ICCJ. Decizia nr. 220/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 220/2011
Dosar nr. 11034/3/2008
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 18 martie 2008, reclamanţi V.A. şi V.J.E. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, primarul general al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la restituirea în natură a apartamentelor nr. 8 de la etajul nr. 2 şi nr. 11 de la etajul nr. 4 şi a terenului aferent, imobile situate în Bucureşti, sector 2.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, deşi au notificat Municipiul Bucureşti, prin primarul general, pentru restituirea în natură a celor două imobile şi au justificat calitatea de persoane îndreptăţite după autorii V.V., E.P. şi G.V., titulari ai contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1940 şi transcris din 1940 la Tribunalul Ilfov, pârâtul a refuzat să soluţioneze notificarea în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 6 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a admis acţiunea, în sensul că i-a obligat pe pârâţi să restituie în natură reclamanţilor apartamentul nr. 8, etajul nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din 5 camere, vestibul, 2 holuri, baie, WC serviciu, bucătărie, două debarale, cameră de serviciu şi trei balcoane, toate situate la acelaşi etaj, precum şi camera de serviciu situată la mansardă ( camera nr. 1) şi boxă situată la subsol (boxa nr. 2), în suprafaţă utilă totală de 118,37 mp +13,27 mp, reprezentând o cotă indiviză de 8,56% din imobil şi teren în suprafaţă de 22 mp, aflat sub construcţii, precum şi a apartamentului nr. 11 în compunerea stabilită de expertul R.M., prin expertiza efectuată în cauză, cu excepţia apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 către I.M., imposibil de restituit în natură.
Au fost obligaţi pârâţii să emită propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru apartamentul imposibil de restituit în natură.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, în calitate de succesori ai foştilor proprietari V.V., E.P. şi G.V. conform certificatelor de calitate succesorală emise de BNP E.B.
S-a avut în vedere că, dat fiind refuzul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea reclamanţilor, înregistrată din 18 mai 2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea ei, instanţei îi revine competenţa de a soluţiona în fond solicitarea, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel Municipiul Bucureşti. prin primarul general, criticând-o pentru depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti prin încălcarea art. 22 din Legea nr. 10/2001. S-a mai susţinut că reclamanţii nu au depus toate actele doveditoare pentru a începe cursul termenului de 60 de zile înăuntrul căruia trebuia soluţionată notificarea astfel încât au fost încălcate şi prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat apel şi reclamanţii, care au invocat nelegalitatea acesteia pentru încălcarea principiului disponibilităţii, întrucât instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut în sensul că a obligat pârâtul să propună măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, pentru o parte din apartamentul nr. 11, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 de către numita I.M., deşi ei nu au formulat o astfel de pretenţie.
În cadrul judecăţii apelului, apelanţii au depus la dosar copia deciziei civile nr. 453R din 3 martie 2009 a Curţii de Apel, secţia a IX-a civilă, şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, din cuprinsul căreia rezultă că, prin sentinţa civilă nr. 8722 din 15 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de către aceiaşi reclamanţi împotriva numitei I.M., în sensul că aceasta a fost obligată să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 11 situat în Bucureşti, sector 2, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1997.
În raport de actul nou depus în apel, apelanţii reclamanţi au precizat că apartamentul nr. 11, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare menţionat, este compus dintr-o cameră, sas, coridor, terasă, bucătărie, vestibul, coridor, baie, WC, hol şi balcon în indiviziune, în timp ce întregul apartament are în compunerea sa încă 3 camere, bucătărie, 2 cămări, două coridoare, vestibul, baie, coridor, WC, hol, două balcoane şi terasă în suprafaţă de 145,96 mp şi teren în suprafaţă de 48,84 mp.
S-a arătat că, în consecinţă, dispoziţia din sentinţă privind restituirea în natură a părţii din apartamentul nr. 11, ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita I.M., este corectă.
Prin Decizia civilă nr. 147A din 26 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat menţiunea privind obligarea pârâtului de a emite dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru apartamentul imposibil de restituit în natură.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Prin încheierea din 9 aprilie 2010 a aceleiaşi instanţe, la cererea apelanţilor reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 147A din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel, secţia a IV-a civilă, în sensul că numele apelantului reclamant este „V. Jorge E.", în loc de „V. Jorje E.".
