ICCJ. Decizia nr. 4391/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4391/2011
Dosar nr. 6685/2/2008
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 22 ianuarie 2002, D.S.V.,D.R.A. şi M.A.N. au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar general, Ministerul Finanţelor, B.S., F.M.G., P.I. şi P.V. şi C.N., să se constate că imobilul din Bucureşti, str. G-ral C.C., a fost deţinut de stat fără titlu valabil şi, ca o consecinţă, actele de dispoziţie făcute de acesta fiind lovite de nulitate absolută, să se oblige pârâţii să îl lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, prin admiterea acţiunii în revendicare. Au solicitat ca în situaţia în care se va constata valabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, să fie obligaţi pârâţii persoane juridice la plata prin echivalent, sub formă de titluri de valoare, a valorii imobilului sau a acelor părţi din imobil ce nu se pot restitui în natură.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi pe cele ale Legii nr. 10/2001.
Prin încheierea din 3 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, având în vedere că pârâtul C.N. era decedat la data introducerii acţiunii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1551 din 21 octombrie 2002, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, Ministerul Finanţelor, B.S., F.M.G., P.I. şi P.V.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat, D.R. şi D.N. au dobândit un teren de 400 mp în Bucureşti, str. P.
În baza Decretului nr. 92/1950, s-au naţionalizat la poz.6511 din listă, pe numele D.R., 7 apartamente situate în str. P. şi str. D.L.
Având în vedere că în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 se menţionează numele de D.R. în loc de D. şi că prin aceasta nu se creează o eroare asupra identităţii persoanei adevăratului proprietar ca fiind una şi aceeaşi, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu a trecut cu tidu în proprietatea statului.
Pe de altă parte, s-a constatat că reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor era exceptat de la naţionalizare în temeiul art. II din Decretul nr. 92/1950.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin Decizia nr. 68/ A din 10 februarie 2003, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.
Prin Decizia nr. 7360 din 29 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
S-a reţinut că excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi necompetenţei materiale a instanţei au fost respinse prin încheierea tribunalului din 29 aprilie 2002, constatându-se în mod corect că reclamanţii au înţeles să-şi revendice imobilul prin procedura notificării, conform Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, reclamanţii au formulat şi un capăt de cerere întemeiat pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, cu un subsidiar de despăgubiri prin echivalent, asupra căruia, instanţa de apel, deşi sesizată cu un motiv legat de omisiunea examinării cererii subsidiare, omite la rândul său să-l examineze.
S-a decis totodată ca la rejudecare, să se examineze şi completeze probatoriile privind exceptarea autorilor reclamanţilor de la naţionalizare.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 611/ A din 2 noiembrie 2006, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Decizia pronunţată în apel a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 7139 din 29 octombrie 2007, prin care admiţându-se recursul declarat de reclamanţi a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că, urmare casării cu trimitere spre rejudecare, instanţa avea obligaţia să verifice dacă proprietarii imobilului se încadrau în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare şi în raport de această situaţie să stabilească dacă trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Este de netăgăduit faptul că înscrierea în anexa decretului pentru naţionalizare a fost făcută numai pe numele unuia dintre proprietari, respectiv D.R., fără menţionarea celui de al doilea proprietar, soţul acesteia, care beneficia, conform art. 5 din Decretul nr. 92/1950 de aceeaşi prevedere de exceptare de la naţionalizare.
S-a constatat că numai clarificând aceste aspecte, instanţa putea aprecia dacă preluarea a fost sau nu abuzivă şi fără titlu, iar pe cale de consecinţă şi împrejurarea dacă imobilul putea fi vândut chiriaşilor în anul 1997, deşi era revendicat de proprietari încă din anul 1996.
De asemenea, faţă de data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, instanţa avea obligaţia să administreze toate probele care să clarifice împrejurarea dacă la acea dată cumpărătorii aveau cunoştinţă despre revendicarea imobilului şi dacă au depus toate diligentele necesare aflării situaţiei juridice a acestuia, în condiţiile în care era în vigoare şi HG nr. 20/1996.
