ICCJ. Decizia nr. 2028/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROM Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2028/2011
Dosar nr.500/2/2010
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 14 august 2002 (data poştei), înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 4438/2002, reclamanta B.J. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Sector 2 Bucureşti, M.D. şi S.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul Român a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, situat la etajul 7 şi demisolul, compus din 5 camere plus dependinţe, inclusiv garaj, să îi fie restituit în natură imobilul şi să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâta Primăria Sectorului 2 Bucureşti, în calitate de vânzătoare (mandatară a Statului Român) şi pârâţii M.D., respectiv S.M., în calitate de cumpărători, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a arătat că imobilul ce face obiectul acţiunii a fost dobândit de mama sa, S.F., născută L., (actualmente decedată), prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 21475/1945, transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. 5739 şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamata a mai învederat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta fiind înregistrată sub nr. 537/2001 şi că indiferent de modul în care figura imobilul în evidenţele Primăriei, pârâţii cunoşteau sau puteau să cunoască faptul preluării abuzive a apartamentului, motiv pentru care consideră că au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Pârâta M.L.D. a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare.
La data de 02 decembrie 2003, reclamanta a formulat o cerere precizatoare şi completatoare, prin care solicita instanţei să dispună repunerea în termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997, încheiat între pârâtul M.G.D. şi SC A. SA, pentru spaţiul denumit garaj în suprafaţă de 19,39 mp şi cota de 0,80 % parte din imobilul situat în Bucureşti. Prin aceeaşi cerere, reclamanta a solicitat instanţei să constate că este moştenitoarea legală a fostei proprietare a imobilului.
În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că a aflat de existenţa acestui contract de vânzare - cumpărare şi de numele persoanei care a cumpărat garajul, doar după introducerea acţiunii, când a primit răspunsul din adresa nr. 747 din 09 iunie 2003.
Pârâta Primăria Sector 2 a depus întâmpinare şi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 193 din 15 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V -a civilă, în dosar nr. 4438/2002, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Sector 2 Bucureşti, fiind respinsă acţiunea în contradictoriu cu aceasta pe baza excepţiei menţionate, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii capetelor unu şi doi din cererea reclamantei, fiind respinse ca inadmisibile aceste capete de cerere, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, CGMB, M.D., S.M. şi M.G. pe capătul de cerere privind constatarea calităţii reclamantei de moştenitoare a defunctei F.S., fiind respins acest capăt de cerere în contradictoriu cu pârâţii menţionaţi, a fost admisă excepţia prescripţiei capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 04925 din 21 octombrie 1998, nr. 04427 din 20 ianuarie 1998 şi nr. 03070 din 31 martie 1997, fiind respins ca prescris capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare.
Prin Decizia civilă nr. 763/A din 05 decembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta - reclamantă împotriva sentinţei nr. 193/2005, a fost desfiinţată sentinţa civilă apelată şi au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale ale pârâţilor pe capătul de cerere privind constatarea calităţii reclamantei de moştenitoare a defunctei F.S. şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Urmare a respingerii excepţiilor şi a desfiinţării sentinţei civile, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, s-a reţinut că prima instanţă nu a soluţionat cererea de repunere în termenul de prescripţie şi a apreciat eronat asupra cererii în constatarea calităţii de moştenitor. De asemenea, s-a reţinut că prima instanţă a respins corect ca inadmisibilă cererea de restituire în natură a imobilului în condiţiile în care legea specială prevede clar procedura de restituire şi etapele ce trebuie parcurse în cadrul acestei proceduri.
Prin Decizia civilă nr. 8894 din 06 noiembrie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.G.D., împotriva deciziei nr. 763/A din 5 decembrie 2005.
