ICCJ. Decizia nr. 1927/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1927/2011

Dosar nr. 7521/118/2009

Şedinţa publică din 3 martie 2011

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 4 august 2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul I.T. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 700.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1138 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului I.T. şi a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 10.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. A respins restul pretenţiilor ca nefondate şi, de asemenea, a respins ca nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La pronunţarea acestei sentinţe prima instanţă a reţinut că autorul reclamantului, I.S., a fost condamnat la 22 de ani muncă silnică, 7 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul Decretului-lege nr. 199/1950. Acesta a executat pedeapsa de la 14 mai 1952 la 17 aprilie 1964, fiind eliberat şi graţiat de restul pedepsei ce o mai avea de executat conform Decretului nr. 176 din 9 aprilie 1950.

Instanţa a mai reţinut că privarea de libertate a autorului reclamantului în perioada 1952-1964 a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestuia, lezându-i demnitatea, onoarea şi libertatea individuală şi că a produs suferinţe pe plan moral şi social pentru el şi familia sa, prejudiciu pentru care instanţa a apreciat că suma de 10.000 Euro reprezintă o satisfacţie echitabilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamantul I.T., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 41C din 24 februarie 2010, a respins apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa; a admis apelul reclamantului I.T.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 Euro cu titlu de daune. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că Legea nr. 221/2009, adoptată după Discursul Preşedintelui României privind Condamnarea Comunismului din 18 decembrie 2006, se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare.

Actele normative adoptate începând cu anul 1990 şi anume: Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, OUG nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii şi culminând cu Legea nr. 221/2009 - afirmă în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi că prin aceste acte se încearcă o reparaţie prin obţinerea unor satisfacţii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.

Prima instanţă a reţinut în mod judicios şi este necontestat de pârâtul Statul Român, faptul că tatăl reclamantului a fost condamnat la 22 de ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra securităţii interne a statului, fiind arestat efectiv timp de 12 ani şi eliberat prin aplicarea Decretului de graţiere nr. 176/1964.

Susţinerea apelantului pârât Statul Român cu privire la caracterul personal al daunelor morale, respectiv interpretarea că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit numai acelor persoane care s-au împotrivit regimului totalitar sau care au fost persecutate de către acest regim, fără ca acestea să se transfere descendenţilor este nefondată, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Conform acestor dispoziţii legale, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului nr. 118/1990".

Prin urmare, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 221/2009 nu are un caracter strict personal, legiuitorul reglementând ca pe un drept patrimonial transmisibil descendenţilor şi soţiei persoanei care a făcut obiectul condamnării politice, indiferent de momentul decesului persoanei respective. Prin această susţinere apelantul Statul Român încearcă o interpretare restrictivă a Legii nr. 221/2010, contrară actului normativ enunţat, motiv pentru care apelul său se consideră a fi neîntemeiat.

În acelaşi timp instanţa reţine că, prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a dorit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziţiei lor făţişe faţă de regimul totalitar, dar şi acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi apoi, având în vedere că mulţi dintre cei care au fost supuşi abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viaţă la data aplicării reparaţiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soţiei ori descendenţilor persoanei respective.

Prin urmare, din interpretarea legii rezultă că despăgubirile se raportează strict la situaţia persoanei care a suferit condamnarea politică ori măsura administrativă cu caracter politic, iar nu la privaţiunile pe care le-au suferit în general, în perioada regimului totalitar, familiile persoanelor respective.

Cu această interpretare, nu poate fi reţinută critica din apelul reclamantului privind cuantificarea prejudiciului moral şi în raport de „consecinţele negative suportate de fiul" condamnatului, respectiv privaţiunile pe care le-a suferit reclamantul personal în perioada în care tatăl său a fost încarcerat şi ulterior, în perioada regimului totalitar.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte însă o concordanţă valorică exactă între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Recunoaşterea prin lege a posibilităţii de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi prin lipsirea efectivă de libertate nu trebuie, însă, să constituie nici o amendă excesivă pentru autorul daunelor - Statul Român - şi nici venituri nejustificate pentru victima daunelor.

In mod corect a stabilit tribunalul că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes patrimonial ţine de persoana care a făcut obiectul abuzurilor cu caracter politic, de consecinţele negative suferite, de importanţa valorilor morale lezate şi de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.