S-a observat că deşi prin Decizia de casare s-a reţinut omisiunea examinării cererii subsidiare şi s-a dispus ca instanţa reînvestită cu judecarea apelului să analizeze şi acest aspect, cererea a rămas nesoluţionată.
Prin Decizia nr. 664/ A din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul declarat de reclamanţii D.R.A. (decedată pe parcursul soluţionării apelului), continuat de D.S.V. şi M.A.N., care au declarat apel şi în nume propriu, împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot. A admis cererea formulată de reclamanţi. A constatat că imobilul din Bucureşti, str.G-ral C.C., a fost preluat de stat fără titlu valabil. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare autentificate din 22 august 1997, încheiat între B.S. şi Primăria municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA, având ca obiect imobilul din Bucureşti, str. G-ral C.C., din 22 august 1997 încheiat între F.M.G., F.M.B. şi Primăria municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi din 27 ianuarie 1997 încheiat între P.I., P.V.G. şi C.G.M.B. - D.P.I. - D.A.FJ. A obligat pe pârâţii B.S., F.M.G., P.I. şi P.V.G. să lase reclamanţilor D.S.V. şi M.A.N. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. G-ral C.C., astfel identificat prin contractele de vânzare - cumpărare şi etaj 1, apartament 1, sector 1. S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capătului subsidiar de cerere privind obligarea pârâţilor Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general şi Ministerul Finanţelor Publice la plata în echivalent, sub formă de titluri de valoare sau alte forme, a valorii imobilului în litigiu, conform art. 246 C. proc. civ.
S-a reţinut de către instanţa de apel că, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului, aceasta este fondată sub două aspecte.
Astfel, pe de o parte, naţionalizarea respectivului bun s-a făcut în mod greşit pe numele unui alt proprietar, respectiv D.R., iar nu pe numele foştilor proprietari ai imobilului, autorii reclamanţilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950. În speţă, s-au administrat probe din care a rezultat că D.R. era exceptată de la naţionalizare, aspect intrat în puterea lucrului judecat; în ceea ce priveşte celălalt autor al reclamanţilor, D.N., curtea a apreciat că există deja un motiv pentru care s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat, în raport cu care nu se mai impune administrarea de noi probe în acest sens.
Pe de altă parte, sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, curtea a reţinut că instanţele, fiind învestite cu o cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi o cerere în revendicare, în care reclamanţii au invocat drept premisă a litigiului preluarea abuzivă a imobilului, au atributul de a examina valabilitatea măsurii de preluare. S-a constatat astfel că imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 şi că acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment.
Cererea de constatare a nulităţii actelor de vânzare - cumpărare nr. x/1997, nr. y/1997 şi nr. z/1997 a fost analizată prin prisma dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, fost art. 46, reţinându-se prevederile art. 315 C. proc. civ. şi având în vedere că acţiunea a fost formulată la data de 22 ianuarie 2002, cu respectarea termenului prevăzut de legea specială.
S-a constatat că reclamanţii au solicitat în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului ocupat de pârâţii persoane fizice, formulând în acest sens cerere la 29 iunie 1996, în termenul de 6 luni prevăzut de lege, nesoluţionată până la data introducerii prezentei acţiuni.
Anterior perfectării contractelor de vânzare - cumpărare, prin cererea înregistrată din 24 octombrie 1994, reclamantul M.N.A. a solicitat că se constate, în contradictoriu cu SC Herăstrău Nord SA şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu, acţiune soluţionată prin sentinţa civilă nr. l/1459 din 17 noiembrie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
S-a constatat că dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 112/1995 prevăd în mod clar că imobilele obiect al acestui act normativ se puteau vinde numai după expirarea termenului prevăzut de art. 14 şi în condiţiile în care nu se depuneau cereri de restituire în natură.
Or, în cauză reclamanţii au făcut demersuri conform legii, anterior cererilor depuse de pârâţi, astfel că, după minime verificări, aceştia din urmă puteau verifica acest aspect.
În plus, din probele administrate, curtea de apel a constatat că titlul statului fusese contestat anterior prin raportare la legalitatea Decretului nr. 92/1950, ceea ce determina cel puţin o incertitudine asupra modului de preluare a imobilului, neavând relevanţă, soluţia pronunţată asupra cererii de revendicare din 1994. Mai mult, la data încheierii actelor de vânzare - cumpărare era adoptată HG nr. 20/1997 care definea în mod expres noţiunea de preluare cu titlu a imobilelor.
S-a constatat că pârâţii nu au depus nicio diligentă pentru a cerceta titlul de proprietate al vânzătorului Primăria municipiului Bucureşti, nu s-au interesat asupra situaţiei juridice a acestuia, limitându-se a avea încredere în răspunsul afirmativ dat de mandatarul vânzătorului, în sensul că pot cumpăra spaţiul deţinut prin contract de închiriere.
Lipsa oricăror diligente din partea pârâţilor a format convingerea instanţei de apel că nu se poate reţine buna - credinţă în favoarea lor la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, aceştia putând şi trebuind să cunoască situaţia de dubiu cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului. S-a apreciat totodată de către curte că nici în favoarea vânzătorului nu se poate reţine buna - credinţă. Astfel, convingerea statului că are calitatea de proprietar asupra bunului pe care îl înstrăinează trebuie să se bazeze pe elemente obiective, care nu ar putea fi supuse unei contestaţii serioase, această convingere trebuind să fie una perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă vânzătorului.
În speţă, titlul statului nu este valabil, preluarea imobilului fiind abuzivă şi nici chiriaşii cumpărători nu au fost de bună - credinţă, pentru ca actele de vânzare - cumpărare să nu fie nule, prin raportare la dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În condiţiile concrete ale cauzei, buna credinţă a dobânditorilor privind calitatea de verus dominus a statului nu se justifică prin faptul că titlul statului asupra imobilului supus înstrăinării îşi avea consacrarea în Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât aceasta a făcut obiectul unei acţiuni în revendicare pe rolul instanţelor judecătoreşti.
S-a reţinut că pentru menţinerea actului de vânzare - cumpărare condiţia esenţială este ca terţul subachizitor să fie încredinţat că persoana de la care a dobândit avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite valabil drepturile asupra bunului, însă în cauză nu operează principiul ocrotirii bunei credinţe, motivat de faptul că a fost dovedită reaua credinţă a cumpărătorilor, foşti chiriaşi, astfel încât nevalabilitatea titlului statului a atras şi nulitatea titlului acestora.
Pentru respectivele considerente, curtea de apel a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare şi potrivit art. 480 C. civ., având în vedere că pârâţii persoane fizice nu mai deţin în mod valabil un titlu de proprietate pentru spaţiul ocupat, i-a obligat să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul în litigiu.
Potrivit art. 246 C. proc. civ., curtea de apel a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capătului de cerere subsidiar privind obligarea pârâţilor Primăria municipiului Bucureşti prin Primar general şi Ministerul Finanţelor Publice la plata în echivalent, sub formă de titluri de valoare sau alte forme, a valorii imobilului în litigiu, poziţie exprimată de apelanţi prin declaraţie autentificată.
Împotriva acestei ultime decizii s-au declarat recursuri de către pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, P.I. si P.G.V. si B.S. şi F.M.G.
Pârâţii P.I. şi P.G., precum şi B.S. şi F.M.G. au solicitat, prin motivele de recurs, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii apelului şi a cererii de chemare în judecată.
