ICCJ. Decizia nr. 2215/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2215/2011
Dosar nr. 28241/3/2010
Şedinţa din camera de consiliu de la 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 22 decembrie 2009, reclamanta S.R., cu domiciliul în Germania şi cu domiciliul ales la Societatea Civilă de Avocaţi V. şi Asociaţii, în Arad, judeţul Arad, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, sector 5, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la acordarea de daune morale în sumă de 50.000 Euro către reclamantă, ca urmare a deportării acesteia în URSS, în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1945, precum şi obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de 10.920 Euro, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate.
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 11 februarie 2010, Tribunalul Arad a constatat necompetenţa teritorială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în prezenta cauză, domiciliul reclamantei este în Germania, iar în raport de dispoziţiile art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 şi art. 155 din Legea nr. 105/1992, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competenţă la Tribunalul Bucureşti.
S-a mai reţinut că, domiciliul procesual fiind lăsat la alegerea persoanei, nu poate fi avut în vedere ca şi criteriu pentru determinarea competenţei teritoriale, întrucât s-ar ajunge la eludarea unor norme legale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.R., care a fost respins prin Decizia civilă nr. 385/R din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.
Instanţa de recurs a reţinut că reclamanta S.R. este cetăţean german, cu domiciliul în Germania şi a formulat o acţiune în pretenţii împotriva Statului Român, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1945.
Întrucât raportul juridic dintre părţi cuprinde un element de extraneitate, este un raport juridic de drept internaţional privat şi, în mod corect prima instanţă a considerat aplicabile dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
Având în vedere temeiul juridic al acţiunii, respectiv Legea nr. 221/2009, lege specială reparatorie pentru cei care au fost condamnaţi politic în România sau împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada 1945 – 1989, s-a constatat că este evident că această lege este aplicabilă, iar competenţa revine instanţelor române.
Curtea de apel a reţinut că, în speţă, art. 4 din Legea nr. 221/2009 nu este aplicabil pentru că, în primul rând, acest text legal se referă strict la acţiunea în constatarea caracterului politic al hotărârii de condamnare sau al măsurii administrative, iar nu la acţiunea în pretenţii, iar în al doilea rând pentru că are în vedere domiciliul persoanei interesate, iar domiciliul reclamantei este în Germania.
Cum nu este aplicabil nici art. 10 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest text legal reglementează norme de competenţă alternativă cu caracter intern, fără elemente de extraneitate, cum este cazul în speţa de faţă, s-a constatat că devine aplicabil art. 155 din Legea nr. 105/1992 în conformitate cu care, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată la Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti.
Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 1355 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.
A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că, pentru cererile de acordare a despăgubirilor pentru condamnările cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau pentru măsurile administrative cu caracter politic, Legea nr. 221/2009 nu cuprinde norme speciale de competenţă.
Aşa fiind, cu privire la aceste cereri, atunci când sunt formulate pe cale principală, competenţa instanţei se va stabili în funcţie de regulile de drept comun privind judecata în primă instanţă în materie civilă.
Întrucât în prezenta cauză reclamanta, pe lângă invocarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 a înţeles să invoce şi art. 998 C. civ., indicând ca loc de săvârşire a faptei ilicite comuna Santana din judeţul Arad, locul de unde a fost îmbarcată în vagoane şi deportată în URSS, nu se poate face abstracţie de cererea reclamantei, prin care invocă şi răspunderea civilă delictuală a statului.
Dată fiind această situaţie, faţă de dispoziţiile art. 10 pct. 8 C. proc. civ., s-a apreciat că competenţa revine Tribunalului Arad, pe care reclamanta l-a ales cel dintâi şi care rămâne competent în continuare, întrucât faţă de dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. alegerea aparţine reclamantului şi odată făcută această alegere nici pârâtul şi nici instanţa nu pot contesta opţiunea reclamantului.
Ca atare, s-a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, iar competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Arad.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce succed:
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că impasul la care s-a ajuns cu privire la competenţa judecării cauzei a fost creat de Tribunalul Bucureşti, prin încălcarea puterii de lucru judecat a unei decizii date în recurs.
Astfel, în speţă, Curtea de Apel Timişoara, ca instanţă de recurs, dezlegase problema de drept referitoare la competenţa teritorială a soluţionării cauzei, reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 105/1992 privitoare la competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti dată de împrejurarea că nu se poate stabili care din instanţele române este îndreptăţită să soluţioneze procesul şi, totodată, stabilise şi situaţia de fapt relevantă sub acest aspect, şi anume că reclamanta S.R. este cetăţean german, cu domiciliul în Germania, că temeiul juridic al acţiunii este Legea nr. 221/2009 şi că art. 4 din această lege, care are în vedere domiciliul reclamantului, nu prezintă aplicabilitate în cauză.
Pentru aceste considerente şi fără a reanaliza ea însăşi chestiunea competenţei de judecare a cauzei din perspectiva aplicării art. 155 din Legea nr. 105/1992, care a fost irevocabil soluţionată printr-o decizie dată în recurs, Înalta Curte va stabili că revine Tribunalului Bucureşti competenţa de a judeca pricina.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2216/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2214/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
