ICCJ. Decizia nr. 1925/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1925/2011

Dosar nr.33843/3/2008

Şedinţa publică din 3 martie 2011

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 23 iulie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii Z.I. şi Z.B.J. au chemat în judecată pe pârâţii I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. şi C.D.S., solicitând obligarea acestora din urmă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul proprietatea reclamanţilor situat în Bucureşti, sector 1, imobil care se află în posesia pârâţilor şi să se dispună notarea în cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare a imobilului pe perioada desfăşurării prezentului proces, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7817 din 9 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 14974/299/2007, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii Z.I., Z.B.J. şi pe pârâţii I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. şi C.D.S., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Pricina a fost înregistrată la data de 11 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 33843/3/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1729 F din 17 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii Z.I. şi Z.B.J.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că pârâţii, foşti chiriaşi ai imobilului, au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în Bucureşti sector 1, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997, contract în privinţa căruia instanţa a reţinut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentinţă definitivă şi irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Cât priveşte Decizia civilă nr. 546 A din 2 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 5076 din 6 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, instanţa a constatat că nu este opozabilă pârâţilor, având în vedere faptul că, pe de-o parte, nu au fost părţi în acel proces, iar pe de altă parte, la data promovării acţiunii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA, respectiv în anul 1999, imobilul era deja vândut pârâţilor, din anul 1997.

În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Astfel, conceptul de normă specială este dat de existenţa a două reglementări diferite, care vizează acelaşi raport juridic. Nu există nici o raţiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obţinere a acestei restituiri în natură de către foştii proprietari, respectiv urmând procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau printr-o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

În consecinţă, acţiunea reclamanţilor nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din acelaşi act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde preferabilitate titlului foştilor chiriaşi, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opţiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce şi raţiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situaţiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenţionat menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credinţă, recunoscând prevalenţa interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă, impunându-se asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.

Nu s-a putut reţine nici susţinerea în sensul că titlul pârâţilor ar proveni de la un neproprietar, astfel încât, nu poate fi considerat preferabil, având în vedere că problema nevalabilităţii titlului pârâţilor nu se mai poate pune după expirarea termenului în care acesta putea fi contestat, legea considerându-l ca fiind valabil.

De altfel, nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudenţă şi de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obţine decât despăgubiri.

Cât priveşte capătul de cerere privind notarea interdicţiei de înstrăinare, instanţa a apreciat că şi acesta este neîntemeiat, în raport cu soluţia ce urmează a fi pronunţată pentru cererea în revendicare, având în vedere că nu există nici un motiv pentru a îngrădi pârâţilor exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Z.B.J. şi Z.I.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 215 A din 22 martie 2010, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Z.B.J. şi de apelantul-reclamant Z.I. împotriva sentinţei civile nr. 1729 din 17 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi I.V., I.E., I.M.R., I.M., C.A.C. şi C.D.S.

A schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că s-a admis cererea de revendicare imobiliară.

Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, individualizat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a constatat următoarele:

S-a considerat că se impune a se preciza că a fost legal învestită cu judecarea unor cereri de apel, având în vedere dispoziţiile art. 282-282¹ C. proc. civ., raportate la valoarea imobilului revendicat stabilită prin expertiză efectuată în cauză, valoare ce depăşeşte plafonul de 100.000 lei (1 miliard ROL) stabilit în privinţa litigiilor evaluabile în bani de aceste prevederi legale la care intimaţii au făcut referire prin întâmpinare pentru o eventuală recalificare a căii de atac ca fiind recurs.

De asemenea, nu au putut fi primite susţinerile intimaţilor în legătură cu nulitatea căii de atac exercitate pentru nemotivarea sa în cadrul cererii de apel, ţinând seama că în cauză a fost respectat termenul de depunere a motivelor de apel prevăzut de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., aceste susţineri fiind oricum fără niciun suport legal în conformitate cu dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care impun instanţei de apel, în caz de nemotivare a apelului să se pronunţe, în fond, pe baza celor invocate la prima instanţă.