Primul motiv de recurs a privit aspectul că hotărârea atacată nu a examinat şi nu a răspuns la toate apărările formulate de pârâţi, respectiv: existenţa identităţii perfecte între persoana trecută în lista Decretului nr. 92/1950 şi autoarea reclamanţilor, neexceptarea de la naţionalizare a celuilalt proprietar al imobilului, D.N., faptul că autorii reclamanţilor au deţinut mai multe apartamente pe care le foloseau în scopul închirierii, ceea ce determină încadrarea în dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, aspectul potrivit căruia, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu au înţeles să invoce reaua - credinţă a cumpărătorilor şi nici ulterior, pe parcursul procesului, precum şi faptul că au invocat în apărare şi aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept, error comunisfacitjus, asupra căruia instanţa a omis a se pronunţa.
Al doilea motiv de recurs a vizat netemeinicia şi nelegalitatea apelului şi a cererii de revendicare, întemeiată atât pe dispoziţiile dreptului comun cât şi pe cele ale Legii nr. 10/2001 şi depusă la o dată la care era în vigoare legea specială de reparaţie, deşi instanţele au reţinut că ulterior, reclamanţii şi-au restrâns temeiul de drept la dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Totodată, cererea de restituire în natură a apartamentului este netemeinică şi nelegală în lumina art. 14 raportat la art. 2 din Legea nr. 112/1996, reclamanţii fiind îndreptăţiţi a le fi restituite în natură numai acele apartamente în care locuiau în calitate de chiriaşi sau care erau libere, niciuna din aceste ipoteze nefiind aplicabilă situaţiei dedusă judecăţii.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca fondată cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului, având în vedere că există identitate perfectă între persoana trecută în lista Decretului nr. 92/1950 ca fiind proprietarul bunului, autorul reclamanţilor şi cea a adevăratului proprietar, că autorii reclamanţilor deţineau un număr mare de apartamente destinate închirierii, precum şi calificarea decretului în ceea ce priveşte imobilele proprietatea soţului, soţiei sau copiilor minori.
Prin urmare, în mod netemeinic şi nelegal, curtea a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.
În continuare, au arătat că reclamanţii nu au invocat reaua - credinţă a cumpărătorilor şi acest aspect nu a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel.
Au considerat că nu sunt aplicabile prevederile HG nr. 1/1997 deoarece au cumpărat înainte de intrarea acesteia în vigoare, potrivit principiului tempus regit actum.
Au arătat că nu a fost răsturnată prezumţia de bună - credinţă, având în vedere că nu au fost notificaţi cu privire la revendicarea imobilului, nu le fusese adusă la cunoştinţă în vreun fel intenţia reclamanţilor de a revendica bunul, nu aveau cunoştinţă de existenţa vreunui litigiu cu privire la imobil şi nu fusese menţionat nici un litigiu sau altă interdicţie de înstrăinare în Registrele de publicitate imobiliară.
Au precizat că instanţa de apel a calificat greşit cererea promovată de reclamantul M.N.A. în 1994 ca fiind în revendicare, arătând că respingerea de către instanţă a acestei acţiuni, care era una în constatare, a întărit convingerea mandatarului statului că acesta din urmă are un titlu valabil în ceea ce priveşte imobilul.
Au considerat ca instanţa în mod greşit a apreciat că au acţionat cu rea credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, făcând referire la înscrisul numit „cerere de restituire" înregistrat sub nr. 750 din 26 iunie 1996 de către reclamanţi la Primăria sectorului 1 Bucureşti, în condiţiile în care fotocopia acestuia prezintă ştersături şi modificări, motiv pentru care, au solicitat, în temeiul art. 172 C. proc. civ., obligarea părţii potrivnice la înfăţişarea originalului, pentru verificarea realităţii respectivului înscris.
Au apreciat, în raport de motivele prezentate, că statul a deţinut bunul imobil cu titlu, iar cumpărarea acestuia s-a făcut cu bună - credinţă, ceea ce în temeiul art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată şi prin Legea nr. 1/2009, atrage valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Municipiul Bucureşti prin Primar general & criticat Decizia atacată, arătând că în mod greşit a fost admis apelul reclamanţilor.