Prin considerentele deciziei menţionate instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor că, de vreme ce, prin sentinţa nr. 8722 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, I.M. a fost obligată la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului cumpărat, pârâtul nu mai poate fi obligat la emiterea unei dispoziţii cu propunerea de acordare de despăgubiri, stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru acelaşi apartament.
În consecinţă, s-a considerat că apelantul nu este lipsit de interes, cum s-a arătat prin concluziile scrise, ci neîntemeiat.
Referitor la apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, s-a reţinut că de la data depunerii notificării, 18 mai 2001, şi până la data pronunţării hotărârii s-au scurs aproape 9 ani, fără ca acesta să se fi conformat dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi fără a se fi dovedit că reclamanţii au refuzat depunerea actelor doveditoare pentru justificarea calităţii de persoană îndreptăţită.
S-a apreciat că, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, şi în acord cu prevederile art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a notificărilor, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Având în vedere că apartamentul nr. 8 şi restul apartamentului nr. 11, nerestituit din imobil sunt libere în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001, s-au menţinut dispoziţiile din sentinţă referitoare la restituirea lor în natură.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de primarul general, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a invocat încălcarea pct. 23.1 şi 28.1 din HG nr. 498/2003, care condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine probe.
De asemenea, s-a susţinut că la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară şi la zi pentru imobilul în cauză, identificat prin raportul de expertiză, ceea ce a condus la nesocotirea dispoziţiilor art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, potrivit cărora entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile, destinaţia şi suprafaţa acestuia, existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea, care nu pot fi observate printr-o expertiză ce nu are confirmarea instituţiilor care le administrează.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile invocate de pârâtul recurent, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed.
Critica formulată prin primul motiv de recurs este neîntemeiată.
Declaraţia expresă la care face referire recurentul pârât este necesară doar în cazul în care părţii i se solicită acte suplimentare în dovedirea notificării, iar aceasta precizează că nu deţine nici actele solicitate şi nici altele în completare.
Art. 28 pct. 1 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003 nu condiţionează soluţionarea tuturor notificărilor de existenţa acestei declaraţii, subzistând obligaţia pronunţării prin decizie sau dispoziţie motivată, în baza actelor depuse, fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii acesteia.
Aşa cum au precizat în cuprinsul cererii introductive, reclamanţii s-au adresat Primăriei Municipiului Bucureşti la data de 17 aprilie 2004 cu o nouă cerere, în lipsa oricărui răspuns din partea acesteia, solicitând comunicarea în temeiul art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, a modalităţii de soluţionare a notificării având ca obiect imobilul situat în sector 2.
Ultimei solicitări de completare a actelor, reclamanţii intimaţi i-au dat curs la data de 12 martie 2003 (conform adresei de la dosarul fond), ulterior depunerii înscrisurilor doveditoare ale cererii lor de restituire în natură a imobilului, Primăria nesolicitând alte înscrisuri şi neîndeplinindu-şi obligaţia soluţionării notificării, atitudine calificată corect de instanţele de fond şi apel ca un refuz nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării cu care a fost învestită.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, este de asemenea, nefondată.
Atât în dosarul administrativ cât şi în dosarul instanţei au fost depuse înscrisuri din care rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, unul dintre apartamente, respectiv apartamentul nr. 11 fiind închiriat lui R.T., iar celălalt, apartamentul nr. 8, fiind liber, conform adresei din 7 august 2007 a SC A. SA (dosar fond).
Această situaţie a fost confirmată la data de 13 august 2007 prin adresa Consiliului General al Municipiului Bucureşti – A.F.I.
Critica referitoare la încălcarea art. 10.3 din HG nr. 250 din 7 martie 2007 este nefondată, textul de lege invocat neavând incidenţă în cauză întrucât vizează notificările prin care se solicită restituirea unor terenuri şi nu a unor construcţii.
De altfel, expertiza tehnică judiciară efectuată în primă instanţă de expert R.M. a identificat apartamentele a căror restituire s-a dispus prin hotărâre.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 147A din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a- IV-a civilă, îndreptată prin încheierea din 9 aprilie 2010 a aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 221/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 22/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