Prin urmare, analizând criticile de apel comune formulate de apelanţii-reclamanţi, vizând exclusiv modul de soluţionare a cererii de revendicare de către prima instanţă, Curtea le-a apreciat ca fiind fondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Tribunalul a avut în vedere la pronunţarea soluţiei regula de drept conform căreia, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reţinând astfel în cauză incidenţa Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamanţi.

De altfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEs-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant".

Pe de altă parte, Curtea a constatat că prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, act normativ intrat în vigoare ulterior, s-a prevăzut obligativitatea recurgerii la procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, aspect reţinut deja şi prin Decizia arătată, în interpretarea textelor legale anterioare.

Trebuie însă remarcat că, şi într-o asemenea ipoteză, în care imobilul ar intra sub incidenţa legii speciale de reparaţie, prin aceeaşi decizie mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, ca şi un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este adevărat că legea specială se referă şi la relaţia persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze, imobilele în anumite condiţii expres prevăzute, situaţie în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparaţie, reclamanţii nu ar mai putea obţine restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.

Curtea a reţinut, însă, în prezenta cauză, că prin Decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 3644/2000, a fost admisă în mod definitiv acţiunea în revendicare a reclamanţilor în speţă, formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SRL, privind imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1.

Referitor la inopozabilitatea acestei decizii, invocată de pârâţi în cauză şi reţinută de prima instanţă în considerentele hotărârii apelate, Curtea a apreciat că, deşi o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte, fără îndoială, numai între părţile litigante, modificând doar situaţia juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naştere la drepturi sau obligaţii în beneficiul sau în sarcina terţilor care nu au fost atraşi în proces, hotărârea poate fi totuşi invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acţiune în revendicare de drept comun, cum este acţiunea de faţă, nu este caracterul absolut al titlului, ci prezumţia de proprietate decurgând din existenţa sa.

În plus, analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., se constată că pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat că în raport de această decizie reclamanţii au un bun, situaţie în care aceştia pot pretinde protecţia dreptului lor de proprietate şi valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni.

Acest aspect a fost recunoscut şi prin Decizia civilă nr. 495R din 2 martie 2007, pronunţată în dosarul nr. 18404/299/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, decizie prin care s-a statuat că „apelanţii au redobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nu în urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001", avându-se în vedere că „la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu era restituit, prin Decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 definitivă şi executorie, nemaifăcând obiectul acestei legi care nu poate produce efecte retroactiv".

Se observă, în plus, că prin Decizia sus-menţionată, opozabilă de această dată şi intimaţilor-pârâţi care au fost părţi şi în procesul anterior, instanţa de recurs a concluzionat, în esenţă, că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză, „imobilul în litigiu, nefăcând parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001".

Efectul pozitiv al acestei hotărâri definitive şi irevocabile - în sensul că ce s-a tranşat deja jurisdicţional reprezintă realitatea raportului de drept adus în faţa instanţei - se impune noii situaţii litigioase deduse judecăţii, aspectul excluderii imobilului din sfera legii speciale de reparaţie, ca o consecinţă a admiterii cererii de revendicare îndreptate de reclamanţi împotriva C.G.M.B., intrând în puterea lucrului judecat.

Curtea a avut în vedere în acest sens şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. fiind principiul securităţii raporturilor juridice.

Sunt, deci, întemeiate criticile apelanţilor-reclamanţi privind greşita aplicare a Legii nr. 10/2001 în speţă, în raport de cele statuate prin hotărârile definitive pronunţate anterior între aceleaşi părţi.

Curtea a reţinut că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat fără titlu valabil, îndreptată împotriva foştilor chiriaşi, cumpărători de la stat ai imobilului revendicat, în baza Legii nr. 112/1995.

În concursul dintre apelanţii reclamanţi şi intimaţii pârâţi, Curtea a observat că primii se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi, admiterii cererii în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi, implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.

Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terţi şi, în acelaşi timp, prin absenţa oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.

În acelaşi timp, intimaţii-pârâţi deţinători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997, dispun, la rândul lor, de un „bun", Curtea neputând ignora în acest context nici împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 s-a stabilit şi opozabilitatea ca titluri de proprietate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (art. I pct. 11).

Astfel, întrucât părţile litigante arătate deţin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, şi au un „bun", în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut, dreptul apelanţilor reclamanţi de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.

Curtea a observat că într-o asemenea situaţie s-a considerat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauza Străin contra României), privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, în condiţiile în care, „dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi în special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privaţiuni" (cum s-a statuat şi în cauza Porţeanu contra României).

În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.

În aceste circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaşi, vânzare ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelanţilor-reclamanţi.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa actuală a Curţii, s-a reţinut că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., evicţiune intervenită, în speţă, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie de a te plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (a se vedea cauza Tudor şi Tudor contra României).

În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în materie, Curtea Europeană a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe Codul civil. De menţionat, că instanţa de contencios european a avut în vedere implicit, atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât şi dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obţine cel puţin preţul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piaţă, dar şi plata îmbunătăţirilor aduse bunului.

În condiţiile în care, intimaţii-pârâţi I.V. şi I.E. nu au sesizat în prezenta cauză instanţa cu o cerere de chemare în garanţie a statului, nimic nu îi împiedică pe aceştia să solicite dezdăunarea cu privire la bunul de care au fost evinşi, ulterior, în condiţiile sesizării instanţei competente cu o cerere având acest obiect.

Curtea a mai reţinut că ceilalţi intimaţi, pârâţi în cauză, nu au exhibat vreun titlu de proprietate prin care să combată dreptul de proprietate pretins de reclamanţi.

In consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de revendicare imobiliară şi a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii I.V. şi I.E.

Criticile formulate vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

Nu se poate reţine susţinerea reclamanţilor apelanţi, în sensul că titlul pârâţilor ar fi de la un neproprietar, având în vedere că problema nevalabilităţii titlului pârâţilor nu se poate pune după expirarea termenului în care acesta putea fi contestat.

De asemenea, nu poate fi considerat preferabil titlul reclamanţilor celui al pârâţilor, întrucât pârâţii au dobândit bunul de la un proprietar - statul roman - al cărui titlu nu a fost anulat.

Sub un alt aspect, Decizia civilă nr. 546 A din 02 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă, prin Decizia nr. 5076 din 06 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, nu este opozabilă pârâţilor întrucât, aceştia nu au fost părţi în acel proces; la data promovării acţiunii în revendicare de către reclamanţi, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA, în anul 1999, imobilul era deja vândut pârâţilor încă din anul 1997.

Recurenţii pârâţi mai invocă faptul că, din punct de vedere juridic, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Astfel, conceptul de normă specială este dat de existenţa a două reglementări diferite, care vizează acelaşi raport juridic.

În speţă, acţiunea reclamanţilor nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

De altfel, nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudenţa şi de literatura de specialitate, nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care, persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obţine decât despăgubiri.

Printr-un memoriu separat, înregistrat la data de 4 iunie 2010, recurenţii pârâţi au precizat cazul de nelegalitate invocat şi anume, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au completat conţinutul motivelor de recurs formulate în cauză.

Memoriul astfel formulat nu este lovit de nulitate, aspect invocat cu ocazia dezbaterilor recursului de avocatul intimatei reclamnte Z.B.J., fiind formulat în termenul legal procedural, prevăzut de art. 301 raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ., faţă de data comunicării deciziei atacate către recurenţii pârâţi, respectiv 27 mai 2010 (filele 154 – 155 dosar apel).