În cauza de faţă se constată că, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect că autorul reclamantului a fost victima unei condamnări cu caracter politic şi a fost arestat timp de 12 ani, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuiau avute în vedere perioada foarte mare a pedepsei efectiv executate, perspectiva pe care autorul reclamantului a avut-o de a executa toată durata condamnării - 22 de ani, lezarea gravă a demnităţii şi a onoarei condamnatului prin actele represive şi ameninţările permanente la care erau supuşi deţinuţii politici, înfometarea şi frigul pe care le-a suportat în perioada detenţiei, frustrarea cauzată de pierderea libertăţii, de pierderea legăturilor cu familia, insecuritatea economică de după eliberare, supravegherea continuă, stigmatul de condamnat politic, marginalizarea în comunitate.

Pe de altă parte, se reţine că în mod corect tribunalul a ţinut cont de faptul că prin trecerea unei perioade îndelungate de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, peste 50 de ani, a intervenit indiscutabil o atenuare semnificativă a prejudiciului moral, iar declararea prin lege a caracterului abuziv al condamnării constituie o formă de satisfacţie rezonabilă.

În raport de aceste criterii, Curtea a apreciat că o despăgubire de 40.000 Euro pentru prejudiciul suferit de autorul reclamantului reprezintă o despăgubire echivalentă şi echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa CEDO care a adoptat o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate cu titlu de daune morale (Cauza Konolos, hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Canciovici contra României, Cauza Pantea împotriva României, hotărârea nr. 33343/1996, CEDO 2003-VI).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât reclamantul I.T., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.

Reclamantul I.T. a formulat critici împotriva hotărârii recurate, sub aspectul insuficienţei daunelor morale acordate.

În acest sens se arată că este împotriva oricăror reguli ale moralei şi neonorant pentru instanţă să considere că trecerea timpului a atenuat prejudiciul produs defunctului sau că acest aspect ar constitui vreo reparaţie morală. Pentru urmaşul defunctului această opinie a instanţei de fond nu poate fi decât umilitoare şi nedreaptă.

Dimpotrivă, trecerea timpului nu a făcut decât să adâncească rănile sufleteşti provocate defunctului deţinut politic, nicidecum să le atenueze.

O asemenea argumentare a instanţei nu poate fi primită sub nici o formă şi nici nu poate constitui temei legal avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor acordate.

Defunctul tată al reclamantului a murit neîmpăcat, cu gândul că nu i s-a făcut niciodată dreptate, iar fiul acestuia a trebuit să aştepte peste 50 de ani, aşa cum remarca instanţa, ca tatălui său să i se facă dreptate.

Susţinerea instanţei cum că însăşi înlăturarea prin lege a efectelor hotărârii de condamnare constituţie o satisfacţie rezonabilă este, în mod clar, în contradicţie cu jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat în absolut toate hotărârile pronunţate că „o constatare a încălcării unor drepturi nu este suficientă spre a le repara", considerând că doar acordarea unei compensaţii băneşti reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral.

Se invocă de către instanţă jurisprudenţa C.E.D.O. şi anume, Cauza Konolos contra României în care s-au acordat daune morale în cuantum de 3.000 Euro pentru arestare ilegală. Însă, omite să se precizeze, că domnului Konolos i-a fost acordată această compensaţie pentru numai 120 zile de detenţie executată în închisorile anului 2002, unde deţinuţii sunt mult mai bine trataţi decât în trecut şi fără a aprecia asupra faptului că defunctul I. a stat încarcerat timp de 4.380 zile, adică 12 ani, în închisorile comuniste unde a fost maltratat, torturat, umilit sistematic.

De asemenea, instanţa nu a reţinut că acestui deţinut i s-a încălcat dreptul la libertate, la opinie, la pachete, la vorbitor, la vizite, la asistenţa medicală, la corespondenţă, la demnitate şi onoare, la o viaţă decentă, fiind privat de posibilitatea de a-şi creste copiii şi de a participa afectiv la dezvoltarea acestora.

Se mai invocă şi alte decizii C.E.D.O. care nu pot fi asimilate sub nici o formă speţei în cauză, în ele fiind puse în discuţie doar încălcarea dreptului la proprietate şi producerea unor prejudicii materiale.

În mod cu totul surprinzător instanţa de apel nu face nici un fel de referire la Decizia nr. 148 din 15 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o cauză identică, având ca obiect reparare erori judiciare ca urmare a unei condamnări politice, prin care, domnului O. i-au fost acordate daune morale în cuantum de 500.000 Euro pentru 8 ani de deţinere abuzivă în închisorile comuniste, decizie care a fost depusă ca şi practică judiciară la dosarul cauzei.

Nu în ultimul rând, raportat la Decizia nr. 148/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se poate aprecia că sentinţa pronunţată este discriminatorie, fiind încălcat art. 14 din Convenţia Europeană.

