ICCJ. Decizia nr. 1696/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1696/2011
Dosar nr. 25964/3/2007
Şedinţa publică din 25 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 19 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a V-a civilă, petentele M.A.F. şi I.V. au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 8180 din 25 mai 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, solicitând anularea acestei dispoziţii, constatarea calităţii de persoană îndreptăţită şi restituirea imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 251,32 mp, care este liber de construcţii şi poate fi restituit în natură conform dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Au arătat contestatoarele că prin notificarea nr. 2143 din 03 august 2001 au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 251,32 mp, situat la adresa menţionată mai sus, întrucât este libert de orice construcţii.
Reclamantele au precizat că atât timp cât prin dispoziţia pe care o contestă nu s-a făcut nicio distincţie între teren şi construcţii, apreciază că prin acţiunea promovată au investit instanţa cu soluţionarea notificării sub toate aspectele, inclusiv cu privire la construcţiile demolate şi pentru care nu au primit niciun fel de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 1739/ F din 18 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a fost admisă acţiunea, s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 8180 din 25 mai 2007 emisă de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi s-a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamantelor la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 251,32 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză şi prin echivalent pentru construcţiile care au existat pe acesta, potrivit actului autentificat sub nr. 40453 din 07 decembrie 1921, despăgubiri ce urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale.
A reţinut tribunalul pentru pronunţarea soluţiei că potrivit deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv.
S-a constatat că imobilul în discuţie a fost proprietatea mătuşii contestatoarelor, T.M. (născută M.), aspect care rezultă din actul din 1927 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Expertiza tehnică efectuată în cauză, în legătură cu care niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni, a identificat terenul pe baza actelor de proprietate depuse la dosar şi a constatat că este liber de construcţii şi nu este afectat de detalii de sistematizare sau reţele edilitare.
Tribunalul a apreciat că petentele au calitatea de persoane îndreptăţite în condiţiile Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a terenului, astfel cum a fost identificat, şi prin echivalent pentru construcţiile care au existat pe teren, aşa cum rezultă din înscrisurile administrate, despăgubiri ce urmează să se acorde în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând soluţia pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Apelantul a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, reţinându-se greşit că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite, dat fiind că nu au putut înfăţişa titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nici în faţa Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, nici pe parcursul judecării contestaţiei promovate, în primă instanţă.
La data naţionalizării, imobilul a fost preluat de la o altă persoană, iar nu de la persoana cu privire la care petentele au susţinut că avea calitatea de proprietar, respectiv T.M. (născută M.), mătuşa contestatoarelor.
În cauză, a mai susţinut apelantul, nu s-au depus înscrisuri doveditoare care să ateste deţinerea proprietăţii.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 281 - 298 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 599/ A din 19 noiembrie 2007 al Curţii de Apel Bucureşti s-a respins apelul.
În motivarea deciziei s-a reţinut că dispoziţia de respingere a notificării s-a fundamentat, în principal, pe împrejurarea că imobilul în litigiu a figurat în administrarea şi evidenţele SC C. SA, ca fiind preluat în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 - poziţia 5649, de la numitul P.T., aspect ce rezultă şi din cuprinsul informaţiilor oferite de Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală – Serviciul Evidenţa Proprietăţii din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, dar şi pe constatarea că în arhivele instituţiilor abilitate nu au fost descoperite documente referitoare la rolul fiscal al imobilului în discuţie pe numele T.M. (născută M.).
Însă, din întreg probatoriul administrat în cauză, rezultă că imobilul situat în fosta str. Ecoului a reprezentat proprietatea numitei T.M. (născută M.), mătuşa contestatoarelor, aceasta dobândind proprietatea prin actul dotal din 21 decembrie 1927 autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat şi transcris sub nr. 899 din 21 decembrie 1927.
De pe urma defunctei T.M. (decedată la 20 ianuarie 1978) a rămas ca moştenitoare G.F., mama contestatoarelor, astfel cum reiese din cuprinsul certificatului de moştenitor, pentru ca de pe urma acesteia (decedată la 25 martie 1978) să rămână ca moştenitoare contestatoarele din cauza pendinte, în calitate de fiice şi G.M. în calitate de soţ supravieţuitor, decedat, la rândul său, la 06 februarie 1991, aşa cum reiese din certificatul de moştenitor.
