ICCJ. Decizia nr. 2285/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2285/2011
Dosar nr. 5182/62/2009
Şedinţa publică din 14 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 233 din 05 octombrie 2009, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.O.V., deţinut în Penitenciarul C., reprezentat în instanţă de avocatul S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de despăgubiri faţă de reclamant; a respins restul pretenţiilor formulate de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Braşov, în Dosarul nr. 741/197/2008, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. i1) şi la art. 221 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului din prezenta cauză, pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Prin această hotărâre, s-a constatat că, partea menţionată a fost reţinută şi arestată preventiv, în perioada 26 mai 2008-09 octombrie 2008, şi s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, ce a fost dispusă de Judecătoria Braşov, prin încheierea din data de 07 octombrie 2008.
La adoptarea soluţiei sale, instanţa a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, din data de 20 iunie 2008, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.O.V., reclamantul din prezenta cauză, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen.
Pe parcursul desfăşurării procesului penal, instanţa, din oficiu, a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina părţii menţionate din infracţiunea mai sus indicată în infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.
De asemenea, la adoptarea soluţiei sale, instanţa penală a reţinut că, infracţiunea din care a provenit bunul valorificat a fost săvârşită de către infractorul C.C., care este fratele inculpatului C.O.V., reclamantul din prezenta cauză. Având în vedere dispoziţiile art. 149 C. pen. conform cărora, fratele este rudă apropiată, instanţa a apreciat că, faţă de partea menţionată, sunt aplicate dispoziţiile art. 221 alin. (2) C. pen., conform cărora „tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte".
Raportat la cele mai sus expuse, instanţa penală a constatat existenţa unei cauze de nepedepsire astfel că, a dispus încetarea procesului penal, conform celor arătate anterior.
Sentinţa penală nr. 1684 din 02 decembrie 2008 a Judecătoriei Braşov a devenit definitivă, prin respingerea căilor de atac ce au fost exercitate împotriva sa, prin Decizia penală nr. 82 din 24 martie 2009 a Tribunalul Braşov, secţia penală, respectiv, prin Decizia penală nr. 339 din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.
Din depoziţia martorului M.I. ce a fost audiat la cererea reclamantului, a reieşit că, acest martor a fost încarcerat în aceeaşi celulă în care a fost încarcerat şi reclamantul, ca urmare a arestării preventive, în cadrul procesului penal ce s-a urmat faţă de acesta.
Cu ocazia audierii sale, martorul a declarat că, în perioada în care a fost încarcerat, reclamantul nu reuşea să doarmă noaptea, era foarte stresat, plângea şi spunea că el nu a săvârşit fapta pentru care a fost acuzat. Din această cauză, reclamantul a ameninţat că îşi va lua viaţa.
De asemenea, cu ocazia audierii sale, martorul a arătat că, din relatările reclamantului cunoaşte (acesta are probleme de sănătate), fără a arăta care sunt problemele de sănătate ale părţii menţionate precizând, însă, că reclamantul a beneficiat de îngrijire medicală, în perioada de timp în care a fost încarcerat la Penitenciarul C.
Martorul a mai declarat că, din cauza arestării sale preventive, reclamantul a fost nevoit să pună capăt unei relaţii de prietenie, pe care o avea la momentul declanşării cercetării penale împotriva sa.
Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. stipulează că „persoana care a fost condamnat definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare", iar alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi art. prevăd că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal". Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a statuat că, limitarea cazurilor în care poate fi angajată răspunderea statului este neconstituţională, ea contravenind prevederilor art. 48 alin. (3) din Constituţie, care nu permite o asemenea restrângere.
Având în vedere această statuare, tribunalul a apreciat că, în speţă, au fost îndeplinite cerinţele instituite de lege pentru angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare, în ceea ce priveşte perioada de timp în care reclamantul a fost arestat preventiv, respectiv, perioada de timp în care faţă de acesta a fost luată măsura preventivă neprivativă de libertate a interdicţiei de a părăsi municipiul Braşov, fără încuviinţarea instanţelor judecătoreşti, aceasta faţă de soluţia de încetare a procesului penal, ce a fost pronunţată faţă de partea menţionată în cadrul procesului penal.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reţinut că, o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată. Ţinând seama de criteriile instituite de art. 505 C. proc. pen., potrivit căruia „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata lipsirii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă" instanţa a constatat că, măsurile preventive, ce au fost luate faţă de reclamant în cursul procesului penal au fost de natură să afecteze viaţa socială şi familială a acestuia.
