ICCJ. Decizia nr. 1971/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1971/2011
Dosar nr. 1886/1/2010
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată la nr. 27228/2001 reclamanţii F.S. şi F.E., reprezentaţi de mandatarul B.I. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bacău.
Prin dispoziţia nr. 3195 din 27 august 2004 Primarul municipiului Bacău a respins cererea reclamanţilor, considerând că preluarea de către statul român a imobilului nu a fost abuzivă, întrucât a operat în baza Decretului nr. 223/1974.
Reclamanţii au contestat în instanţă această dispoziţie, solicitând, prin cererea modificatoare (filele 24-26 dosar tribunal) să fie obligată pârâta Primăria municipiului Bacău să le restituie în natură imobilul şi să stabilească sumele pe care trebuie să le restituie în temeiul dispoz. art. 12 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
La termenul de judecată din data de 27 octombrie 2004 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul Primăriei municipiului Bacău, P.M. şi P.V.
În motivarea acestei cereri au arătat că au avut calitatea de chiriaşi ai imobilului în litigiu, că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1441 din 27 ianuarie 1992 au cumpărat acest apartament la care, pe parcursul anilor, au efectuat numeroase modificări la structura imobilului şi l-au transformat astfel încât a devenit un imobil nou, în raport cu cel preluat de la stat. Au arătat că prin sentinţa civilă nr. 1557 din 27 februarie 2002 Judecătoria Bacău, rămasă definitivă şi irevocabilă, a anulat contractul lor de cumpărare, astfel încât au formulat o acţiune civilă de restituire a preţului dat la momentul vânzării precum şi a sporului de valoare.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bacău, secţia civilă, prin sentinţa nr. 406 din 14 iunie 2005 a admis acţiunea reclamanţilor, a anulat dispoziţia contestată nr. 3195/2004 emisă de Primarul municipiului Bacău şi a obligat pârâta să emită o nouă dispoziţie prin care să restituie în natură imobilul reclamanţilor. A respins cererea de intervenţie formulată de P.M. şi P.V., în interesul propriu şi al Primăriei municipiului Bacău.
Prima instanţă a reţinut, ca situaţie de fapt că imobilul, proprietatea reclamanţilor a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 cu plata de despăgubiri, motivat de împrejurarea că reclamanţii au plecat definitiv în Israel.
Prima instanţă a apreciat că, în speţă, apartamentul a fost preluat abuziv şi că din probele administrate a rezultat că intervenţiile aduse acestuia de către intervenienţi nu l-au transformat structural.
Hotărârea primei instanţe a fost apelată de către pârâtul Primarul municipiului Bacău şi intervenienţi, iar Curtea de Apel Bacău, prin Decizia civilă nr. 547 din 14 noiembrie 2005 a menţinut soluţia primei instanţe.
După in prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5655 din 8 iunie 2006 admiţând recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Bacău şi de intervenienţii P.M., P.V. a casat Decizia civilă nr. 547 din 14 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, reţinând că hotărârea atacată cuprinde o motivare sumară.
Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 321 din 23 iulie 2007, în rejudecare, a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 406 din 14 iunie 2005 şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.
Reclamanţii au atacat cu recurs această hotărâre, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3283 din 22 mai 2008 a admis recursurile, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza Curţii de apel, în baza dispoz. art. 297 C. proc. civ.
În fond, după casare, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 6 din 25 ianuarie 2010 a respins apelul formulat de intervenienţi, a admis apelul formulat de pârâtul Primarul municipiului Bacău, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, sentinţa nr. 406 din 14 iunie 2005 a Tribunalului Bacău, a dispus restituirea în natură a imobilului revendicat, a obligat reclamanţii la restituirea sumei de 84283 lei, contravaloarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare, conform art. 12 din Legea nr. 10/2001 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul român şi că restituirea acestuia în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit.
Curtea a apreciat că, în raport de Decizia nr. XX pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze ea însăşi pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite, nefiind nevoie de o nouă decizie administrativă a unităţii deţinătoare în acest sens.
Cu privire la rambursarea despăgubirilor, instanţa de apel a înlăturat expertiza efectuată prin care s-a reactualizat suma primita cu acest titlu, întrucât nu a fost calculată potrivit prevederilor art. 12.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reţinând valoarea despăgubirilor la valoarea apartamentului de la momentul înstrăinării.
Cu privire la apelul intervenienţilor, Curtea a reţinut că prin cererea de apel aceştia nu au invocat motive care să vizeze susţinerile referitoare la transformarea imobilului prin lucrările de îmbunătăţire aduse.
Împotriva deciziei au declarat recurs intervenienţii P.M., P.V. şi pârâtul Primarul municipiului Bacău.