Urmare a soluţiei de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 9764/3/2007 pentru a se continua judecarea fondului, în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 897 din 15 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a fost admisă în parte acţiunea formulată de aceasta, constatându-se că reclamanta are calitatea de moştenitoare a defunctei sale mame, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 04928/1998 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 04427/1998, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997, încheiat între SC A. SA şi pârâtul M.G.D., a fost admisă excepţia prescripţiei în privinţa contractului de vânzare-cumpărare din anul 1997, acest capăt de cerere fiind respins ca prescris.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin raportare la conţinutul sentinţei civile nr. 193/2005, a deciziei nr. 763/2005 şi a deciziei nr. 8894/2006, pronunţate în ciclul procesual anterior, tribunalul a constatat că dosarul a fost trimis spre rejudecare doar în privinţa acţiunii în constatarea calităţii de moştenitoare a reclamantei şi a acţiunii în anularea celor trei contracte de vânzare - cumpărare, inclusiv a cererii de repunere în termenul de prescripţie, fiind menţinută sentinţa civilă nr. 193/2005 în privinţa soluţiei date de către prima instanţă cererii introductive precizate, formulate în contradictoriu cu pârâta Primăria Sector 2 Bucureşti şi a soluţiei date de către prima instanţă în ceea ce priveşte cererea introductivă precizată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, relativ la capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilelor care fac obiectul prezentei cauze.
Faţă de precizările anterioare, tribunalul a constatat că reclamanta cauzei, B.J., are calitatea de descendentă a defunctei sale mame S.F., în patrimoniul căreia s-a aflat imobilul situat în Bucureşti, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21475/1949 de notariatul Ilfov şi transcris în Registrul de Transcripţiuni la numărul 5739 în dosarul cu numărul 8622/1945.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unor motive întemeiate, străine de culpa sa şi care să excludă forţa majoră, din care să rezulte împrejurarea că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997 încheiat între SC A. SA şi pârâtul M.G.D., a fost depăşit, astfel că s-a respins cererea de repunere în termen.
Cu privire la constatarea nevalabilităţii titlului statului, tribunalul a reţinut că imobilul în cauză a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, fosta proprietară a imobilului fiind mama reclamantei, defuncta S.F. (născută L.).
Dincolo de această situaţie de fapt, instanţa a apreciat că este competentă să examineze, în baza art. 6 din Legea nr. 2131998, valabilitatea preluării imobilului în proprietatea statului, analiză ce se poate face prin examinarea tuturor actelor normative la data preluării.
Astfel, s-a reţinut că Decretul - Lege nr. 92/1950 nu a putut produce niciun efect cu privire la imobilele preluate de stat, el fiind neconstituţional, în raport de dispoziţiile art. 8 din Constituţia României din 1948, în vigoare la data emiterii decretului, şi prin urmare, nu a putut transmite dreptului de proprietate în mod valabil către stat.
Relativ la cererea reclamantei privind anularea contractului de vânzare-cumpărare numărul 04925 din 21 octombrie 1998, încheiat între SC A. SA şi M.L.D. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2 şi a contractului de vânzare - cumpărare cu numărul 04427 din 20 ianuarie 1998, încheiat între SC A. SA şi S.M. cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, tribunalul a reţinut că acest capăt de cerere este neîntemeiat.
Reţinându-se de către instanţă că preluarea imobilului s-a făcut de la un proprietar şi că actul normativ de preluare nu şi-a putut produce efectele cu privire la transmiterea dreptului de proprietate fiind în neconcordanţă cu prevederile art. 8, art. 10, art. 11, art. 16 din Constituţia României din 1948, a rămas de analizat dacă în cauză se verifică situaţia de excepţie, edictată de dispoziţiile art. 46 alin. (29 din Legea nr. 10/2001, respectiv buna - credinţă.
S-a reţinut că buna credinţă este definită de art. 1898 C. civ. ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Ea se presupune întotdeauna, sarcina probei revenind aceluia care invocă reaua credinţă.
Numai în situaţia în care pârâţii M.L.D. şi S.M. ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, pârâţii ar fi putut fi consideraţi de rea credinţă.
