ICCJ. Decizia nr. 1701/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1701/2011
Dosar nr. 8327/121/2009
Şedinţa publică din 25 februarie 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia civilă, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor (în prezent Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date) din Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtului I.N., motivând că acesta a fost expulzat la data de 12 septembrie 2009, în baza Decretului Prefectului de Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în această ţară.
Prin sentinţa nr. 48 din 12 ianuarie 2010, Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că pârâtul a fost returnat din Italia şi, chiar dacă a fost condamnat pentru comiterea unor infracţiuni, restrângerea dreptului la liberă circulaţie a acestuia nu respectă principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit prevăzut de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE.
Apelul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva sentinţei primei instanţe, a fost respins de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin Decizia nr. 145/A din 18 mai 2010.
În considerentele deciziei sale, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, invocate ca temei de drept de către reclamantă, se poate limita dreptul la circulaţie persoanei al cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară, aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Or, în speţă, deşi pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens.
Pe de altă parte, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia pe o perioadă determinată.
Aşa cum rezultă din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 12 septembrie 2009, conform Decretului Prefectului de Roma; din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că pe timpul şederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind expulzat de statul italian pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca prezenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă", fiind considerat un pericol public.
Având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, care a fost arestat şi condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea infracţiunilor de jaf, vătămare corporală, agresiune sexuală agravantă şi atentat la pudoare, precum şi faptul că prezenţa pârâtului şi activităţile desfăşurate de acesta aduc atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, se impune măsura restrângerii dreptului acestuia la libera circulaţie.
Au fost invocate prevederile art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006 potrivit cărora, pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
În raport de prevederile legale menţionate mai sus, reţine atenţia gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Conform decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România l-a ratificat şi care fac parte astfel din dreptul intern.
Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând recursul în limita criticilor menţionate, care permit încadrarea în motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce succed:
Admiterea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie a pârâtului pe teritoriul Italiei se poate realiza numai în condiţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, conform căruia restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2) acelaşi text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Astfel, conform decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii întoarcerii pe teritoriul Italiei, pentru o perioadă de la 5 - 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Prin acţiunea cu care reclamanta a investit instanţa în prezenta cauză, se solicită a se lua din nou faţă de pârât măsura de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei, de către autorităţile române, în temeiul art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Înalta Curte apreciază însă că o astfel de măsură poate fi luată o singură dată, căci nimeni nu poate fi sancţionat pentru aceeaşi faptă de două ori, motiv pentru care nu poate fi primit argumentul adus de recurentă, în sensul că o astfel de sancţiune ar fi posibil de aplicat a doua oară în temeiul art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, conform cu care "dosarul de îndepărtare" trebuie înaintat instanţei pentru a se lua măsura prevăzută de art. 38 lit. b) al Legii nr. 248/2005.
Prin urmare, indiferent de temeiurile juridice invocate de recurentă în susţinerea măsurii de a restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie a intimatului, o astfel de măsură nu poate fi dispusă şi de către instanţele române, în baza dispoziţiilor legii interne, cât timp această sancţiune s-a dispus de către autorităţile italiene, căci s-ar încălca principiul imposibilităţii dublei sancţiuni recunoscut de legislaţia română.
Capacitatea României de a stopa migraţia ilegală reprezintă un obiectiv general, dar nu poate constitui temei de admitere a oricărei cereri, fără o analiză în concret a legalităţii şi temeiniciei acesteia.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 145/A din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1702/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1668/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