A considerat că instanţa trebuia să aibă în vedere, la analiza respectării condiţiilor de valabilitate a contractelor de vânzare - cumpărare, momentul efectiv al încheierii acestora. Sub acest aspect a precizat că este indiscutabil că au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ. Este evident că prefigurarea mintală a pârâtei a fost că din moment ce statul, prin reprezentanţii săi sunt de acord să încheie actul de vânzare, au şi calitatea de a transmite dreptul de proprietate, lucru întărit şi de lipsa de pregătire juridică a pârâtei care ar fi făcut-o să fie mai diligentă.
A arătat că nici o dispoziţie din Legea nr. 112/1995 nu impune ca foştii chiriaşi, care îşi manifestă intenţia de a cumpăra imobilul în care locuiesc, să verifice situaţia acestuia.
Reţinând astfel buna credinţă a pârâtei subdobânditoare, a constatat, în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamanţii nefacând dovada notificării acesteia în sensul de a nu încheia contractul de vânzare - cumpărare.
A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei în ceea ce priveşte revendicarea având în vedere că terenul nu a făcut parte din domeniul privat al Municipiului Bucureşti, fiind atribuit pârâtului, excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nelegal al preluării imobilului de către stat, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobile preluate cu titlu sau fără titlu şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, a arătat că în mod greşit instanţa a reţinut că acesta contravine dispoziţiilor constituţionale din 1948, precizând faptul că respectivul decret nu a fost declarat neconstituţional în perioada în care a fost în vigoare, fiind un act normativ valabil şi care a produs efecte juridice.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Motivele de recurs ale pârâţilor persoane fizice au fost formulate separat deşi sunt identice ca şi conţinut, motiv pentru vor fi analizate împreună.
Referitor la motivele de casare a deciziei atacate, pentru neexaminarea de către instanţa de apel a tuturor probelor şi pentru că nu a răspuns la toate apărările formulate de către pârâţi, se reţine că acestea nu pot fi primite.
Astfel, instanţa de apel a analizat aspectul înscrierii în anexa la Decretul nr. 92/1950, la poziţia 6511, ca persoană de la care s-a făcut naţionalizarea a numitei D.R. în loc de D., constatând că preluarea imobilului s-a făcut greşit pe numele unui alt proprietar, cu încălcarea dispoziţiilor art. II din decret, precum şi faptul că autoarea reclamanţilor D.R. era persoană exceptată de la naţionalizare, concluzie care s-a desprins din probele administrate în cauză. In ceea ce priveşte pe celălalt autor al reclamanţilor, respectiv D.N., curtea de apel a apreciat că existând deja un motiv pentru care s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat, nu se mai impune administrarea unor noi probe în acest sens.
În ceea ce priveşte aspectul potrivit căruia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat şi asupra faptului că au invocat în apărare şi aplicarea principiului error comunis facit jus, se reţine că nu este întemeiat, având în vedere că principiul validităţii aparenţei în drept se constituie ca o excepţie de la efectul sancţiunii civile a nulităţii, respectiv o excepţie de la regula quod nullum est nullum producit effectum, în sensul că actul juridic civil nul absolut produce efectul păstrării bunului şi a dreptului de proprietate de către dobânditorul cu titlu oneros de bună - credinţă, dacă acesta s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă. Pentru a opera deci ca atare, acest principiu presupune întrunirea concomitentă a condiţiei bunei - credinţe a cumpărătorului şi a condiţiei ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună şi invincibilă. Or, în speţă, curtea de apel a analizat elementele referitoare la buna credinţă, înlăturând respectiva prezumţie în persoana foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în litigiu.
Nici motivele de recurs prin care s-a criticat Decizia pronunţată în apel şi s-a solicitat modificarea acesteia în sensul respingerii apelului reclamanţilor, nu pot fi primite.