Curtea Europeană a statuat în cauza Driha şi a menţinut constant această concluzie şi anume, că „în temeiul art. 14 din Convenţie o discriminare constă în tratarea diferită, cu excepţia unei motivaţii obiective şi rezonabile, a persoanelor aflate în situaţii similare".

În speţă, nu poate fi luată în considerare o motivaţie obiectivă şi rezonabilă, astfel încât, discriminarea este evidentă.

În susţinerea recursului solicită să se reţină şi că deţinutului politic i s-au restrâns posibilităţile de a se bucura de viaţă, de a avea parte din plin de satisfacţiile materiale şi spirituale pe care aceasta i le putea oferi. Acesta a fost pus în imposibilitate de a desfăşura o viaţă socială normală şi de a se manifesta liber, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost supus. I-a fost afectată situaţia familială şi socială, posibilitatea de a contribui material şi spiritual la creşterea şi educarea copiilor. Nu în ultimul rând, condamnarea abuzivă a adus atingere onoarei, demnităţii, prestigiului şi cinstei.

Definitorie este însă, împrejurarea că arestarea şi condamnarea deţinuţilor politici s-a făcut cu încălcarea oricărei justiţii, chiar şi a celei comuniste, care îi condamnase la detenţie şi nicidecum la tratamente inumane, la înfometare, tortură, la lipsa asistenţei medicale, la lipsa pachetelor, a vorbitorului, la lipsa corespondenţei.

În acest context, despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o concordanţă valorică între cuantumul său şi gravitatea incomensurabilă a prejudiciului la a cărei reparare este destinat să contribuie.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa a criticat Decizia atacată sub următoarele aspecte:

La stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanţa de apel a avut în vedere faptul că suma de bani stabilită cu acest titlu are drept scop, nu atât repunerea autorului reclamantului într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valorile de care acesta a fost privat.

Astfel, faţă de caracterul personal al daunelor morale, se consideră că suferinţele morale ale autorului reclamantului nu pot fi transpuse asupra descendentului pentru ca acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit.

Acesta a fost şi scopul legiuitorului care a consacrat în Legea nr. 221/2009 ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic referitoare la anumite categorii generale de infracţiuni ce au fost utilizate cu predilecţie pentru a reprima opozanţii regimului totalitar comunist, apreciindu-se că există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş regimului totalitar sau care au fost persecutate de către acesta şi care nu au beneficiat de o minimă reparaţie morală.

De altfel, la momentul adoptării actului normativ s-a avut în vedere, în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, aprecierea că pot să existe situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, cu modificările şi completările ulterioare, să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, situaţie în care instanţele de judecată pot acorda despăgubiri suplimentare, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzelor.

Atât din textul legii, cât şi din expunerea de motive rezultă că despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în situaţia în care despăgubirile deja acordate, în temeiul Decretul-lege nr. 118/1990 sunt neîndestulătoare faţă de prejudiciul moral suferit. Ca atare, acordarea de despăgubiri în sistemul Legii nr. 221/2009 are un caracter subsidiar şi eventual.

Având în vedere faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, instanţa trebuia să aprecieze asupra consecinţelor negative suferite, în speţă, de persoana ce a făcut obiect al măsurilor cu caracter politic şi măsura în care a fost afectată viaţa acestuia în funcţie de probele administrate în cauză.

Urmează, totodată, să se aibă în vedere faptul că reclamantul este beneficiarul direct al despăgubirilor, deşi prejudiciul moral (în măsura în care este şi justificat)s-a produs asupra autorului său – I.S. şi într-o mai mică măsură asupra celorlalţi, astfel încât, solicitarea reclamantului privind acordarea de daune morale în cuantumul solicitat nu se justifică. Această solicitare a reclamantului ar echivala cu transformarea răspunderii statului într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză, fiind astfel denaturat scopul urmărit de legiuitor la promulgarea acestei legi.

În recurs, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul I.T., susţinând că acesta cuprinde doar motive ce vizează netemeinicia hotărârii atacate, criticile neputând fi circumscrise vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Referitor la excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, invocată în temeiul art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiată, urmând să o respingă, motivat de următoarele argumente:

Din dezvoltarea criticilor formulate de recurentul-reclamant se constată că acestea se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că recursul nu poate fi socotit nemotivat în sensul art. 306 coroborat cu art. 304 C. proc. civ.

