ICCJ. Decizia nr. 221/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 221/2011
Dosar nr. 96/113/2009
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia din 15 decembrie 2008, primarul municipiului Brăila a propus, în favoarea notificatoarei B.Ş.M., acordarea de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul – teren în suprafaţă de 1.726 mp. - situat în Brăila, preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 111/1951.
La 13 ianuarie 2009, S.R., R.R.G.P., B.S.M. şi S.P.G., în calitate de moştenitori ai persoanelor îndreptăţite, au contestat această dispoziţie solicitând instanţei să oblige pârâtul a le oferi în compensare, un alt teren cu aceeaşi suprafaţă, situat în zona A sau B a municipiului echivalent ca valoare cu imobilul solicitat pe calea notificării.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Brăila, secţia civilă, prin sentinţa nr. 945 din 27 noiembrie 2009, a admis contestaţia şi în consecinţă a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanţilor, în sumă de 1.380.800 lei, reprezentând valoarea terenului în suprafaţă de 1.726 mp situat în Brăila, Piaţa Traian.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, în acord cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, pârâtul era obligat să facă persoanei îndreptăţite o ofertă privind acordarea unor bunuri sau servicii în compensare ori să propună despăgubiri, în situaţia când măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Astfel, s-a avut în vedere solicitarea formulată, în subsidiar de reclamanţi, vizând acordarea despăgubirilor prin echivalent bănesc şis-a dispus plata acestora în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Apelul formulat împotriva acestei hotărâri de contestatori a fost respins prin Decizia nr. 89A din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Totodată, s-a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, împotriva aceleiaşi sentinţe care a fost schimbată în tot, în rejudecare, contestaţia fiind respinsă ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, prin cererea introductivă s-a solicitat doar ca pârâtul să le facă reclamanţilor o ofertă de compensare prin atribuirea unui imobil din proprietatea acestuia.
Trecând peste cererea petenţilor, se mai arată, instanţa l-a obligat pe pârât să le achite acestora contravaloarea terenului notificat, deşi admiterea expertizei de evaluare a imobilului avea alt scop, respectiv acela de a compara valoarea nemişcătorului cu cea a terenului ce, eventual, urma să fie propus pentru compensare.
Tot astfel, se reţine, obligarea pârâtei la plata contravalorii terenului este nelegală întrucât potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, doar Comisia Centrală este competentă să stabilească cuantumul despăgubirilor.
Cât priveşte apelul contestatorilor, s-a reţinut că acesta nu este fondat întrucât restituirea în natură a terenului „revendicat" nu este posibilă, fapt recunoscut chiar de către petenţi iar pârâta a făcut dovada că nu are posibilitatea compensării cu alte bunuri sau servicii.
În cauză, au declarat recurs în termen legal contestatorii S.R., R.R.G.P., B.S.M. şi S.P.G. care invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel pe considerentul respingerii greşite a contestaţiei în condiţiile în care, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite de entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau plata despăgubirilor, vin să suplinească imposibilitatea restituirii în natură.
Stabilirea unei obligaţii alternative, susţin recurenţii, nu încalcă dispoziţiile legale în materie şi are drept scop tocmai pronunţarea unei hotărâri a cărei executare să nu fie imposibil de realizat.
Cât priveşte, conchid recurenţii, măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv titlurile de participare la Fondul Proprietatea, după cotarea acestuia la bursă, instanţa europeană a apreciat în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Ca atare, se solicită modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat în cauză de persoanele îndreptăţite şi a obligării pârâtului la restituirea în natură a terenului iar în subsidiar oferirea de bunuri sau servicii în compensare.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea ulterioară republicării, atunci când restituirea în natură a imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea, nu este posibilă, entitatea investită este obligată a stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta, fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Legiuitorul nu stabileşte însă o „ierarhie" a măsurilor reparatorii prin echivalent, în nici o dispoziţie a legii neregăsindu-se obligaţia entităţii investită cu soluţionarea notificării de a acorda în mod automat – în situaţia particulară a imposibilităţii restituirii în natură a suprafeţei solicitate – un alt imobil în compensare, această modalitate de soluţionare a notificării fiind lăsată, în mod firesc, la aprecierea unităţii deţinătoare, singura care poate face o evaluare corectă asupra posibilităţii concrete de acordare a acestei măsuri reparatorii.
Or, în speţă, pe parcursul derulării litigiului contestatorii nu au prezentat vreo dovadă concretă din care să rezulte că Primăria Municipiului Brăila, ar deţine terenuri libere (sau construcţii) care să poată fi acordate în compensare, situaţie în care celor în cauză nu li se puteau acorda decât măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor.
În condiţiile în care însă, dispoziţia atacată a fost emisă ulterior modificării şi completării Legii nr. 10/2001, cuantumul acestor despăgubiri nu mai putea fi stabilit de tribunal ci, aşa cum corect s-a reţinut de instanţa de control judiciar, de către organismul abilitat în acest sens prin Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005 respectiv Comisia Centrală, din subordinea Cancelariei primului ministru.
Cât priveşte practica instanţei europene, vizând plata despăgubirilor, în majoritatea deciziilor sale Curtea, nu a contestat „marja de apreciere" de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative, prealabile accesului concret şi efectiv la o instanţă.
În consecinţă, parcurgerea procedurilor administrative, nu prezintă, prin ea însăşi „o problemă" din perspectiva Convenţiei, în condiţiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective, obligaţie ce revine Statului Român, care urmează a asigura conversia titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală, în despăgubire efectivă, după algoritmul de calcul stabilit prin lege.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.R., R.R.G.P., B.S.M. şi S.P.G. împotriva deciziei nr. 89/A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 223/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 220/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
