ICCJ. Decizia nr. 2168/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2168/2011
Dosar nr. 1659/83/2009
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1041/D din 19 octombrie 2007, a admis excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâtul Primarul municipiului Satu Mare şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta N.E., având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 8952 din 20 iulie 2007 emisă de pârât.
Prin Decizia civilă nr. 60 din 9 aprilie 2008, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamanta N.E. şi a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, la aceeaşi instanţă, pentru rejudecare.
Împotriva deciziei din apel a formulat recurs pârâtul Primarul municipiului Satu Mare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 7748 din 5 decembrie 2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat.
În rejudecare, Tribunalul Satu Mare, prin sentinţa civilă nr. 1050/D din 14 decembrie 2009, a respins acţiunea formulată de reclamanta N.E.
În pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut că, potrivit extrasului de C.F. nr. 3129 Satu Mare, imobilul casă, curte şi teren, în suprafaţă de 10.100 mp, a aparţinut proprietarului tabular P.F. (F.) cu titlu de moştenire.
Prin dispoziţia contestată, pârâtul a respins notificarea formulată de reclamantă, de acordare a măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001 privind imobilul sus-menţionat şi bunurile mobile indicate ca aparţinând gospodăriei în cauză, motivat de faptul că aceasta nu ar fi dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de actul normativ în discuţie.
Reclamanta a dovedit calitatea sa de succesor în drepturi al proprietarului tabular, defuncta P.F., bunica părţii, aceasta din urmă succedându-i mamei, respectiv surorii sale, T.M.
Pe de altă parte, conform declaraţiei scrise a reclamantei din 12 octombrie 2007, rezultă că acesteia i s-a restituit teren în echivalent pentru imobilul preluat în mod abuziv, prin dispoziţie a primarului, iar printr-o altă dispoziţie i s-a restituit şi şura anexă gospodărească a imobilului în litigiu.
Referitor la bunurile mobile, reclamanta nu a dovedit existenţa acestora şi nici pretinsa preluare abuzivă, de către stat, neevidenţiindu-se în nicio inventariere în acest sens.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia civilă nr. 42 A din 4 mai 2010, a admis apelul declarat de reclamantă şi a dispus desfiinţarea sentinţei civile nr. 1050 din 14 decembrie 2009 a Tribunalului Satu Mare, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Instanţa de apel a constatat că reclamantei i s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele cu nr. top. 6898/1, 6899/1 şi 6899/2, statul recunoscând, astfel, preluarea abuzivă a acestora.
În prezenta cauză, reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile şi uneltele agricole ce au existat pe aceste imobile, la data preluării, şi care nu mai există în prezent, în materialitatea lor, motiv pentru care solicitantei i se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri băneşti.
În concluzie, Tribunalul nu s-a pronunţat asupra petitului cererii cu care a fost învestit.
Curtea a mai stabilit ca, la rejudecare, instanţa de fond, în virtutea rolului activ, va trebui să stabilească cadrul procesual adecvat prezentei cauze şi să se pronunţe asupra cererii de despăgubiri formulată de reclamantă, în măsura în care aceasta va dovedi că este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul lor.
De asemenea, Tribunalul va avea în vedere respectarea dreptului de proprietate al reclamantei, astfel cum este consfinţit de Constituţia României şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauze comparabile cu ale reclamantei, sens în care va elimina orice îngrădiri ale dreptului părţii menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Satu Mare, criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a considerat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra petitului cu care a fost învestită.
Din contestaţia iniţială, înaintată de N.E., reiese că acţiunea acesteia a fost îndreptată împotriva dispoziţiei Primarului nr. 8952 din 20 iulie 2007, având două capete de cerere, respectiv anularea actului administrativ şi înaintarea cazului către Comisia Naţională pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Într-o formă interpretabilă juridic, a fost solicitată anularea dispoziţiei Primarului şi obligarea lui la emiterea altei dispoziţii care să fie trimisă Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurilor legale impuse de Legea 10/2001.
Ulterior, pretenţiile au fost extinse asupra mai multor terenuri, în formulări greu de interpretat juridic, reclamanta identificând alte terenuri ca fiind preluate abuziv, de către Statul Român, cu privire la care aceasta a arătat că „ar fi normal să recapete ceea ce au avut înaintaşii ei".
Starea de fapt care persistă şi în prezent este lipsa dovezii privind dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat la momentul eventualei preluări abuzive, dovada efectivă a preluării abuzive a imobilului, dovada existenţei uneltelor agricole.
Atât prin documentaţia aferentă notificării, cât şi prin înscrisurile depuse la instanţa de fond nu este dovedită preluarea abuzivă a imobilelor şi uneltelor agricole revendicate, nici după solicitările exprese din partea recurentului, în faza administrativă a soluţionării notificării. Nu sunt depuse nici acte de preluare şi nu s-a făcut nici dovada diligenţelor pentru obţinerea acestora de la Arhivele de Stat sau orice altă dovadă în acest sens.
Instanţa reţine, de asemenea, că statul a recunoscut preluarea abuzivă a terenurilor, ceea ce nu implică automat şi recunoaşterea preluării imobilului care ar fi fost construit pe acest teren. Acesta putea fi demolat de către proprietari sau înstrăinate doar edificatele pentru a exclude terenul de la preluare, sau pot fi incidente multe alte ipoteze care se regăsesc faptic în alte cazuri legate de documentaţiile depuse în baza Legii 10/2001.
Despre altă „şură" decât cea restituită nu există dovezi în documentaţia depusă în faza administrativă sau conform probatoriului administrat în prezentul proces.