Critica formulată de pârâtul Primarul municipiului Bacău priveşte greşita reţinere de către instanţa de apel a caracterului abuziv al preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, deoarece persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi au înstrăinat imobilul către stat primeau o reparaţie îndestulătoare.
Intervenienţii P.M. şi P.V. şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând că Decizia atacată nu a analizat susţinerile şi apărările pe care le-au formulat, fiind astfel nemotivată cu privire la apelul lor. Au criticat şi faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont că prin Decizia nr. 662 din 31 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bacău, irevocabilă, s-a statuat că reclamanţii nu au dovedit calitatea lor de proprietari ai imobilului, susţinând că a stabili în sens contrar ar însemna să determini o incertitudine jurisprudenţială, fapt ce ar încălca asigurarea unui proces echitabil. În sprijinul acestei raţiuni juridice au invocat Decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţional art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Recursurile nu sunt fondate.
În analiza recursului formulat de pârâtul Primarul municipiului Bacău, Înalta Curte va avea în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, a cărei reapreciere în recurs nu mai este posibilă prin abrogarea pct. 11 din art. 304 C. proc. civ. ce viza criticile de netemeinicie.
Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 372 din 1 decembrie 1988 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al judeţului Bacău, apartamentul proprietatea reclamanţilor, nr. 9, din imobilul situat în Bacău, judeţul Bacău a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, cu plata către aceştia a unei despăgubiri.
Critica de nelegalitate a pârâtului, care se poate încadra în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv şi că în situaţia în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat, stabilirea conduitei acesteia era atributul său exclusiv, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara, astfel că, în acest caz, rezolvarea cererii de restituire a imobilului nu se poate realiza decât în sensul respingerii ei.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat [alin. (1)]; bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari [alin. (2)]; instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului [alin. (3)].
Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale, Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietăţile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere în justiţie, pe calea acţiunii în revendicare, recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri şi, ca urmare, restituirea lor.
Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei din 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri.
Acelaşi decret contravenea şi Codului civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Deşi legea specială nu defineşte noţiunea de "preluare abuzivă", în art. 2 alin. (1) enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter.
Susţinerea pârâtului ignoră împrejurarea că, în situaţia părăsirii definitive a ţării, reclamanţii, ca de altfel toţi cei aflaţi în situaţii similare, au fost obligaţi să procedeze la înstrăinarea construcţiei către stat, în schimbul unei sume pe care tot statul o stabilea şi care, din acest motiv, nu putea să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care se face referire în text.
Premisa textului în sensul că persoana avea vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara este pur teoretică pentru că practic, era imposibilă în condiţiile în care, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974 actele juridice încheiate în scopul eludării acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertăţii contractuale.
Din cele ce preced rezultă că preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu a fost făcută cu titlu valabil, ci se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat a emis Decizia administrativă şi a stabilit o sumă de bani cu titlu de preţ pentru imobil, statul a preluat bunul fără titlu valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii prin obligaţia pe care a impus-o proprietarilor, de a înstrăina imobilul.
În acelaşi sens dispun şi actualele Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, care în art. 1.4 lit. B) care prevăd că preluarea dispusă în temeiul Decretului nr. 223/974 este abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului, cât şi în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat.
Aşa fiind, nu se poate imputa instanţei de apel că ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica intervenienţilor P.M. şi P.V. ce vizează motivul de casare prevăzut de dipoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită.
Astfel, deşi pretinde că instanţa a ignorat din analiză anumite motive de apel – vizând modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind stabilirea cuantumului sumei ce trebuie achitată de Primăria Bacău, critica este nesusţinută şi combătută prin chiar considerentele deciziei atacate.
Sub acest aspect, ca răspuns la motivele de nelegalitate din cererea de apel, instanţa a reţinut corect în sarcina reclamanţilor obligaţia rambursării sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite actualizată conform art. 12 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect, pentru considerentele anterior expuse, faptul ca textul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate abuziv, fără a distinge pentru fiecare dintre cazurile din enumerarea exemplificativa pe care o conţine după cum preluarea este una cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil (aşa cum au făcut-o parţial si insuficient însă, reglementările legale anterioare).
Preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 nu poate fi decât una abuzivă, rezultat al interpretării sistematice si istorico-teleologice a textului legal menţionat.
Ceea ce poate cerceta instanţa civilă învestită cu o acţiune în revendicarea imobilului preluat de statul român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 este legea aplicabilă preluării, la momentul respectiv, sub aspectul concordanţei acesteia cu reglementările prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în ordine etapelor reglementate de textul legal.
Or, urmând aceste etape în aprecierea valabilităţii preluării, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Curtea a apreciat că prevederile Decretului nr. 223/1974 nu erau în concordanţă cu reglementările constituţionale în vigoare la momentul preluării.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod legal si temeinic caracterul nevalabil al preluării în baza Decretului nr. 223/1974, nefiind vorba de argumente contradictorii în expunerea de motive.