În recurs, intimaţii-reclamanţi Z.I. şi Z.B.J. au depus întâmpinare cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conţinutul acestei cereri, care se constituie, în totalitate, în apărări de fond la motivele de recurs.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Înalta Curte constată, din situaţia de fapt stabilită în speţă şi necontestată de părţi, că pentru imobilul în litigiu situat în Bucureşti, sector 1, recurenţii pârâţi, foşti chiriaşi ai imobilului, au încheiat la data de 4 noiembrie 1997 contractul de vânzare-cumpărare nr. 779/112/1997, în baza Legii nr. 112/1995, contract valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentinţă definitivă şi irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, prin Decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 3644/2000, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată în anul 1998 de intimaţii reclamanţi în speţă, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SRL, privind acelaşi imobil. Decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 a fost pusă în executare la data de 26 iulie 2002 potrivit procesului-verbal nr. 796/2002 întocmit de executorul Judecătoresc B.V.

În speţă, este de necontestat faptul că intimaţii reclamanţi Z.I. şi Z.B.J. nu au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Pornind de la premisa că, în cauză, există două titluri de proprietate valabile, al intimaţilor reclamanţi - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul şi le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra acestuia prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi al recurenţilor pârâţi - în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulităţii acestuia, instanţa de apel a cărei hotărâre face obiectul recursului de faţă, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, a conchis ca intimaţii reclamanţi să dobândească bunul în natură.

În acest context, instanţa supremă constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţia pronunţată în apel, cu consecinţa respingerii recursului de faţă.

Referitor la principala critică de nelegalitate invocată de recurenţi, privind încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001 de către instanţa de apel, în sensul că a nesocotit existenţa normei speciale care reglementează cadrul juridic general al acţiunii în revendicare, reţinând şi aplicând în mod greşit prevederile de drept comun în cauza dată, Înalta Curte constată că, în speţă, devin aplicabile considerentele pentru care prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe, s-a statuat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Instanţa supremă reţine că prin Decizia civilă nr. 546A din 2 octombrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 3644/2000, definitivă şi irevocabilă, a fost recunoscut şi confirmat dreptul de proprietate al foştilor proprietari asupra imobilului în litigiu, intimaţii-reclamanţi având, în mod indubitabil, un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Referitor la inopozabilitatea acestei decizii faţă de recurenţii pârâţi, invocată de aceştia prin motivele de recurs, Înalta Curte analizând relevanţa hotărârii prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., constată că pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Este de necontestat că în raport de această hotărâre judecătorească reclamanţii au un bun, situaţie în care aceştia pot pretinde protecţia dreptului lor de proprietate şi valorificarea sa, inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni.

Înalta Curte a avut în vedere în acest sens şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. cu privire la dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie, ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care afirmă preeminenţa dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudenţa curţii europene fiind principiul securităţii raporturilor juridice.

În speţă, întrucât ambele părţi litigante deţin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, s-a recunoscut dreptul reclamanţilor de a li se restitui bunul imobil, asupra căruia, li s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi nerevocabil, dreptul de proprietate.

În acelaşi sens este jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat: „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri" (cauza Străin contra României), privaţiune contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, în condiţiile în care, „dreptul român în vigoare la vremea respectivă şi în special legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privaţiuni" (cauza Porţeanu contra României).

Pe de altă parte, în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene s-a statuat că, în ipoteza în care pârâtul din acţiunea în revendicare deţine un „bun", în sensul Convenţiei, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporţionale, prin efectul exercitării acţiunii în evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., evicţiune intervenită, în speţă, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenţie, ca o condiţie de a se plânge Curţii pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate (cauza Tudor şi Tudor contra României).

În acest context, analizând doctrina şi jurisprudenţa interne în această materie, Curtea Europeană a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţie pentru evicţiune, întemeiată pe Codul civil.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIV.

ÎN NUMELE LEGI.

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii I.V. şi I.E. împotriva deciziei nr. 215A din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1927/2011. Civil. Reparare prejudicii erori...		ICCJ. Decizia nr. 1922/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 1925/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1925/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs