ICCJ. Decizia nr. 5880/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5880/2011

Dosar nr.6758/3/2010

Şedinţa publică din 8 iulie 2011

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale, prin dislocarea din zona de frontieră şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, măsură ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/27 iulie 1955.

În motivarea cererii sale, a arătat că la data de 18 iunie 1951, mama sa, M.G., a fost strămutată din zona frontierei de vest în comuna Frumuşiţa Nouă pentru că era macedoneană, stabilindu-i-se, totodată, şi domiciliu obligatoriu în această localitate, până la data de 27 iulie 1955, când au fost ridicate restricţiile respective.

Toată averea familiei a fost confiscată, distrusă sau însuşită de diverse persoane, iar membrii săi au suferit o serie de neajunsuri datorate lipsei unei locuinţe, confortului, asistentei medicale, hranei şi posibilităţii de a-şi câştiga existenţa, suferind în permanenţă de foame, sete, de căldură ori de frig.

Prin această măsură au fost cauzate mamei sale grave prejudicii materiale şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii de familie şi evoluţiei sale, i-a fost ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoarea şi reputaţia.

La momentul mutării forţate, într-un timp foarte scurt, fiind anunţaţi cu o oră înainte, nu au putut să ia cu ei nimic din ce aveau în gospodărie. Timp de mai multe zile au circulat în trenuri, în vagoane destinate animalelor, înghesuiţi până la refuz fără a putea respira, oprind o dată pe zi pentru a fi satisfăcute nevoile fiziologice şi pentru a mânca un pahar de lapte cu pâine.

După ajungerea la destinaţie, au fost lăsaţi pe câmp împreună cu alţi deportaţi, fiecare având un număr de identificare pe care erau obligaţi să îl poate asupra lor. Pentru a avea un acoperiş deasupra capului au improvizat cocioabe din ierburi uscate sau au făcut bordeie în pământ.

Prin sentinţa civilă nr. 969 din 8 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei M.G.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Reclamanta este fiica numitei M.G., care a decedat la data de 10 iulie 1976.

Împotriva mamei reclamantei a fost luată măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Frumuşiţa Nouă, prin dislocare din zona frontierei de vest. Această măsură a fost pusă în aplicare în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, de la data de 18 iunie 1951 şi până la 27 iulie 1955 când, urmare a Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, restricţiile au fost ridicate.

Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

În consecinţă, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendentul de gradul I, în speţă reclamanta, are dreptul de a solicita instanţei de judecată, după decesul persoanei care a suferit măsura administrativă cu caracter politic, mama sa, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ţinându-se seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că reclamanta a primit şi alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat, cu atât mai mult cu cât M.G. a decedat în anul 1976.

Legea nu stabileşte pentru aceste daune nici un cuantum minim, nici unul maxim, şi nici criterii unitare şi general aplicabile pentru stabilirea cuantumului lor, similar, de exemplu, Decretului-lege nr. 118/1990.

În aceste condiţii, revine instanţei rolul ca, în fiecare caz în parte, să aprecieze în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei care este cuantumul despăgubirilor.

În speţă, atingerea adusă drepturilor fundamentale ale mamei reclamantei la libertate şi la stabilirea domiciliului este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaştere a caracterului politic al respectivei măsuri administrative.

Mama reclamantei a suferit, în mod evident, o perturbare a vieţii sale de familie, a suferit atât fizic, ca urmare a lipsei de hrană, a lipsei unei locuinţe, a frigului în perioada iernii, cât şi psihic, prin îndepărtarea sa forţată din locul pe care şi l-a ales liber pentru a locui, prin părăsirea forţată a locuinţei şi bunurilor sale, cât şi ca urmare a modalităţii în care a fost transportată la momentul dislocării.

Raportat la această situaţie de fapt, având în vedere gravitatea suferinţelor resimţite de mama reclamantei, precum şi faptul că aceasta nu a primit şi alte despăgubiri şi statuând în echitate, tribunalul a apreciat că reclamantei i se cuvin despăgubiri în cuantum de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Reclamantă S.M. a susţinut că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă mama sa, M.G., timp de 4 ani, 1 lună şi 9 zile.

