ICCJ. Decizia nr. 1665/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1665/2011
Dosar nr. 18641/63/2007
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 26 martie 2009, recurenta SC P. SA Bucureşti a invocat, în cadrul dosarului nr. 18641/63/2007 al Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii prin raportare la prevederile la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României revizuită, precum şi excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Craiova.
Prin încheierea din 26 martie 2009, s-a respins atât cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Craiova.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Codul Muncii, s-a constatat faptul că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale a României în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocate, avându-se în vedere următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stipulează faptul că această instanţă constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, excepţia putând fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, de procuror sau de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial, neputând face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Dispoziţiile alin. (6) din acelaşi articol prevăd însă şi posibilitatea nesesizării Curţii Constituţionale, în situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3), instanţa, în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respingând cererea de sesizare.
S-a constatat, astfel, că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cuprind o serie de cauze de inadmisibilitate specifice excepţiei de neconstituţionalitate, deosebirea esenţială faţă de reglementarea anterioară modificării din 1997 constând în posibilitatea acordată instanţei judecătoreşti în faţa căreia a fost invocată excepţia de a o respinge, atunci când ea este inadmisibilă. Soluţia legislativă actuală prezintă certe avantaje, instituind, în fapt, o obligaţie în sarcina instanţei judecătoreşti de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, devenind un adevărat filtru al excepţiilor de neconstituţionalitate, degrevând Curtea Constituţională de eventualele supraîncărcări cu excepţii inadmisibile, având un caracter vădit dilatoriu.
O cauză de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate este reprezentată de relevanţa şi pertinenţa excepţiei, în raport cu procesul în care a fost ridicată, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuind să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, aceste cerinţe fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu.
În acest sens, irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu este pertinentă pentru rezolvarea cauzei în care a fost ridicată, adică nu are legătură cu această cauză, iar cerinţa pertinenţei exprimă legătura obiectivă între aceasta şi litigiul în cadrul căreia a fost ridicată, impunând o analiză riguroasă din partea instanţei în vederea îndeplinirii ei, această condiţie fiind o consecinţă a caracterului concret al controlului pe cale de excepţie.
Raportând aceste considerente de ordin teoretic la datele speţei, s-a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Codul Muncii neavând legătură cu soluţionarea cauzei, neavând relevanţă şi pertinenţă în privinţa litigiului dedus judecăţii.
Faptul că litigiul având ca obiect drepturile băneşti solicitate de salariaţii SC P. SA de la angajator a fost soluţionat, în primă instanţă, de către tribunalul, în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul, respectiv Tribunalul Dolj, şi nu de Tribunalul Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi are sediul recurenta pârâtă, nu prezintă relevanţă în privinţa conflictului de drepturi dedus judecăţii.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de către recurentă doar formal, tinzând la tergiversarea soluţionării cauzei, atâta vreme cât a fost legată de invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Craiova, iar, anterior, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) şi art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii.
În realitate, prin excepţia invocată, recurenta a pus în discuţie modul de aplicare, în timp, a unor acte normative, precum şi raportul dintre dreptul comun şi legea specială în privinţa conflictelor de muncă, însă interpretarea dispoziţiilor legale ce reglementează competenţa teritorială de soluţionare a litigiilor de muncă, în raport de domiciliul/sediul reclamantului sau al pârâtului, aparţine instanţelor judecătoreşti, şi nu Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Craiova, invocată în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., s-a constatat, de asemenea, că este nefondată şi a fost respinsă, avându-se în vedere următoarele considerente:
În primul rând, s-a calificat excepţia de necompetenţă teritorială invocată de recurentă, din considerentele care au stat la baza susţinerii acestei excepţii, reieşind faptul că, în realitate, se invocă excepţia de necompetenţă teritorială a instanţelor, în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul, în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului de drepturi dedus judecăţii, nefiind vorba de o simplă excepţie de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Craiova, în condiţiile în care nu există nicio îndoială asupra faptului că recursul formulat împotriva hotărârii pronunţată de Tribunalul Dolj se judecă de instanţa superioară.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât excepţia de necompetenţă teritorială a fost legată şi invocată, odată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Codul Muncii, cu trimitere expresă la supravieţuirea dispoziţiilor art. 72 din nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, susţinând că prevalează dispoziţiile art. 284 alin. (2) C. muncii.
Astfel, s-a susţinut de către recurentă că dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, care prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a circumscripţie îşi are sediul unitatea, au supravieţuit normei abrogatoare, reprezentată de art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, în condiţiile în care au fost încălcate dispoziţiile art. 62, art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, câtă vreme nu au fost abrogate expres, aceste dispoziţii având prioritate faţă de art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, care prevăd că soluţionarea conflictelor de muncă aparţine instanţei competente, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa, ori, după caz, sediul.
Considerentele recurentei sunt nefondate, întrucât, prin intrarea în vigoare a Codului Muncii, voinţa legiuitorului a fost aceea de a schimba competenţa reglementată anterior prin Legea nr. 168/1999, derogând şi de la dreptul comun în materie de procedură civilă, dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., derogare justificată, având în vedere că, de cele mai multe ori, calitatea de reclamant o are salariatul, creându-i-se astfel o facilitate, iar, în ipoteza în care angajatorul are calitatea de reclamant, se dă satisfacţie principiului apropierii justiţiei de locul de muncă.
De asemenea, s-a avut în vedere şi volumul considerabil de lucru al instanţelor bucureştene, sub aspectul litigiilor de muncă, ce depăşea cu mult volumul instanţelor din ţară, câtă vreme, dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 stabilea competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, dat fiind numărul mare de unităţi angajatoare cu sediul în capitală, precum şi faptul că unităţile administrative şi unităţile publice centrale îşi au sediul în Bucureşti.
În prezent, există un paralelism între dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168 si art. 284 alin. (2) C. muncii, dispoziţii care se află în vădită contradicţie, instanţele judecătoreşti fiind chemate să stabilească care dintre cele două texte sunt aplicabile, ţinând seama de situaţia ambiguă, creată prin faptul că dispoziţiile art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii nu au prevăzut expres abrogarea dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999, textul stipulând că se abrogă orice dispoziţii contrarii.
În situaţia dată, instanţele nu pot face abstracţie de dispoziţiile abrogatoare prevăzute în art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 284 alin. (2) C. muncii, chiar şi în situaţia în care s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, prin abrogarea implicită, şi nu expresă a prevederilor contrarii din Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă.
S-a reţinut, astfel, că, în domeniul conflictelor de muncă şi al jurisdicţiei muncii, dreptul comun este reprezentat de Codul Muncii, iar Legea nr. 168/1999 are aplicabilitate, numai în măsura în care nu contravine dispoziţiilor din Legea nr. 53/2003.
Relevant este şi faptul că, prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2) C. muncii, respingând-o ca inadmisibilă.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta SC P. SA, solicitând admiterea recursului, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale si trimiterea cauzei pentru soluţionarea excepţiei.
Prin încheierea din 29 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
În şedinţa publică din 24 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia perimării recursului, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:
În conformitate cu art. 248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părţii, timp de un an.
Perimarea este o sancţiune procedurală de aplicaţie generală, care operează atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac, şi are o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor un timp îndelungat în judecată.
În raport de aceste consideraţii, şi având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii – 29 octombrie 2009, timp în care părţile nu au efectuat niciun act de procedură, nesolicitând repunerea pe rol a recursului, şi, în această perioadă, nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 252 C. proc. civ., va constata, din oficiu, perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 26 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 18641/63/2007.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 26 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 18641/63/2007.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 17/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1664/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
