ICCJ. Decizia nr. 2125/2011. Civil DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2125/2011
Dosar nr.16464/3/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1014 din 06 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanta M.D.B.R. în contradictoriu cu pârâţii M.E., B.E. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a respins ca atare cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cu se susţine că este cazul în speţă, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 imobilele care au fost preluate în mod abuziv în sensul art. 2 alin. (1) se restituie în baza prevederilor acestei legi.
Cu alte cuvinte, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile reglementate de actul normativ în discuţie, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita in justiţie repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiţii, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în speţa, incidenţa dreptului comun este exclusă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice şi a autorităţii publice pârăte fiind inadmisibilă.
Aceasta este interpretarea dată acestor texte de lege şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea deciziei nr. 53/2007 dată în interesul legii, decizie care deşi privea altă materie (respectiv a aplicabilităţii Legii 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001) cuprinde argumente perfect aplicabile în speţa de faţă, astfel:
S-a reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, principiu prevăzut şi de art. 1 C. civ. şi consacrat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001 are prioritate.
Deşi avantajos, prin posibilitatea părţilor de a avea acces direct la instanţele judecătoreşti, dreptul comun, fiind rigid şi conservator în câmpul său de aplicare a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanţial, cât şi reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanţei.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.
În consecinţă, în cuprinsul motivării aceleiaşi decizii dată în interesul legii, s-a prevăzut expres că dispoziţiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi ca temei acţiunilor în restituirea imobilelor naţionalizat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, această reglementare cu caracter special oferind cadrul legislativ complet, atât pentru restituirea în natură cât şi pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aceeaşi motivare a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată în interesul legii şi obligatorie pentru instanţele de judecată exact asupra problemei admisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidenţa Legii 10/2001.
S-a arătat că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
S-a concluzionat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a imobilului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii 112/1995 de chiriaşi.
În cauza de faţă imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii 10/2001, iar reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 C. civ. în condiţiile în care, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, singura modalitate prin care îşi putea valorifica pretenţiile era o acţiune întemeiată pe dispoziţiile acestei legi speciale, bineînţeles sub condiţia formulării notificării în termen legal.
Nu au fost învederate motive independente de voinţa sa, care ar fi împiedicat-o pe reclamantă să formuleze notificare în baza Legii 10/2001 în termen legal.
Faptul că, în prezenta cauză, imobilul în litigiu a fost înstrăinat în prezent de reprezentanţii Statului către chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, deci imobilul nu se mai află în patrimoniul Statului şi nu ar mai putea fi restituit în natură nici în situaţia în care reclamanta ar fi formulat notificare în temeiul Legii 10/2001, deoarece termenul de prescripţie al acţiunii în nulitate absolută a contractelor de înstrăinare încheiate în temeiul Legii 112/1995 a expirat fără ca reclamanta să efectueze un astfel de demers procesual, nu influenţează soluţia asupra inadmisibilităţii acţiunii.
Tribunalul a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008.
Esenţial a se reţine din dispozitivul şi motivarea acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuţie şi asupra cărei s-a constatat existenţa unei practici neunitare, respectiva priorităţii în soluţionarea acţiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist şi actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii 112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii 10/2001, precum şi faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acţiuni în revendicare.
În consecinţă, singura posibilitate a reclamantei de a obţine repararea prejudiciului provocat în perioada comunistă de Statul Român era de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, putând obţine fie restituirea în natură (în măsura în care imobilul s-ar mai fi aflat în proprietatea statului sau ar fi revenit în proprietatea acestuia ca urmare a anulării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995), fie echivalentul valorii de circulaţie, în situaţia înstrăinării legale a acestuia.
Prin urmare, având în vedere situaţia particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 -1989, titlul pârâţilor devine inatacabil pe calea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun, faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995, ce nu au fost anulate în instanţă în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în această situaţie o reparaţie echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînţeles sub condiţia formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Nu pot fi reţinute consideraţiile reclamantei din cuprinsul acţiunii, care arată că îngrădirea acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a accesului liber la justiţie.
Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sensul că ea avea un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei a fost realizată în baza Decretului nr. 111/1951, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenţia Europeană, situaţie neprotejată de Convenţie, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancţionată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
După ce România a devenit parte prin semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, titlu de proprietate al pârâtelor şi nu a formulat notificare în temeiul Legii 10/2001.
Singura speranţă legitimă creată reclamantei a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamanta nu formulase acţiunea în constatarea nulităţii absolute menţionate mai sus, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deţin şi posesia concretizată material.
Prin Legea specială 10/2001 i s-a garantat acestora speranţa legitimă că, în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială şi titlul lor va deveni inatacabil, fiind protejată securitatea raporturilor juridice.
Prin Decizia civilă nr. 200 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus admiterea apelului declarat de apelanta reclamantă M.D.B.R., împotriva sentinţei civile nr. 1014 din 6 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi M.E., B.E. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi desfiinţarea sentinţei apelate cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin apelul promovat, reclamanta a formulat două critici principale ale sentinţei pronunţate de tribunal în primă instanţă, şi anume: greşita aplicare în speţă a deciziei civile nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor deciziei civile nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă tot într-un recurs în interesul legii. Formal, apelanta - reclamantă a formulat trei motive de apel, însă instanţa de control judiciar apreciază că motivele doi şi trei se subsumează practic aceleiaşi critici referitoare la aplicare şi interpretarea deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, considerând că prin stabilirea modului corect de interpretare a acestei decizii, implicit se statuează şi asupra faptului dacă, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a suprimat sau nu posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun pentru a obţine retrocedarea imobilelor preluate abuziv în timpul regimului comunist.
Cu privire la primul motiv de apel, referitor la aplicarea greşită a celor statuate de instanţa supremă prin Decizia nr. 53/2007, Curtea a apreciat că această critică este nepertinentă, în condiţiile în care instanţa de fond nu a făcut aplicare directă a acestor dispoziţii, ci doar a arătat că raţiunile avute în vedere la pronunţarea soluţiei îşi găsesc incidenţa pe deplin şi în prezenta cauză. Chiar prima instanţă arată în considerente, faptul că Decizia sus-menţionată priveşte o altă materie şi anume concursul dintre Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 10/2001, însă mecanismul logico-juridic, care a fundamentat soluţia dată, a fost apreciat de tribunal ca fiind aplicabil şi în speţa de faţă. Instanţa de fond îşi argumentează această aserţiune, arătând faptul că aceeaşi linie de gândire se regăseşte şi în considerentele deciziei civile nr. 33/2008 prin care instanţa supremă statuează asupra concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile C. civ. în materia revendicării imobiliare. Pe cale de consecinţă, Curtea a considerat că nu s-a făcut o aplicare în cauză a deciziei civile nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte în materia concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 33/1994, ci doar prima instanţă a valorificat raţiunile avute în vedere de instanţa supremă, astfel că primul motiv de apel este nefondat.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de critică invocat de reclamantă, referitor la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor deciziei civile nr. 33/2008 pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii, Curtea a constatat că este fondat pentru următoarele considerente:
Prin Decizia anterior menţionată instanţa supremă nu a statuat în sensul inadmisibilităţii de plano a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest ultim act normativ menţionat reprezintă, în concepţia legiuitorului, o lege specială de reparaţie, care reglementează o procedura particulară (care cuprinde două etape: una administrativă şi una judiciară, daca este caz prin care se dă posibilitatea celor îndreptăţiţi să obţină măsuri reparatorii, constând fie în restituirea în natură sau prin echivalent, în variantele prevăzute de dispoziţiile legale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia sus-menţionată, arată că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea fostului proprietar de a recurge la acţiunea în revendicare deoarece este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul efectiv la justiţie. Calificând acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun drept un remediu, menit să acopere neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 până la o eventuală intervenţie legislativă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie circumstanţiază admisibilitatea şi temeinicia acţiunii în revendicare de patru cerinţe ce se impun a fi cumulativ îndeplinite: existenţa unui bun în patrimoniul revendicantului, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale de reparaţie, respectarea stabilităţii raporturilor juridice civile şi respectarea dreptului de proprietate ocrotit de lege ce aparţine altor titulari.