Reclamanta a solicitat a se avea în vedere şi recenta jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarele ce au ca obiect daune morale privind deţinuţii politici şi, nu în ultimul rând, practica C.E.D.O. în ceea ce priveşte daunele morale acordate pentru prejudicii morale.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a susţinut că măsura luată împotriva mamei reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu mai este necesară constatarea caracterului politic al măsurii administrative, alin. (2) al art. 4 excluzând cazurile care se încadrează în art. 3.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al condamnării, a arătat că mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci doar a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În subsidiar, dacă se va trece peste această apărare, a solicitat a se dispune cenzurarea cuantumului daunelor acordate, arătând că suma de 1.000 euro este mult prea mare.

A considerat că în aprecierea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuia să aibă în vedere practica C.E.D.O drept criteriu privind cuantumul despăgubirilor.

De asemenea, a solicitat a se avea în vedere că reclamanta a primit o satisfacţie echitabilă prin condamnarea în mod public a regimului comunist.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat schimbarea sentinţei civile apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că acţiunea este întemeiată, în ceea ce priveşte obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, a solicitat a se avea în vedere faptul că suma de 1.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani, cât mama reclamantei a fost dislocată într-o altă localitate, acordată de către instanţă, este exagerat de mare.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, s-a arătat că instanţa de contencios european are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate.

Ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire, al suferinţelor suportate de către mama reclamantei, pe perioada de 4 ani, cât a fost dislocată dintr-o localitate în alta, a faptului că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, se impune să fie cenzurat cuantumul daunelor morale, suma acordată cu acest titlu, respectiv 1.000 euro, fiind exagerat de mare.

De asemenea, solicită a se avea în vedere şi OUG nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, prin care s-au plafonat sumele ce se pot acorda pentru persoanele care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi, părţile neformulând întâmpinări.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 551/ A din 7 octombrie 2010, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a admis apelul declarat de reclamantă, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei apelate, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit la 4.000 euro, în echivalent lei, la data plăţii.

Curtea a reţinut că situaţia de fapt stabilită de prima instanţă nu a fost contestată de nici o parte.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: (lit. e)) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale M.A.I.

Curtea a reţinut că măsura luată împotriva mamei reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aceste împrejurări rezultând fără echivoc din adresa din 19 august 1993, eliberată de Ministerul Justiţiei – Direcţia Instanţelor Militare.

Curtea a constatat, totodată, că prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 (publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010 şi intrată, aşadar, în vigoare după pronunţarea sentinţei civile apelate) s-a modificat şi completat Legea nr. 221/2009, astfel încât s-a extins sfera situaţiilor în care instanţele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de victimele fostului regim politic comunist, între acestea regăsindu-se în prezent şi persoanele (ori, după caz, soţia sau descendenţii până la gradul al II-lea) împotriva cărora s-au luat, în perioada de referinţă, măsuri administrative cu caracter politic.

În raport de aceste noi dispoziţii legale, Curtea a constatat că, prin prisma efectului devolutiv al apelului, se impune reanalizarea acţiunii deduse judecăţii din perspectiva noilor norme cu caracter reparatoriu, incidente şi în cazul în care persoana ce pretinde despăgubiri a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel cum se pretinde de către reclamantă, invocând calitatea de descendentă a autorului său, persecutat în timpul fostului regim politic.

Curtea a reţinut, sub acest aspect, că în mod corect tribunalul a stabilit că măsura luată împotriva mamei reclamantei constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, Curtea, prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 221/2009, în actuala redactare, a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa prin stabilirea domiciliului forţat în altă localitate.

Cu privire la critica comună privind cuantumul despăgubirilor acordate, Curtea a făcut o analiză unitară a apelurilor pe acest aspect, sens în care a avut în vedere criteriile indicate în acest scop de art. 5 alin. (1)¹, introdus prin OUG nr. 62/2010.