La cuantificarea daunelor morale solicitate de reclamant, Tribunalul a avut în vedere şi împrejurările care au determinat luarea, faţă de această parte, a unor măsuri preventive în cadrul procesului penal, precum şi motivul pentru care a fost adoptată soluţia de încetare a procesului penal pornit faţă acesta, întrucât, chiar dacă, prin prisma soluţiei finale de încetare a procesului penal, ce a fost pronunţată faţă de reclamant în cadrul procesului penal, acesta era îndreptăţit, aşa cum s-a arătat, să beneficieze de despăgubiri în condiţiile art. 504 C. proc. civ., considerentele ce au determinat luarea de către instanţele de judecată a măsurilor preventive faţă de reclamant, precum şi motivul pentru care acestea au dispus încetarea procesului penal au fost avute în vedere ca şi criteriu de cuantificare a prejudiciului reclamat.
Sub acest aspect, tribunalul a constatat, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului că, la momentul în care, instanţele judecătoreşti au luat faţă de reclamant măsura arestării preventive ele au reţinut la adoptarea soluţiei lor materialul probator, ce a fost administrat până la momentul sesizării lor cu propunerea de arestare preventivă, care a vizat săvârşirea de către partea menţionată a infracţiunii de furt calificat.
Pe măsura completării probatoriului administrat în faza de urmărire penală, instanţele judecătoreşti, constatând că sunt indicii care pun sub semnul îndoielii participarea reclamantului la săvârşirea faptei penale de care a fost acuzat, au înlocuit măsura preventivă privativă de libertate cu măsuri preventive neprivative de liberate, iar, în momentul în care au constatat că nici menţinerea acestora nu se mai impune, le-au revocat.
De asemenea, se constată că, motivul pentru care instanţele judecătoreşti au dispus încetarea procesului penal urmat faţă de reclamant sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tăinuire, nu a fost acela al săvârşirii acestei infracţiuni, ci temeiul acestei măsuri a fost acela al existenţei unei cauze care înlătură răspunderea penală a părţii menţionate.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 30 din 18 martie 2010, a admis apelurile declarate de apelanţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 233 din 05 octombrie 2009 a Tribunalului Braşov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.O.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov; a respins apelul declarat de apelantul C.O.V. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul penal nr. 8741/197/2008, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. i1) C. proc. pen. şi a art. 221 alin. (2) C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.O.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză în perioada 26 mai 2008-09 octombrie 2008 şi în baza art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă de Judecătoria Braşov prin încheierea din data de 07 octombrie 2008. Totodată, s-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
Prin Decizia penală nr. 82/A din 24 martie 2009, Tribunalul Braşov a respins apelurile declarate de Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, inculpatul C.C.A. şi inculpatul B.P.V. împotriva sentinţei penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul penal nr. 8741/197/2008 pe care a menţinut-o.
În considerentele sentinţei s-a reţinut în ceea ce-l priveşte pe inculpatul C.O.V., infracţiunea din care provine bunul valorificat a fost săvârşită de fratele său anume inculpatul C.C.A.
Având în vedere dispoziţiile art. 149 C. pen. conform cărora fratele este rudă apropiată, instanţa a apreciat că în privinţa reclamantului din prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 221 alin. (2) C. pen. care stabileşte că „tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte". Constatând existenţa unei cauze de nepedepsire, instanţa a dispus - în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i1) C. proc. pen., încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.O.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen.
Judecătoria Braşov a reţinut, de asemenea, că sub aspectul laturii obiective, există acţiunea înlesnire a valorificării motorinei prin participarea alături de autor la găsirea unui cumpărător transportarea mărfii la locuinţa acestuia.
Sub aspectul laturii subiective s-a reţinut că reclamantul din prezenta cauză a acţionat cu intenţie directă, existând scopul prevăzut de lege, respectiv obţinerea unui folos material pentru sine ori pentru altul.
Raportat la lipsa oricăror probe din care să reiasă participarea inculpatului la săvârşirea furtului, instanţa a apreciat că acţiunea inculpatului C.O.V. întruneşte elementele constitutive infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., dar s-a reţinut existenţa unei cauze nepedepsire, motiv pentru care faţă de acesta instanţa a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tăinuire.
Rezultă astfel că, fapta de tăinuire a fost săvârşită de inculpatul C.O., că acesta a acţionat cu intenţie directă, iar ulterior s-a dovedit că există o cauză de nepedepsire.
Art. 504 C. proc. pen. stabileşte în mod limitativ cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.
Reclamantul nu s-a încadrat în niciuna din ipotezele prevăzute strict şi limitativ de art. 504 C. proc. pen., având în vedere că nu există nici o ordonanţă a procurorului sau hotărâre judecătorească care să stabilească nelegalitatea privării sau restrângerii de libertate a reclamantului.
Pe de altă parte, acesta nu a fost condamnat definitiv, astfel că nu au fost incidente nici dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Mai mult, s-a reţinut faptul că atât la data pronunţării sentinţei penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008 cât şi data soluţionării prezentei cauze, reclamantul se afla în penitenciar, fiind arestat în altă cauză.
Art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ale acestuia, consacră dreptul la libertate şi siguranţă şi prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale (...) c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune".
Din probele administrate în cauză a rezultat că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârşirea infracţiunii", impunându-se aducerea reclamantului în faţa autorităţilor competente.
Astfel, atât în raport de dispoziţiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecător pronunţate în cauză, ale dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie cât şi ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cererea formulată de reclamant nu a fost întemeiată.
Pe calea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat aspecte privind fondul litigiului care au fost analizate potrivit celor mai sus expuse.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs reclamantul C.O.V., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. trebuie interpretate în lumina Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale, iar angajarea răspunderii statului este obligatorie, în toate cazurile în care, măsura privativă de libertate dispusă în cursul procesului penal nu este urmată de o soluţie definitivă de condamnare;
- Susţinerea instanţei de apel potrivit căreia, reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., nu are fundament juridic, atâta timp cât instanţa penală nu a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, ci a dispus încetarea procesului penal;
- Instanţa de apel încalcă, de asemenea, legea deoarece în speţă nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, de vreme ce art. 504 alin. (2), (3) C. proc. pen. recunoaşte dreptul la despăgubiri a reclamantului;
- În legătură cu cuantumul daunelor pretinse de reclamant, din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din ultimele două decenii, rezultă că în cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., prejudiciul moral este prezumat, iar reclamantului nu incubă sarcina de a administra un probatoriu vast.
Recursul nu este fondat.
Prin sentinţa penală nr. 1684 din 02 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Braşov, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. i) C. proc. pen. şi art. 221 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului C.O.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în cauză în perioada 26 mai 2008-09 octombrie 2008 şi în baza art. 140 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constat încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea dispusă de Judecătoria Braşov prin încheierea din data de 07 octombrie 2008.
Judecătoria Braşov a reţinut, de asemenea, că sub aspectul laturii obiective, există acţiunea de înlesnire a valorificării motorinei prin participarea alături de autor la găsirea unui cumpărător şi transportarea mărfii la locuinţa acestuia.
Sub aspectul laturii subiective s-a reţinut că reclamantul din prezenta cauză a acţionat cu intenţie directă, existând scopul prevăzut de lege, respectiv obţinerea unui fals material pentru sine ori pentru altul.
În raport cu lipsa oricăror probe din care să rezulte participarea inculpatului la săvârşirea furtului, instanţa a apreciat că acţiunea inculpatului C.O.V. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., dar s-a reţinut existenţa unei cauze de nepedepsire, motiv pentru care, faţă de aceasta, instanţa a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tăinuire.
Prin urmare, fapta de tăinuire a fost săvârşită de inculpatul C.O.V. şi că acesta a acţionat cu intenţie directă, însă ulterior s-a dovedit că există o cauză de nepedepsire.
Din cuprinsul art. 504 C. proc. pen. rezultă că, orice persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repunerea de către stat a pagubei suferite.
În raport cu dispoziţiile textului de lege mai sus menţionat, instanţa de apel în mod judicios a statuat că reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., deoarece nu există nicio ordonanţă a procurorului sau hotărâre judecătorească care să stabilească neegalitatea privării sau restrângerii de libertate a reclamantului.
Mai mut, se reţine faptul că, atât la data pronunţării sentinţei penale nr. 1684 din 02 decembrie 2008, cât şi la data soluţionării cauzei menţionat, reclamantul s-a aflat în penitenciar, fiind arestat în altă cauză.
Art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ale acestuia, consacră dreptul la libertate şi siguranţă şi prevede că „nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale (…), dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune".
În cauza de faţă, rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârşirea infracţiunii", impunându-se aducerea reclamantului în faţa autorităţilor competente.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile C. proc. pen., ale hotărârilor judecătoreşti în cauză, ale dispoziţiilor art. 52 din Constituţie şi ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cererea privitoare la despăgubiri formulată de reclamant, nu are fundament juridic.
Faţă de cele reţinute, se constată că soluţia pronunţată de instanţa de apel este temeinică şi dată cu aplicarea corectă a legii.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi în consecinţă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.O.V. împotriva deciziei nr. 30Ap din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2286/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2284/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