Potrivit reglementărilor constituţionale în vigoare la momentul preluării, respectiv art. 12 si art. 36 din Constituţia din 1965 (republicată în 1986), în proprietatea statului nu puteau trece decât terenurile si construcţiile expropriate pentru lucrări de interes public si numai cu plata unei juste despăgubiri, dreptul de proprietate personală asupra casei de locuit si asupra terenului aferent acesteia fiind ocrotit de lege, iar art. 17 din aceeaşi Constituţie consacra principiul nediscriminării cetăţenilor.
Decretul nr. 223/1974 a reglementat neconstituţional, preluarea, fără vreo justificare, a imobilelor, inclusiv a unicei locuinţe (cum este cazul în speţă), aparţinând cetăţenilor români care părăseau ţara, operând o deposedare abuzivă, o încălcare flagranta a dreptului de proprietate particulară imobiliară, garantat constituţional, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel sub acest aspect.
Indiferent dacă imobilul era preluat cu plata, prin "vânzarea" către stat, sau fără plată (în funcţie de ipotezele de preluare reglementate de decret), preluarea era una abuzivă.
Preluarea fără plată nu comporta discuţii, discriminarea făcută între cetăţenii cu domiciliul în ţară şi cei cu domiciliul în străinătate, sub aspectul dreptului de a deţine în proprietate imobile pe teritoriul României, fiind evidentă, dar, în aceeaşi măsură şi în cazul preluării cu plată, discriminarea era evidentă, pentru aceleaşi considerente.
Restrângerea nejustificată a dreptului de dispoziţie juridică asupra imobilului-locuinţă, sub aspectul libertăţii contractuale, din perspectiva alegerii cumpărătorului (ce nu putea fi decât statul), era întemeiată pe o obligaţie legală implicită de a vinde statului, reglementarea legală ce instituia o astfel de obligaţie fiind neconstituţională, aducând atingere dreptului de proprietate personală asupra imobilului cu destinaţia de locuinţă, garantat constituţional, cât timp nu era justificată de o cauză de utilitate publică sau privind siguranţa naţionala ori securitatea publica.
Regăsindu-se aşadar, argumentele soluţiei adoptate în considerentele deciziei recurate, fără ca acestea să aibă caracter contradictoriu sau străin de natura pricinii, critica bazată pe dispoz. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primită.
Nici critica intervenienţilor, care vizează neanalizarea de către instanţa de apel a apărării formulate de către aceştia, în sensul că, acţiunea în revendicare a reclamanţilor a fost respinsă întrucât nu şi-au dovedit calitatea de proprietari, operând puterea pozitivă a puterii de lucru judecat în baza deciziei nr. 662 din 31 mai 2002 a Tribunalului Bacău, nu se poate primi.
Chiar dacă această susţinere nu a constituit motiv de critică în apel, Înalta Curte, în temeiul dispoz. art. 306 alin. (2) C. proc. civ., o va analiza întrucât prin invocarea puterii de lucru judecat, vizează o chestiune de ordine publică.
Pentru a se reţine efectul pozitiv al lucrului judecat, este necesar ca modalitatea în care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi într-un prim proces să fie menţinută într-un al doilea proces, astfel încât, în legătură cu chestiunea litigioasă, anterior tranşată, să nu existe posibilitatea unei contraziceri, în ideea de ordine şi stabilitate juridică.
Astfel, în litigiul soluţionat prin Decizia nr. 662 din 31 mai 2002, Tribunalul Bacău a respins acţiunea în revendicare, ca neavenită, reţinând că nu au fost invocate motive de natură să justifice deposedarea nelegitimă, instanţa nefăcând o analiză dacă reclamanţii au sau nu calitatea de proprietari a imobilului revendicat.
Totodată, tribunalul a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, în sensul că, a fost declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare nr. 1441/1992 prin care intervenienţii au dobândit imobilul în litigiu, doar această ultimă chestiune fiind, aşadar, soluţionată cu autoritate de lucru judecat.
În acest context al analizei, se reţine că instanţele de fond nu puteau aprecia că în speţă operează autoritatea de lucru judecat, în ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului, pornind de la manifestarea sa procesuală ca prezumţie, respectiv ca mijloc de probă care poate demonstra în legătură cu raporturile juridice existente între părţi, în conformitate cu dispoz. art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ., atât timp cât această chestiune nu a fost dezlegată în litigiul anterior, finalizat prin Decizia nr. 662 din 31 mai 2002 a Tribunalului Bacău.
Pe cale de consecinţă, ambele recursuri vor fi respins, ca nefondate, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Bacău şi intervenienţii P.M., P.V. împotriva deciziei nr. 6 din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2028/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1970/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