Precizând temeiul juridic pentru motivele de recurs formulate, recurentul-reclamant a indicat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că s-au formulat critici care se circumscriu sferei de aplicabilitate a acestui caz de nelegalitate, relativ la aplicarea greşită a legii în cauză.

Totodată, ca o chestiune preliminară, referitoare la efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".

Prin urmare, în situaţia în care puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională, pentru viitor.

Însă, în cauza de faţă, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privinţa situaţiei reclamantului, având în vedere dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi faţă de împrejurarea că Decizia sus menţionată a intervenit în cursul soluţionării recursului, fiind pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010.

Pentru acest motiv, aplicarea legii de reparaţie în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluţionării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

Recursurile formulate în cauză sunt fondate, pentru considerentele ce succed.

În speţă, este de necontestat faptul că recurentul reclamant nu a primit nici un fel de despăgubiri materiale sau de altă natură de pe urma autorului său, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 cu privire la deţinuţii politici, conform declaraţiei autentificate sub nr. 765 din 09 septembrie 2009 (fila 24 dosar fond), astfel încât susţinerile recurentului pârât cu privire la caracterul subsidiar şi eventual al despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, în raport de acest act normativ, urmează a fi înlăturate ca nefiind pertinente cauzei.

De asemenea, urmează a fi înlăturate criticile formulate de recurentul pârât referitoare la caracterul personal al daunelor morale, faţă de care se consideră că suferinţele morale ale autorului reclamantului nu pot fi transpuse asupra descendentului pentru ca acesta să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit.

Această susţinere este neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)".

Prin urmare, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 221/2009 nu are un caracter strict personal, legiuitorul reglementând ca pe un drept patrimonial transmisibil descendenţilor şi soţiei persoanei care a făcut obiectul condamnării politice, indiferent de momentul decesului persoanei respective, nefiind permisă o interpretare restrictivă a Legii nr. 221/2010, contrară actului normativ enunţat, motiv pentru care acest motiv de recurs urmează a fi înlăturat.

Cât priveşte criticile privitoare la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnarea tatălui său, I.S., la 22 de ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra securităţii interne a statului, fiind arestat efectiv timp de 12 ani şi eliberat prin aplicarea Decretului de graţiere nr. 176/1964, critici formulate, deopotrivă, în ambele recursuri, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „preţului" suferinţei psihice, care nu poate fi cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului precum şi ale implicaţiei acestuia pe planul vieţii personale, sociale şi/sau profesionale ale persoanei care invocă existenţa prejudiciului.

Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de către cel condamnat pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale, cum ar fi libertatea de mişcare şi de exprimare, onoarea, reputaţia, imaginea în societate şi în familie a persoanei respective.

De altfel, în susţinerea recursului formulat recurentul reclamant, acesta a solicitat să se reţină şi că autorului său, în calitate de deţinut politic, i s-au restrâns posibilităţile de a se bucura de viaţă, de a avea parte din plin de satisfacţiile materiale şi spirituale pe care aceasta i le putea oferi. Acesta a fost pus în imposibilitate de a desfăşura o viaţă socială normală şi de a se manifesta liber, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost supus. De asemenea, i-a fost afectată situaţia familială şi socială, posibilitatea de a contribui material şi spiritual la creşterea şi educarea copiilor. Nu în ultimul rând, condamnarea abuzivă a adus atingere onoarei, demnităţii, prestigiului şi cinstei.

Recurentul pârât susţine, la rândul său, că instanţa trebuia să aprecieze asupra consecinţelor negative suferite de persoana ce a făcut obiect al măsurilor cu caracter politic şi măsura în care a fost afectată viaţa acestuia, în funcţie de probe, având în vedere faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare din partea acesteia.

Înalta Curte apreciază că despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să reflecte o concordanţă valorică exactă între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată să contribuie.

În raport de aceste aspecte, se apreciază că în cauză nu s-a lămurit starea de fapt a procesului, în raport de actele dosarului, motiv pentru care, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3), raportat la art. 314 C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză.

Pentru ca părţile să beneficieze de toate gradele de jurisdicţie, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel va fi casată, vor fi admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi de reclamantul I.T. şi sentinţa va fi desfiinţată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe – Tribunalul Constanţa, unde urmează a se administra toate probele necesare şi utile soluţionării corecte a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIV.

ÎN NUMELE LEGI.

DECIDE

Admite recursurile declarate de reclamantul I.T. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei civile nr. 41C din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Casează Decizia atacată în sensul că admite ambele apeluri formulate împotriva sentinţei civile nr. 1138 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o desfiinţează.

Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Constanţa, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1970/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1925/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 1927/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1927/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs