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin deportarea (dislocarea) cu caracter politic dispusă de autorităţile comuniste împotriva defunctului lor tată, S.A.C., decedat la data de 25 iunie 1998 şi prin stabilirea domiciliului obligatoriu.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, autorul lor a fost deportat (dislocat) din localitatea Biled, judeţul Timiş în localitatea Dâlga, judeţul Călăraşi, pentru că tatăl său era macedonean.
Au arătat că această măsură abuzivă a avut la bază motive politice, precum refuzul înscrierii în G.A.C., faptul că locuiau în zona de graniţă cu Iugoslavia, aflată în dizgraţia Uniunii Sovietice şi originea macedoneană a părinţilor.
În acest context politic, la data de 18 iunie 1951, autorul şi familia sa au fost încărcaţi în vagoane de marfă, transportaţi ca nişte animale şi lăsaţi pe câmp, în Câmpia Bărăganului, cu interdicţie de a părăsi localitatea (domiciliu obligatoriu), sub sancţiunea pedepsei cu închisoarea.
S-a mai arătat că au fost nevoiţi să sape bordei în pământ şi să trăiască în condiţii inumane, la limita subzistenţei, îndurând un regim de exterminare şi teroare fizică şi psihică până la data de 27 iulie 1955 când, sub presiunea unor factori politici internaţionali, a fost ridicată interdicţia.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 256 din 10 februarie 2010, Tribunalul Călăraşi – secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţi, reţinând că, în condiţiile în care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, era imperios necesar să facă dovada existenţei unei condamnări penale atestată printr-o hotărâre judecătorească, întrucât acest text de lege nu lasă loc de interpretări sau asimilări, deoarece nu face trimitere la acte texte unde sunt prevăzute măsurile administrative.
Astfel, prima instanţă a arătat că, chiar dacă deportarea a fost traumatizantă şi a pus în pericol viaţa şi sănătatea persoanelor strămutate, voinţa legiuitorului a fost de a se acorda despăgubiri morale numai în cazul condamnărilor.
În atare condiţii, nefiind dovedită existenţa unei condamnări cu caracter politic, tribunalul a apreciat că nu este născut un drept la despăgubiri al reclamanţilor, iar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 270/A din 26 aprilie 2010, a admis apelul declarat de reclamanţii S.C.G. şi S.C.A., a desfiinţat sentinţa pronunţată de tribunal şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 menţionează expres persoanele îndreptăţite la măsurile menţionate ulterior, printre aceste categorii fiind şi acele persoane care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, măsuri care sunt circumstanţiate în art. 3 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ.
Astfel, instanţa de apel a constatat că, în situaţia de faţă, nu este necesară existenţa unei hotărâri de condamnare, legea acordând posibilitatea formulării unei astfel de cereri şi celor care au suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În consecinţă, curtea de apel a admis apelul şi a trimis cauza spre rejudecare, având în vedere că, deşi s-au administrat probe, nu s-a intrat în cercetarea fondului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, recurentul a susţinut că, în condiţiile în care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea exclusiv pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în cauză trebuia făcută dovada unei condamnări penale, neexistând alte distincţii sau trimiteri în cuprinsul textului de lege citat, astfel cum se procedează la lit. b) din cadrul aceluiaşi articol de lege.
S-a susţinut că, în speţă, este cert că măsura suferită de autorul reclamanţilor are caracter politic, însă din analiza textului de lege reiese vădit faptul că voinţa legiuitorului a fost să acorde despăgubiri morale doar celor care au suferit condamnări penale, iar pentru cei care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, beneficiul unor măsuri reparatorii de natură materială.
În aceste condiţii, recurentul a apreciat că, motivarea instanţei de apel prin care se arată că nu este necesară în cauză o hotărâre de condamnare pentru acordarea despăgubirilor morale, reprezintă o adăugare la lege şi o încălcare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi, prin recursul declarat, a susţinut, de asemenea, că, faţă de temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea acţiunii, beneficiază de despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au suferit o condamnare or, în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada unei astfel de condamnări.
Recurentul – pârât a invocat, prin cererea de recurs, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, la termenul de judecată din 24 februarie 2011, reprezentantul acestuia a declarat în faţa instanţei că nu mai susţine această excepţie, având în vedere că, între timp, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra acestui aspect.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:
Susţinerea recurenţilor că hotărârea instanţei de apel ar fi lipsită de temei legal, întrucât a nesocotit dispoziţiile Legii nr. 221/2009, acordând daune morale deşi nu s-a făcut dovada existenţei unei condamnări cu caracter politic, nu poate fi primită.
Aşa cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit condamnări cu caracter politic, ci şi atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
În acest sens, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”.
Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate conduce la concluzia susţinută de către recurenţi, întrucât această dispoziţie trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) şi care are în vedere, în mod egal, situaţia condamnărilor politice şi a măsurilor administrative cu caracter politic.
În consecinţă, constatându-se că este vorba de o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu), în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, hotărârea pronunţată având astfel temei legal.
Întrucât prima instanţă, respingând acţiunea reclamantei pe motiv că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în cauză, nu a analizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, se constată că soluţia instanţei de apel de desfiinţare a hotărârii primei instanţe este legală raportat la dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., părţile neputând fi lipsite de un grad de jurisdicţie.
În plus, faţă de limitele învestirii, curtea de apel nu se putea pronunţa decât cu privire la legalitatea soluţiei din perspectiva motivelor care au fundamentat-o.
Or, câtă vreme instanţele de fond şi de apel nu au intrat în cercetarea fondului cauzei, temeinicia pretenţiilor reclamanţilor nu poate fi analizată direct în faza procesuală a recursului.
Pe cale de consecinţă, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 270/A din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1741/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1669/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