Tribunalul a reţinut că acest dubiu nu putea rezulta din simpla cunoaştere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist şi că putea fi oricând revendicat, interpretarea contrară lăsând art. 46 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 fără aplicare, deoarece prin ipoteză toţi chiriaşii din imobilele naţionalizate ştiau că există această posibilitate. Pe de altă parte, pârâţii cumpărători nu aveau nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, ci doar obligaţia de diligentă privind aflarea titlului statului, căci prima operaţiune era de competenţa exclusivă instanţelor judecătoreşti.
Hotărâtor în aprecierea bunei - credinţe a pârâţilor a fost faptul că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare menţionate anterior, reclamanta B.J. nu formulase o cerere de restituire pe cale administrativă a imobilelor care au fost cumpărate de către pârâţii M.L.D. şi S.M.; prin urmare, prima instanţă a apreciat că ambele cumpărătoare au fost de bună credinţă.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 228 A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că prin motivele de apel, apelanta reclamantă nu a criticat cele reţinute de tribunal cu privire la obiectul rejudecării în fond a cauzei.
Făcând aplicarea principiului tantum devolutum tantum apellatum, instanţa de apel a procedat la o nouă judecată a fondului, în limitele criticilor formulate de apelant.
În aplicarea principiului tantum devolutum tantum judicatum (în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit de prima instanţă), instanţa de apel a analizat dacă cererea de repunere în termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare a contractului de vânzare - cumpărare nr. 03070/1997 a fost corect respinsă şi dacă, în consecinţă, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost în mod just admisă, respectiv, dacă cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 04925 din 21 octombrie 1998 şi nr. 04427 din 20 ianuarie 1998 a fost corect respinsă ca neîntemeiată.
Curtea a reţinut că a intrat în puterea lucrului judecat partea din hotărârea primei instanţe prin care s-a constatat că reclamanta are calitate de moştenitoare a defunctei F.S. (născută L.).
De asemenea, este intrat în puterea lucrului judecat aspectul (necontestat de către intimaţi şi susţinut de către apelantă) conform căruia imobilul a fost preluat de stat fără titlu, dar şi dezlegarea dată în primul ciclu procesual, conform căreia cererea de restituire în natură a imobilului trebuie analizată din perspectiva legislaţiei speciale incidente în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat.
În consecinţă, curtea de apel a apreciat ca şi prima instanţă, că pentru obţinerea în natură a imobilului ce a format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare atacate, era necesar să se obţină anularea acestora.
În lipsa unei hotărâri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare şi în lipsa unei hotărâri anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care să fi dat naştere unui „bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în patrimoniul apelantei reclamante, aceasta din urmă, poate obţine doar măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Sub aspectul respingerii cererii de repunere în termenul de prescripţie de către prima instanţă, instanţa de apel a constatat că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cererea apelantei de repunere în termenul de prescripţie nu cuprinde motivele justificate, străine de culpa sa, din care să rezulte împrejurarea că termenul de prescripţie a fost depăşit din motive neimputabile, iar în lipsa acestora nu se poate aprecia nici măcar dacă cererea de prescripţie a fost formulată în termenul de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului.
Procedând la judecarea cererii de repunere în termenul de prescripţie, prima instanţă s-a conformat întru totul dispoziţiilor din Decizia civilă nr. 763A din 05 decembrie 2005, în care se arată expres că doar după judecarea acestei cereri se poate aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în anularea contractelor de vânzare cumpărare.
Instanţa de apel a înlăturat ca nefondate criticile reclamantei cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către prima instanţă, deoarece instanţa nu se putea pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, decât după ce soluţiona cererea de repunere în termenul de prescripţie.
Nu au putut fi reţinute nici susţinerile apelantei reclamante conform cărora prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile relative la prescripţie, unei acţiuni imprescriptibile extinctiv, întrucât acţiunea în anularea sau constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, este o acţiune personală, prescriptibilă, în termenul special de prescripţie, prevăzut în art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, republicată.
Relativ la respingerea ca nefondată a acţiunii în anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 04925/1998 şi 04427/1998, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii.
Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, stabileşte clar că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună credinţă.