Cât priveşte recomandarea instanţei de apel către instanţa de fond cu privire la „respectarea dreptului de proprietate al reclamantei astfel cum este el consfinţit de Constituţie şi de art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în raport de condamnările Curţii Europene împotriva României în cauze comparabile cu ale reclamantei, sens în care va proceda la eliminarea oricărei îngrădiri a drepturilor reclamantei", aceasta reprezintă o îndrumare părtinitoare, întrucât recurentul nu are cunoştinţă de vreo tendinţă sau îngrădire a acestor drepturi.
Conform Legii nr. 10/2001, reclamanta N.E. are dreptul de a revendica anumite bunuri, în condiţiile în care îşi dovedeşte calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii; această dovadă constă în stabilirea calităţii de moştenitoare a foştilor proprietari, probarea calităţii de proprietari a antecesorilor ei la momentul preluării bunurilor revendicate, dovada preluării efective ca fiind abuzivă ş.a.
Nu există vreo dovadă că N.E. ar fi fost împiedicată să îşi probeze calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru bunurile revendicate.
Nu există nicio normă legislativă sau vreun protocol C.E.D.O. care să-l exonereze pe petent de obligaţia de a-şi susţine, cu acte doveditoare, cererea.
Dispozitivul sentinţei civile atacate se referă la menţinerea dispoziţiei Primarului aşa cum a fost emisă, ceea ce corespunde întru totul cu pronunţarea asupra petitului cererii introductive şi în concordanţă cu probatoriul aflat la dosar.
În susţinerea recursului, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dosar a depus întâmpinare intimata reclamantă, care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, totodată, că, deşi s-au invocat, ca temei juridic al căii de atac, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul nu menţionează textul de lege interpretat sau aplicat greşit, de către instanţa de apel.
Faţă de susţinerile formulate în cererea de recurs, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor respective în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepţie pe care o consideră întemeiată în raport de următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele de recurs se vor depune printr-un memoriu separat.
Astfel cum s-a redat în precedent, recurentul susţine că prima instanţă s-ar fi pronunţat asupra petitului acţiunii introductive, raportat la dispoziţia contestată şi cererile formulate în cadrul contestaţiei, ceea ce reprezintă o simplă afirmaţie, imposibil de încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atât timp cât partea nu combate cele reţinute de către instanţa de apel, sub acest aspect, prin nicio critică de nelegalitate concretă.
Recurentul nu menţionează în ce constă greşeala instanţei de apel atunci când a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, raportat la considerentele acestei instanţe, în sensul că măsurile reparatorii acordate deja reclamantei au vizat terenurile de la nr.top.6898/1, 6899/1 şi 6899/2, în timp ce, prin contestaţia din prezentul dosar, partea a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile edificate pe aceste terenuri şi uneltele agricole, care nu mai există în prezent.
De asemenea, recurentul invocă nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării, nedovedirea operaţiunii de preluare şi a existenţei uneltelor agricole.
Aceste critici, care pun în discuţie situaţia de fapt pe aspectele menţionate în raport de probele administrate în cauză, nu mai pot fi examinate de prezenta instanţă faţă de structura actuală a recursului.
Motivul de casare care permitea reevaluarea situaţiei de fapt în urma unei alte interpretări a probelor administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Pe de altă parte, instanţa de apel nici nu a menţionat, în considerentele hotărârii, că reclamanta ar fi dovedit dreptul de proprietate pentru construcţii, preluarea abuzivă a acestora, de către stat, persoana care a procedat la demolarea lor, existenţa uneltelor agricole aferente gospodăriei.
Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat, Curtea a arătat ca, la rejudecarea cauzei, de către prima instanţă, aceasta trebuie „să stabilească cadrul procesual adecvat prezentei cauze şi să se pronunţe asupra cererii de despăgubiri formulată de reclamantă în măsura în care aceasta va dovedi că este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora".
Ca urmare, criticarea aspectelor de fapt rezultate în urma probelor administrate nici nu au suport în considerentele deciziei atacate, deoarece instanţa de apel nu reţine o anume situaţie de fapt în legătură cu bunurile pentru care s-au pretins despăgubiri de către reclamantă, ci, dimpotrivă, menţionează în sarcina instanţei de trimitere obligaţia de a face aceste verificări, stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 presupunând dovedirea tuturor acestor elemente de fapt contestate prin cererea de recurs (dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra bunurilor, preluarea abuzivă în perioada de referinţă a legii).
De asemenea, menţionând obligaţia, pentru prima instanţă, „de a stabili cadrul procesual adecvat prezentei cauze", aceasta implică şi verificarea persoanei care a procedat la demolarea construcţiilor şi care ar fi răspunzătoare, în consecinţă, în ceea ce priveşte despăgubirile cuvenite reclamantei.
Ca atare, criticile recurentului referitoare la probe nu au fundament în considerentele deciziei atacate, care nu vizează interpretarea acestora şi nici stabilirea calităţii reclamantei, de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte referirea instanţei de apel la obligaţia primei instanţe de a ţine seama de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi de a elimina orice îngrădire a drepturilor reclamantei, susţinerea recurentului că aceasta ar fi o îndrumare părtinitoare, atât timp cât nu s-a dovedit tendinţa de îngrădire a vreunui drept al părţii menţionate, nu se circumscrie niciunui caz de nelegalitate dintre cele prevăzute în art. 304 C. proc. civ. şi, astfel, nu poate forma obiect al controlului judiciar din partea acestei instanţe.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile recurentului nu se încadrează în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac exercitate, astfel încât, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de Primarul municipiului Satu Mare.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenţii, la 200 de lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei de la fila 14 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Constată nul recursul declarat de Primarul municipiului Satu Mare împotriva deciziei nr. 42/A din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Obligă pe recurentul Primarul municipiului Satu Mare la plata sumei de 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă N.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2160/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2127/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