Întrucât imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, se reţine ca fiind legală soluţia instanţei de apel, având în vedere preluarea abuzivă de către stat a acestuia.
Este de notorietate aspectul potrivit căruia sunt preluate abuziv imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ lovit în întregime de neconstituţionalitate, care nu putea sta decât la originea unor atare preluări, astfel încât Statul Român, nefiind niciodată proprietar nu putea transmite ce nu a avut în proprietate.
Se reţine, după cum s-a precizat şi anterior, că Decretul nr. 92/1950 nu putea sta decât la baza unor preluări abuzive şi nu poate reprezenta un tidu valabil pentru stat, atâta timp cât naţionalizarea imobilului cu caracter de locuinţă nu se încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie prevăzute de Constituţia în vigoare la acea dată.
Se constată totodată că demersului judiciar al reclamanţilor vizând revendicarea unui imobil înstrăinat către terţe persoane anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu i se poate opune excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată de pârâţii persoane fizice prin motivele de recurs, deoarece raportat la terţii dobânditori, reclamanţii n-aveau obligaţia valorificării dreptului într-o procedură prealabilă sesizării instanţei pentru ca astfel acţiunii lor să i se opună un fine de neprimire, iar împrejurările de care s-au prevalat recurenţii - pârâţi vizează aspecte de fond ale judecăţii, iar nu de admisibilitate.
În ceea priveşte motivul de recurs referitor la netemeinicia restituirii în natură a imobilelor cumpărate de foştii chiriaşi, prin prisma art. 14 raportat la art. 2 din Legea nr. 112/1995, se reţine că nu poate fi primit.
Acordarea de despăgubiri persoanelor îndreptăţite, cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, se referă la situaţia în care respectivele imobile au fost cumpărate de chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, în speţă, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate către chiriaşi cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 112/1995 care stipulează că imobilele care fac obiectul reglementării actului normativ se puteau vinde numai după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege şi în condiţiile în care nu se depuneau cereri de restituire în natură.
După cum a reţinut corect curtea de apel prin Decizia atacată, reclamanţii au solicitat, în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului ocupat de pârâţii persoane fizice, formulând o cerere în acest sens la 29 iunie 1996, în termenul de 6 luni prevăzut de lege.
Mai mult, anterior încheierii contractelor de vânzare - cumpărare nr. x din 22 august 1997, nr. y din 22 august 1997 şi nr. z din 27 ianuarie 1997, prin cererea din 24 octombrie 1994, reclamantul M.N.A. a solicitat să se constate, în contradictoriu cu SC H.N. SA şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului în litigiu.
Totodată, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, reiese că este nul absolut contractul de vânzare - cumpărare în situaţia încheierii sale cu nerespectarea prevederilor legale, în vigoare la acel moment.
Alin. (2) al art. 45 consacră nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la locuinţe preluate fără titlu, cauza de nulitate constituind-o încălcarea prevederilor art. 1 din lege potrivit cărora procedurile reglementate privesc exclusiv locuinţe preluate cu tidu, numai acestea putând fi vândute chiriaşilor, în temeiul art. 9 din acelaşi act normativ.
Din perspectiva aplicării art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fostului proprietar îi incumbă doar obligaţia de a fi contestat, în orice formă, valabilitatea preluării imobilului de către stat, anterior încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, fie prin acţiune în justiţie sau prin orice alt act sau fapt evident, manifest.
Astfel, se poate concluziona că, în speţă, vânzarea bunului altuia de către stat, care nu era verus dominus, către terţii chiriaşi reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor şi o nerespectare a obligaţiilor pozitive ale statului, care nu putea să vândă până ce situaţia juridică a imobilului nu era stabilită irevocabil şi care, deşi debitor al obligaţiei de restituire în natură, a realizat vânzarea bunului, cu nesocotirea dispoziţiilor legale.
