ICCJ. Decizia nr. 225/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 225/2011
Dosar nr. 4238/117/2008
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 8 octombrie 2008, reclamantul C.V. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat la plata sumei de 150.000 lei, reprezentând daune morale, cauzate de arestarea şi condamnarea sa pe nedrept, în intervalul 18 septembrie 2003 – 17 octombrie 2003.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen., iar prin sentinţa penală nr. 14 din 7 octombrie 2002 a Judecătoriei Sălişte a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 4 luni închisoare – cu executarea acesteia în regim de detenţie – şi obligat la plata sumei de 116.025.000 lei către SC O. SA Orlat.
La 15 decembrie 2002, s-a emis mandatul de executare a pedepsei, iar la 18 septembrie 2003, în momentul în care reclamantul a intrat pe teritoriul României, s-a procedat la punerea în executare a acestuia.
Ulterior, urmare restituirii cauzei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sălişte, s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. pen.
Investit cu soluţionarea cauzei Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 643 din 21 octombrie 2009, a admis acţiunea şi în consecinţă a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 150.000 lei, cu titlu de prejudiciu moral, cauzat ca urmare a arestării şi condamnării pe nedrept a reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că arestarea reclamantului a fost nelegală, privarea de libertate a acestuia cauzându-i un prejudiciu moral, cu impact asupra acelor atribute ale persoanei, care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv.
Efectul imediat al arestării abuzive, conchide instanţa fondului, îl reprezintă restrângerea libertăţii individului şi atingerea adusă acelor valori protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum sunt onoarea şi demnitatea umană, avându-se în vedere că anterior acestui incident reclamantul era privit în comunitate ca o persoană decentă şi integrată social.
Apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost admis în parte de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, care, prin Decizia nr. 44/A din 19 februarie 2010 a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la a-i plăti reclamantului suma de 12.500 lei, cu titlu de prejudiciu moral, în loc de 150.000 lei cât se stabilise iniţial.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că deşi există o prejudiciere morală certă a reclamantului, care a fost lipsit de libertate în mod nelegal, totuşi prima instanţă nu a stabilit corect care este întinderea reparaţiei cuvenite, în condiţiile în care la data încarcerării, cel în cauză nu era încadrat în muncă, nu era căsătorit şi nu avea copii, astfel încât atingerea adusă reputaţiei sale şi deci, suferinţa ce i-a fost cauzată, să fi fost majore.
În cauză, au declarat recurs, în termen legal atât reclamantul C.V., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul critică hotărârea din apel, pe considerentul cuantumului redus al despăgubirii stabilită pentru prejudiciul moral suferit, în condiţiile în care, se arată, este de netăgăduit că a fost victima unei „erori judiciare" fiind cercetat, judecat şi condamnat pentru o faptă pe care nu a comis-o şi nelegal privat de libertate.
Astfel, conchide reclamantul, în cauză s-au probat consecinţele grave pe care încarcerarea de 30 de zile le-a avut asupra sănătăţii sale, onoarei, poziţiei sociale şi prestigiului profesional, sub acest aspect, despăgubirile în cuantum de 150.000 lei acordate de către instanţa de fond, fiind corespunzătoare.
Invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, critică Decizia dată în apel, pe considerentul greşitei cuantificări a daunelor morale, în baza unor aprecieri pur subiective, „imposibil de controlat judiciar", reclamantul nereuşind să administreze probe din care să rezulte prejudiciul suferit urmare privării sale de libertate, suferinţele ce i-au fost cauzate şi legătura de cauzalitate dinte acestea şi faptul detenţiei pe o perioadă de aproximativ o lună.
Tot astfel, se arată, la pronunţarea hotărârii atacate, instanţa şi-a întemeiat soluţia, doar pe prezumţii, reţinute cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. civ., regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuind să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat în speţă.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse în considerarea argumentelor ce succed:
Prevalent analizei motivelor de casare invocate, este necesar a lămuri problema – ridicată prin concluziile orale formulate de reprezentantul Ministerului Public – dacă, în condiţiile abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., s-a limitat controlul instanţei de recurs asupra criteriilor de stabilire a compensaţiei (despăgubirilor) ce se acordă pentru prejudiciul moral.
Critica pârâtului priveşte două aspecte. Primul, se referă la inexistenţa prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale. Al doilea, priveşte criteriile de reparare echitabilă şi integrală a daunelor suferite, astfel că ambele motive de casare (ultimul fiind iterat şi de către reclamant) urmăresc aplicarea corectă la speţa dedusă judecăţii a prevederilor art. 998 C. civ. şi a principiilor de drept ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Pe cale de consecinţă, dispoziţia pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., nu a înlăturat posibilitatea controlului instanţei de recurs asupra criteriilor avute în vedere de instanţe la stabilirea cuantumului daunelor morale.
Dimpotrivă, deoarece aceste criterii decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu legal consacrat de art. 998 C. civ., aplicarea lor poate fi controlată în continuare pe baza pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Analizând criticile formulate de cei doi recurenţi împotriva deciziei atacate, se constată că atât arestarea preventivă cât şi intentarea procesului penal au pricinuit reclamantului o vătămare adusă onoarei, demnităţii, a creditului moral şi a poziţiei sociale pe care acesta a avut-o anterior, aspecte ce definesc personalitatea umană.
Însă, aşa cum corect a apreciat instanţa de control judiciar, tribunalul a greşit în aprecierea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat.
Deşi, în acest domeniu operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, deoarece dauna morală, oricât de profundă nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se constată totuşi că suma de 150.000 lei acordată de prima instanţă reclamantului, cu titlu de despăgubiri morale, depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere.
Ca atare, reţinând corect că reclamantul a suferit pe parcursul celor 30 de zile de detenţie un prejudiciu moral, instanţa de control judiciar a stabilit un cuantum al despăgubirilor - 12.500 lei - în legătură cu care se apreciază că se înscrie în limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru suferinţa încercată de reclamant, precum şi în exigenţele art. 505 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia la aprecierea asupra întinderii reparaţiei, trebuie să se ţină seama de perioada restrângerii libertăţii cât şi de consecinţele pe care această restrângere le-a avut asupra persoanei ori familiei celui în cauză.
Faţă de cel ce preced, ambele recursuri urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.V. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 44/A din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 230/2011. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 223/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