În speţă, lipsa oricăror demersuri ale fostului proprietar sau ale succesorului acestuia, anterior încheierii celor două contracte de vânzare - cumpărare, este de necontestat, astfel că soluţia primei instanţe de reţinere a bunei credinţe a chiriaşilor cumpărători este singura conformă cu probele administrate. Consecinţa bunei credinţe a cumpărătorilor este salvgardarea legală a contractului de vânzare cumpărare. În privinţa persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 (apelanta reclamantă), consecinţa valabilităţii actelor de înstrăinare este aceea că măsurile reparatorii ce vor fi acordate, vor fi stabilite în echivalent, conform legislaţiei în vigoare (Titlul VII din Legea nr. 247/2005) la valoarea de piaţă a imobilelor preluate abuziv.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă învederează că, în mod eronat, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au apreciat că petitul privind revendicarea imobilului în litigiu prin compararea titlului său cu titlurile intimaţilor pârâţi, în lipsa unei hotărâri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare atacate, nu ar putea fi analizat.
Astfel, în mod constant atât în doctrină cât şi în practica judiciară s-a statuat în mod constant că se poate promova şi admite acţiunea în revendicare prin comparare de titluri pe calea dreptului comun în temeiul art. 480- 481 C. civ. şi al art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind pronunţate numeroase decizii în acest sens de instanţele naţionale, recurenta invocând că un atare punct de vedere este susţinut şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauzele Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu, etc.).
Într-o astfel de comparare a titlurilor, recurenta susţine că titlul său este cel preferabil, întrucât autoarea sa este un verus dominus, iar statul, un non dominus.
Într-o astfel de situaţie, rezultă că imobilul proprietatea autoarei sale nu putea fi vândut, întrucât doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil, făceau obiectul Legii 112/1995, astfel că, reiese că în speţă, au fost încălcate dispoziţii imperative ale acestui act normativ.
Recurenta mai învederează că vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu s-a făcut şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 948 C. civ., întrucât a solicitat în scris Primăriei mun. Bucureşti să nu înstrăineze imobilul în litigiu, dar Primăria a înstrăinat imobilul chiar şi în aceste condiţii.
În plus, chiriaşii-cumpărători aveau obligaţia legală de a cunoaşte elementele relevante privind imobilul dobândit, aceştia invocându-şi propria turpitudine, de vreme ce nu au efectuat diligenţele minime de verificare a situaţiei juridice înainte de semnarea contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile imperative ale art. 1 din Decretul nr. 92/1950, dar şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, stabilite prin HG nr. 20 din 17 ianuarie 2006 în care se stipulează clar faptul că prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înţelege imobilul naţionalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1 şi 5 şi ale art. II din Decret, cu respectarea identităţii persoanelor menţionate ca proprietari în listele anexă şi adevăratul proprietar la data naţionalizării.
Recurenta mai susţine că aceste aspecte au fost relevate constant şi în hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României (Cauzele Păduraru, Porţeanu, Popescu, Daşoveanu, Săvulescu, etc.), constatându-se că vânzarea către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, iar în toată această perioadă statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general ce consta în restituirea sau vânzarea imobilelor situate în posesia sa conform actelor de naţionalizare sau a altor acte de preluare abuzivă. Chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea Europeană a apreciat că soarta unei acţiuni în revendicare nu este sigură, iar reclamanţii sunt în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului ceea ce echivalează cu privarea de bun.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta relevă şi alte împrejurări de fapt constând în enumerarea unor demersuri ale autoarei ei de opunere şi contestare a măsurii deposedării abuzive de imobilul proprietatea sa, fără titlu legal, dar şi a demersurilor proprii în temeiul Legii 10/2001, învederând că la notificarea formulată în termen legal, nu a primit nici până în prezent decizie sau dispoziţie motivată de soluţionare a notificării sale, iar la 14 august 2002 a înaintat prin poştă prezenta acţiune în instanţă.
Se mai susţine că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect apartamentul nr. 29 de la adresa în litigiu nu sunt valabile, deoarece au fost încheiate fără respectarea legii în vigoare la data înstrăinării.
Astfel, înainte de a cere aprobarea şi a semna contractele de vânzare-cumpărare, cumpărătorii puteau să se informeze şi să cunoască faptul ca adevăratul proprietar al apartamentului nr. 29 a fost la data respectivă şi este şi în prezent autoarea recurentei, iar în calitate de unică moştenitoare, recurenta era îndreptăţită să revendice acest apartament.
Totodată, aceştia erau ţinuţi să cunoască în detaliu Legea nr. 112/1995 şi normele metodologice de aplicare a ei, în mod deosebit prevederile: art. 1 şi art. 9 din Legea 112/1995.
Recurenta a mai susţinut că instanţa a refuzat să cerceteze fondul cauzei şi să stabilească dacă acest apartament a fost preluat la stat în temeiul unui titlu valabil, care se încadra în prevederile art. 1 şi art. 2 ale Legii nr. 112/1995.
Pentru a clarifica situaţia juridică a apartamentului nr. 29 şi a unor aspecte legate de buna sau reaua-credinţă a pârâţilor, în data de 22 octombrie 2007 (fila 40 din dosarul nr. 9764/3/2007), recurenta pretinde că a solicitat administrarea probei cu interogatoriu.
Cu privire la această solicitare, pârâtul M.G.D., prin avocat, s-a opus acestei probe, învederând instanţei în mod nejustificat că "reclamanta nu a făcut niciun demers pentru revendicarea imobilului până în prezent", iar prin încheierea din 22 octombrie 2007, tribunalul, după deliberare, având în vedere obiectul probaţiunii şi faptul că întreg probatoriul a fost solicitat şi administrat până în prezent, fiind suficient pentru lămurirea obiectului invocat, a respins această probă, ca neutilă cauzei.
Intimatul pârât P.C.D. a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Intimata M.L. şi-a exprimat punctul de vedere în notele de şedinţă depuse la termenul de azi, susţinând concluzia respingerii recursului ca nefondat.
Intimaţii pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, în şedinţa publică de azi, au invocat, prin consilier juridic, excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele de recurs dezvoltate de recurenta reclamantă nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât vizează aprecierea bunei credinţe la încheierea contractelor de vânzare cumpărare.
În raport de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia invocată, întrucât, deşi în cea mai mare parte criticile susţinute de recurentă, sunt de netemeinicie a deciziei atacate (afirmându-se de către recurentă greşita apreciere a materialului probator al cauzei pentru stabilirea atitudinii subiective a părţilor la încheierea contractelor de vânzare cumpărare şi concluzia eronată a bunei lor credinţe), există anumite susţineri care, astfel cum va rezulta din considerentele ce urmează, sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând materialul probator al cauzei, soluţiile pronunţate în cauză, dispoziţiile legale incidente din perspectiva criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte constată că Decizia recurată este legală, fiind pronunţată cu corecta interpretare şi aplicare a legii, astfel că, în cauză nu sunt întrunite cerinţele presupuse de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În debutul motivelor de recurs, recurenta reclamantă susţine că în mod nelegal instanţa de apel (ca şi cea de fond, în rejudecare) nu a procedat la analiza cererii în revendicare prin compararea titlurilor părţilor.
Înalta Curte apreciază că această critică presupune o dublă perspectivă de analiză: anume, dacă recurenta reclamantă a învestit instanţa în termenele prescrise de normele de procedură cu o atare cerere şi dacă cererea de restituire în natură ce se regăseşte în petitul cererii iniţiale poate primi calificarea juridică de cerere în revendicare.
Astfel cum reiese din expozeul prezentei decizii, în petitul iniţial al cererii de chemare în judecată, recurenta reclamantă a solicitat să se constate preluarea imobilului fără titlu valabil de către stat, să se dispună restituirea în natură a imobilului şi să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiat între pârâţi (contract nr. 04427 din 20 ianuarie 1998 şi nr. 04925 din 21 octombrie 1998, cumpărători S.M. şi, respectiv, M.L).