Din perspectiva succesiunii înscrisurilor care atestă calitatea de moştenitoare a celor două contestatoare în privinţa autorului dreptului de proprietate asupra bunului imobil litigios, nu există echivoc.
Totodată, la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului în ce priveşte pe numita T.M., situaţia bunului fiind reţinută şi în cuprinsul procesului - verbal întocmit de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare nr. 48720/1940 (fila 38).
S-a reţinut că din înscrisurile administrate rezultă, fără putinţă de tăgadă, clădire având parter şi etaj şi se afla în proprietatea lui T.C.P. şi M. (născută M.), fiind dobândit cu titlu de dotă în temeiul actului dotal mai sus menţionat, autentificat şi transcris la grefa Tribunalului Ilfov.
Totodată, în baza testamentului autentificat din 25 septembrie 1959 autoarea T.M. a înţeles să dispună de bunul imobil proprietatea sa situat în Bucureşti, pentru cauză de moarte, aspect ce vine să statueze împrejurarea că atât la momentul naţionalizării, cât şi ulterior, aceasta figura cu domiciliul la adresa imobilului. naţionalizat.
Această împrejurare contravine relaţiilor furnizate de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale în raport de care în prezent nu se mai regăsesc acte de proprietate aferente imobilului pe numele T.M.
Legea specială prevede că în lipsa unor dovezi contrare se presupune că imobilul în cauză este deţinut sub nume de proprietar chiar de persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau prin care aceasta a fost pusă în executare.
Or, în cauză nu există nicio dovadă din care să rezulte că, anterior naţionalizării sau la momentul acesteia, numitul P.T. era proprietarul imobilului în discuţie, chiar dacă o asemenea împrejurare este certificată prin relaţiile furnizate de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Evidenţa Proprietăţii.
Mai mult, petentele au administrat dovezi contrare celor comunicate de instituţia solicitată, iar aceste dovezi nu au putut fi combătute, după cum până în prezent, în ceea ce priveşte imobilul, nu există alte persoane interesate care să afirme vreun drept şi să încerce realizarea acestuia prin mijloacele prevăzute de lege, aşa cum au făcut-o contestatoarele.
Referirea cu privire la naţionalizarea imobilului situat în fosta str. Ecoului pe numele lui P.T., reprezintă consecinţa probabilă a împrejurării că acesta din urmă ar fi deţinut în proprietate bunuri situate la o adresă învecinată, după cum chiar petentele - contestatoare arată în cuprinsul contestaţiei formulate (s-a susţinut că numitul P.T. a deţinut în proprietate imobilul situat pe str. Ecoului).
Curtea a apreciat că înscrisurile administrate în cauză pot fi subsumate categoriei actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi atestă fără dubiu că la momentul incidenţei actului de naţionalizare proprietatea era deţinută de autoarea contestatoarelor, respectiv T.M. (născută M.).
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat pe cale de excepţie tardivitatea contestaţiei invocându-se în drept dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fără a se dezvolta, argumenta această excepţie, la situaţia de fapt reţinută în etapele procesuale anterior.
O altă critică a privit greşita aplicare a dispoziţiilor art. 21-23 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, fără să se dezvolte argumentele de nelegalitate ale soluţiei din apel, în raport de textele invocate.
Recursul urmează a se constata nul pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3011 alin. (1) lit. c) cererea de recurs trebuie să cuprinsă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sancţiunea pentru nemotivare recursul fiind prevăzută de art. 306 C. proc. civ. – nulitatea recursului.
Obiectul recursului este reprezentat de decizia dată în apel iar critica susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. trebuie să dezvolte argumente pentru care este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Fără să susţină în vreun fel nelegalitatea soluţiei de apel, raportându-se la considerentele acesteia, recurenta se limitează la o simplă indicare „de formă” a textelor de lege.
Condiţia legală a „dezvoltării motivelor” implică şi o determinare a greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează, ceea ce în cauză recurenta nu a realizat.
Se constată că nu se argumentează, raportat la starea de fapt, excepţia tardivităţii şi nici greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 şi art. 21-23, raportat la considerentele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel.
Având în vedre aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 304 coroborat cu art. 3021 şi art. 306 C. proc. civ. a se constata nul recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 599/ A din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1669/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1704/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