Urmând această linie de gândire, implementată de instanţa supremă, prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii, anterior menţionată, Curtea a constatat că soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii de către instanţa de fond este contradictorie deoarece, deşi Tribunalul Bucureşti admite excepţia, în considerentele sentinţei atacate trece la analizarea pe fond a capătului de cerere având ca obiect revendicarea, raportându-se la dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Practic, deşi respinge acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, prima instanţă în considerentele hotărârii pronunţate arată că reclamanta - intimată nu are un bun în sensul convenţiei şi nici măcar o speranţa legitimă, în condiţiile în care nu a urmat procedura administrativă pusă la dispoziţie de prevederile Legii 10/2001, prin depunerea notificării în condiţii de regularitate procedurală.
Prin respingerea acţiunii promovate de reclamantă ca inadmisibilă, Curtea a apreciat că se aduce atingere dreptului constituţional al acesteia de a avea acces la justiţie. Dreptul de acces la o instanţă care să se pronunţe pe fondul pretenţiilor supuse judecaţii este o parte componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O. Interpretând aceste dispoziţii ale convenţiei, în lumina celor statuate de instanţa de contencios european, pe cale jurisprudenţială, se desprinde ideea că, pentru a corespunde exigenţelor impuse, accesul la justiţie trebuie să aibă caracter efectiv şi real, în sensul de a duce la analizarea concretă a pretenţiei deduse judecaţii şi la tranşarea definitivă a diferendului, prin soluţionarea a însăşi fondului litigiului.
Apreciind că o soluţie de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare formulată de reclamantă este de natură să lezeze dreptul acesteia la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 din C.E.D.O. şi pentru toate celelalte considerente care se desprind din dispoziţiile deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, expuse în cele ce preced, Curtea, faţă de dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. (prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, soluţionându-l pe excepţie), a admis apelul reclamantei şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi primă instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele B.E. şi M.E.
Recursul pârâtei B.E. vizează în esenţă următoarele aspecte:
Greşit a fost admis apelul declarat de reclamantă cu motivarea că admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este contradictorie aducând astfel atingerea dreptului constituţional privind liberul acces la justiţie.
Astfel, instanţa de fond a reţinut corect că promovarea unei astfel de acţiuni atât de către unul dintre succesori cât şi ulterior intrării în vigoare a legilor speciale în materie (Legea nr. 118/1994, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005) este inadmisibilă, din moment ce aceste legi speciale sunt derogatorii de la dreptul comun şi cu aplicare imediată, reclamanta nefăcând nici un demers cerut de legile speciale pentru restituirea imobilului în litigiu.
Prin urmare demersurile efectuate în temeiul dreptului comun pentru revendicarea unui imobil supus Legii nr. 10/2001 sunt inadmisibile, atât în cazul în care demersurile administrative nu au fost demarate de părţi cât şi în situaţia în care acestea nu au fost finalizate.
În acest sens, corect a reţinut instanţa de fond în spiritul deciziei civile nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că acţiunea în revendicare fundamentată pe dreptul comun în condiţiile existenţei legilor speciale derogatorii este inadmisibilă.
În speţă, imobilul a fost înstrăinat cu respectarea legii iar în privinţa dreptului de proprietate al pârâtelor, chiar împrejurarea că reclamanta nu a făcut nici un demers în termenul legal de prescripţie privind constatarea nulităţii absolute, întăreşte acest titlu precum şi speranţa legitimă că nu vor acest bun.