Ulterior, la 2 decembrie 2003, reclamanta a formulat o cerere precizatoare şi completatoare prin care a solicitat să se dispună repunerea în termenul de prescripţie pentru acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 03070 din 31 martie 1997 încheiat între pârâtul M.G.D. şi SC A. SA, solicitând prin aceeaşi cerere şi să se constate că este unica moştenitoare a mamei sale.
Ca atare, faţă de enumerarea capetelor de cerere formulate, reiese că reclamanta nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere în revendicare, întrucât, nici după desfiinţarea primei sentinţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceasta nu a mai formulat alte cereri prin care să completeze cadrul procesual sub aspect obiectiv.
În plus, cum cererea de chemare în judecată (fie cea iniţială, fie cea completatoare sau precizatoare) trebuie motivată în fapt şi în drept, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se constată că reclamanta nu a invocat ca temei juridic dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. prin menţionatele cereri, ceea ce constituie normele juridice de drept substanţial ce fundamentează acţiunea în revendicare (fila 2 şi 43 dosar fond), după cum nici nu a dezvoltat în fapt argumente prin care să tindă la demonstrarea titlului preferabil dintre cele în competiţie (titlul al autoarei sale şi cele trei contracte de vânzare cumpărare încheiate de pârâţi cu Primăria Municipiului Bucureşti).
Cea de doua perspectivă a acestei critici formulate de recurentă prin motivele de recurs (neanalizarea cererii în revendicare), presupune a se stabili dacă cererea, din acţiunea introductivă, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului era aptă să fie calificată drept cerere în revendicare.
Aşa cum deja s-a arătat, reiese că o atare calificare nu este permisă de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, câtă vreme reclamanta, chiar în absenţa indicării unui temei juridic explicit în acest sens, nu a dezvoltat argumente prin care să susţină, preferabilitatea titlului autoarei sale (ceea ce ar fi impus instanţei stabilirea raportului dintre legea specială şi normele dreptului comun), accentul principal al litigiului fiind constatarea nulităţii absolute a celor trei contracte de vânzare cumpărare, obiectiv către care s-a concentrat întregul efort probatoriu şi de argumentare al reclamantei.
Pe de altă parte, aceeaşi cerere din petitul iniţial al acţiunii, în vederea calificării ei, nu putea fi privită decât în relaţie cu cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, reprezentând în realitate o cerere prin care se tindea la repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât, dacă s-ar fi constatat nulitatea contractelor, obiectul fiecăreia dintre operaţiunile de vânzare cumpărare revenind în patrimoniul vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, entitate notificată de reclamantă în temeiul Legii 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului, restituire care nu putea fi dispusă decât în procedura administrativă derulată în baza legii speciale, cum corect au reţinut instanţele de fond.
În acelaşi timp, cererea de restituire în natură analizată, nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâţii cumpărători, şi, în plus, în acelaşi litigiu nu pot fi formulate două cereri antagonice: cerere în revendicare şi acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare a pârâţilor. Aceasta, deoarece acţiunea în revendicare are ca premisă necesară (conform situaţiei de fapt din speţă) valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare ale celor chemaţi în judecată, în timp ce, finalitate acţiunii în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare este tocmai infirmarea valabilităţii actelor juridice de înstrăinare către pârâţii cumpărători în baza Legii 112/1995, astfel încât, cumularea cererilor în cadrul aceluiaşi litigiu nu poate fi realizată.