În acelaşi sens, ingerinţa produsă de stat nu are bază legală, câtă vreme Legea nr. 112/1995, în temeiul căreia s-au încheiat contractele de vânzare - cumpărare reglementa numai vânzarea bunurilor preluate cu titlu de către stat, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
În acest context, pentru a se asigura respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, drept garantat de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este necesară, în circumstanţele particulare ale cauzei, menţinerea soluţiei instanţei de apel de constatare a nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare.
Se reţine, de asemenea, ca fiind corectă constatarea curţii de apel pe elementele referitoare la buna - credinţă, analizate in extenso, atât din punctul de vedere al cumpărătorilor persoane fizice, cât şi al vânzătorului.
Susţinerea conform căreia instanţa de apel a apreciat greşit asupra bunei - credinţe a pârâţilor la momentul perfectării vânzării - cumpărării nu poate fi primită întrucât nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate susceptibil de analiză în recurs.
Aspectele vizând atitudinea subiectivă a părţilor la data încheierii actului juridic nu privesc aplicarea legii în soluţionarea cauzei, ci sunt elemente de fapt stabilite de instanţe pe baza analizei probatoriului administrat.
De altfel, formulând această critică, recurenţii fac trimitere la o serie de împrejurări de fapt din care ar rezulta, contrar statuărilor instanţei de apel, buna - credinţă a părţilor contractante.
Recurenţii nu critică efectele juridice recunoscute de instanţă bunei -credinţe prin aplicarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, respectiv salvarea actului juridic de la nulitate, cu implicaţii eventuale asupra greşitei aplicări a actului normativ, de natură să atragă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci modalitatea de stabilire a acestui element de fapt.
Deducând judecăţii o astfel de critică, recurenţii tind la o reevaluare a probatoriului, ceea ce este inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului.
Apare astfel ca nefondat şi motivul de recurs prin care se critică faptul că nu s-a răsturnat prezumţia de bună - credinţă a cumpărătorilor, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a concluzionat că principiul bunei - credinţe nu operează în cauză, fiind dovedită reaua - credinţă a cumpărătorilor, foşti chiriaşi, astfel că nevalabilitatea titlului statului atrage şi nulitatea titlului sub achizitorilor.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general, se reţine că nu pot fi primite motivele acestuia referitoare la valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pentru considerentele expuse mai sus, neavând relevanţă consideraţiile vizând respectarea condiţiilor de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Motivul de recurs referitor la inadmisibilitatea capătului de cerere privind revendicarea este, de asemenea, neîntemeiat, problemele deduse judecăţii referitoare la aplicarea legii speciale în raport de legea generală vizând aspecte de fond ale judecăţii, iar nu de admisibilitate. Acest motiv apare cu atât mai nefondat cu cât în situaţia în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul artl din Primul protocol adiţional la Convenţie, cum este cazul în speţă, trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului persoană juridică în ceea ce priveşte revendicarea, invocată prin motivele de recurs, apare ca fiind nerelevantă în contextul în care, prin Decizia atacată, pârâţii persoane fizice au fost obligaţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilele în litigiu.
Sunt neîntemeiate şi motivele de recurs referitoare la faptul că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că Decretul nr. 92/1950 contravine dispoziţiilor Constituţiei din 1948, în condiţiile în care acest act normativ nefiind declarat neconstituţional a fost valabil şi a produs efecte juridice.
Or, Decretul nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, atâta timp cât încălca Constituţia în vigoare la acel moment, ale cărei dispoziţii recunoşteau şi garantau, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară.
Prin prisma dispoziţiilor constituţionale şi a excepţiilor care derogau de la principiul garantării dreptului de proprietate particulară, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în temeiul Decretului nr. 92/1950, întrucât respectiva situaţie nu se încadra în niciuna dintre prevederile de excepţie ale legii fundamentale în vigoare la acea dată.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate de pârâţi ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general, P.I., P.G.V., B.S. şi F.M.G. împotriva deciziei nr. 664/ A din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5880/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2770/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