Or, cererea reclamantei de a se compara titlurile de proprietate este inadmisibilă şi în raport cu dispoziţiile art. 45 alin. (2), (4) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Tot astfel, conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 1072001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea condiţiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc doar prin echivalent. Rezultă în consecinţă că o revendicare pe dreptul comun prim compararea titlurilor este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât prin art. 480 C. civ., nu prevede nici un criteriu în baza căruia un titlu de proprietate ar fi preferabil altuia, în condiţiile în care orice titlu de proprietate se bucură de o recunoaştere şi garanţie legale.
Dreptul de proprietate al reclamantei a fost încălcat în temeiul Decretului nr. 111/1951 şi nu prin dobândirea lui de către pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrării în vigoare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru România, situaţie în care nu se poate pretinde că ar exista o nouă încălcare a dreptului său de proprietate, deoarece reclamanta nu avea un bun în sensul Convenţiei.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei civile a primei instanţe.
Recursul pârâtei M.E. vizează în esenţă aceleaşi critici, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de procedura specială creată de Legea nr. 10/2001, privind restituirea imobilelor preluate abuziv, de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care dă prevalenţă legii speciale în raport cu dispoziţiile dreptului comun.
Intimata nu are un bun în sensul Convenţiei, dreptul ei fiind pierdut în temeiul Legii nr. 111/1951 anterior intrării în vigoare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu în temeiul Legii nr. 112/1995.
Instanţa nu a aplicat art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 iar motivarea deciziei este neconformă dispoziţiilor legale citate chiar de instanţă.
Greşit s-a reţinut că prin pronunţarea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare s-ar aduce atingere accesului liber la justiţie, deoarece reclamanta nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 invocând într-o acţiune de drept comun nerespectarea de către ea însăşi a procedurii speciale.
Părţile au formulat concluzii scrise.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Recursul formulat de pârâte şi calificat de instanţă a aparţine pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi în privinţa criticilor formulate de pârâta B.E. este neîntemeiat.
Problema de esenţă care se ridică în prezenta cauză priveşte a stabili dacă soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, consecinţă a reglementării speciale concurente, împiedică pârâta să se adreseze unei instanţe şi să obţină examinarea cererii sale pe fond.
Sub acest aspect soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală.
Inadmisibilitatea presupune inexistenţa unei posibilităţi legale de a invoca protecţia unui drept.
În cauză însă, nu este exclusă legal posibilitatea fostului proprietar de a recurge la acţiunea în revendicare, nici în temeiul art. 480 C. civ., nici al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra inadmisibilităţii în toate cazurile a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci a statuat asupra cerinţelor ce se impun a fi dovedite pentru a se putea promova o acţiune în revendicare.
Or, nu este posibil juridic ca în baza unei excepţii reţinute de instanţă, în realitate să se abordeze fondul dreptului, analiză care să se fundamenteze însă pe analiza excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.
Soluţia de inadmisibilitate pronunţată de instanţa de fond încalcă grav principiul liberului acces la instanţă pentru că exclude verificarea în fond a acţiunii în revendicare, analiză care se include în compunerea dreptului la un proces echitabil statuat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului, accesul la justiţie trebuind a fi real şi efectiv. Aceasta semnifică analiza concretă a pretenţiei dedusă judecăţii, prin soluţionarea fondului litigiului însuşi.
Împrejurarea că reclamanta nu a apelat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu semnifică pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar pierderea dreptului la acţiune în temeiul legii speciale, instanţa urmând a analiza în raport de probatoriul administrat, condiţiile de realizat pentru stabilirea temeiniciei unei astfel de acţiuni, pe fondul cauzei şi nu prin reţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, procedură care semnifică neanalizarea fondului cauzei în sensul art. 297 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Faţă de cele reţinute, instanţa urmează a dispune în temeiul art. 312 C. proc. civ. respingerea recursurilor pârâtelor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele M.E. şi B.E. (decedată) şi continuat de moştenitoarea P.G. împotriva deciziei nr. 200 A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2161/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2090/2011. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