În sfârşit, în mod corect ambele instanţe de fond, în rejudecare, au reţinut că respingerea cererii de restituire în natură ca inadmisibilă (motivată pe prioritatea legii speciale prin Decizia de desfiinţare a primei sentinţe pronunţate în cauză), este o chestiune ce a intrat în puterea lucrului judecat, potrivit considerentelor deciziei din apel, efectele desfiinţării, nevizând şi această cerere, întrucât reclamanta nu a promovat recurs împotriva primei decizii de apel prin care să reclame eventual această vătămare, ci doar pârâtul M.D.G., recurs ce a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 8894 din 6 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta reclamantă, în cadrul criticilor dezvoltate prin motivele prezentului recurs, a susţinut că instanţele de fond au refuzat să analizeze şi cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Acest motiv de recurs este lipsit de obiect, întrucât, în rejudecare, instanţa de fond, aspect confirmat prin Decizia recurată, în aplicarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 şi a criteriilor de evaluare prevăzute de acest text, a reţinut că titlul statului nu este valabil, constatare care era inutil a fi reluată în apel, fiind o chestiune deja demonstrată, dezlegarea fiind una favorabilă reclamantei şi asupra căreia, de altfel, instanţa de apel nu putea să reaprecieze în calea de atac a acesteia, fiind deja câştigată cauzei.
În plus, cererea de chemare în judecată, având ca obiect soluţionarea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare în temeiul art. 45 din Legea 10/2001, impunea cu necesitate statuarea asupra valabilităţii titlului statului, întrucât, dacă se stabilea că titlul ststului nu este valabil, cererea de constatare a nulităţii contractelor trebuia analizată pe temeiul art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 (implicit, şi noţiunea de bună credinţă), pe când dacă premisa de analiză a aceleiaşi cereri era valabilitatea titlului statului, acţiunea în nulitate trebuia analizată în baza art. 45 alin. (4) din legea specială, în contextul căruia se verificau alte cerinţe.
Cum în cauză ambele instanţe au analizat şi apreciat asupra bunei credinţe la momentul perfectării celor două contracte de vânzare cumpărare cu privire la care acţiunea în constatarea nulităţii a fost analizată pe fond, nevalabilitatea titlului statului, chiar dacă nu era verificată în mod distinct, era o dezlegare implicită care, în calea de atac a reclamantei, nu putea fi statuată în sens contrar (constatarea valabilităţii preluării), deoarece ar fi reprezentat o agravare în propria cale de atac şi, deci, încălcarea regulii non reformatio in pejus, înscrisă în art. 296 partea finală C. proc. civ.
În ce priveşte susţinerea recurentei reclamante prin care tinde la schimbarea situaţiei de fapt (existenţa unei solicitări scrise adresate Primăriei Municipiului Bucureşti, în senul de a nu se înstrăina imobilul în litigiu în baza Legii112/1995), aspect care, dacă ar fi fost întemeiat ar fi impus Înaltei Curţi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 314 C. proc. civ., se constată că o atare susţinere nu se verifică, după cum asupra acestei constatări chiar a primei instanţe, reclamanta nu a formulat critici în apel, o asemenea susţinere fiind realizată omisso medio în prezentul recurs, nesusţinută cu probe, în condiţiile permise de art. 305 C. proc. civ.
Restul aspectelor dezvoltate prin motivele de recurs, aşa cum deja s-a arătat la momentul analizei excepţiei nulităţii recursului, reprezintă motive de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., anume: susţinerile privind aprecierea asupra bunei credinţe a cumpărătorilor şi circumstanţele în care aceasta poate fi reţinută, ca şi aprecierea asupra motivelor temeinice în care repunerea în termenul de prescripţie putea fi admisă, în contextul aplicării art. 19 din Decretul 167/1958, cu referire la contractul de vânzare cumpărare al intimatului M.D.G.; în aceeaşi categorie a criticilor inadmisibile şi, în plus, de netemeinicie, se încadrează şi relatarea modalităţii în care tribunalul s-a pronunţat asupra probei cu interogatoriul pârâţilor, prin încheierea din 22 octombrie 2007, întrucât, Decizia instanţei de apel şi măsurile dispuse de instanţa de apel pot constitui obiect valabil, legal, al prezentului recurs iar nu ale primei instanţe.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul General.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.J., împotriva deciziei nr. 228 A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2031/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 1971/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