Curtea a reţinut că perioada în care autoarea reclamantei a avut domiciliu forţat şi a fost dislocată este de 4 ani, o lună şi 9 zile, timp în care dreptul la liberă circulaţie i-a fost abuziv limitat.

În cauză, reclamanta a susţinut că se impune ca prejudiciul moral să fie evaluat la suma de 250.000 lei, justificând această solicitare prin descrierea evenimentelor petrecute la data dislocării autorului său.

Curtea a apreciat că, în cauză, probele administrate nu sunt de natură a conduce la o evaluare atât de mare a prejudiciului suferit.

Apreciind cuantumul daunelor morale în raport de criteriile generice de reparare a consecinţelor negative suferite de victima regimului comunist, Curtea a apreciat că recunoaşterea prin Legea nr. 221/2009 a posibilităţii acordării unei compensaţii pentru victimă tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, ce îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.

De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

În atare condiţii, Curtea a apreciat că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, inclusiv sub forma acordării unor despăgubiri morale, în scopul înlăturării, pe cât posibil, a tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, prin procurarea unor satisfacţii de ordin moral.

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, instanţa nu poate decât să aprecieze, în baza susţinerilor părţilor, raportat la elementele de fapt anterior prezentate şi în contextul realităţilor istorice, prejudiciul moral suferit de către autoarea reclamantei, principiul reparării integrale a prejudiciului neputând avea, într-o astfel de situaţie, decât un caracter aproximativ, dată fiind natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.

La cuantificarea prejudiciului suferit, Curtea a ţinut cont şi de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, statuând în echitate, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate.

În acest sens, a reţinut, spre exemplificare, soluţiile pronunţate în cauzele Barbu Anghelescu împotriva României (hotărârea din 05 octombrie 2005), Bursuc împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2004), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 24 mai 2007), Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003), Canciovici împotriva României, precum şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze similare.

Curtea a considerat că reclamanta nu a produs probe din care să rezulte intensitatea suferinţelor şi privaţiunilor care au fost suportate de autoarea sa, altele decât cele inerente luării unei asemenea măsuri restrictive de drepturi, atât în plan social, cât şi pe plan personal, afectiv.

De asemenea, a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, mamei reclamantei i-a fost deja recunoscută calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă, această recunoaştere având un caracter compensatoriu moral cel puţin parţial, de natură a asigura o satisfacţie rezonabilă din perspectiva prejudiciului moral încercat de victimă.

Curtea a mai reţinut şi că a trecut o perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, respectiv peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului şi prin măsurile adoptate de stat, inclusiv în sensul condamnării publice a regimului politic sub imperiul căruia au fost adoptate astfel de măsuri abuzive.

Ca urmare, Curtea a apreciat că suma globală de 4.000 euro este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit şi să respecte principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat pe apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către apelanta - reclamantă, faţă de soluţia de admitere a apelurilor acestor părţi.

Atât părţile, cât şi Ministerul Public au declarat recurs împotriva deciziei curţii de apel.

Recurenta - reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat modificarea soluţiei instanţei de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, respectiv stabilirea acestor despăgubiri la nivelul celor pretinse prin cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supusă autoarea sa, faptul că daunele morale suferite sunt imense şi numai sub aspectul că, pentru o perioadă de 4 ani, libertatea de mişcare sau dreptul de liberă circulaţie i-au fost abuziv încălcate, fără celelalte repercusiuni colaterale.

Susţine că suma de 4.000 euro nu reprezintă o reparaţie echitabilă, compensatorie şi proporţională cu daunele morale suferite, în condiţiile în care instanţa recunoaşte că, pentru o perioadă de 4 ani, mamei sale i-au fost totuşi încălcate abuziv anumite drepturi.

Chiar dacă nu există un echivalent pecuniar al suferinţei morale, instanţa de apel trebuia să ţină seama de toate cele expuse în acţiune, de realităţile crude din acele vremuri, dar arhicunoscute, fiind de notorietate perioada la care se face referire, existând numeroase relatări, documentare şi o mulţime de informaţii, astfel încât nu se poate susţine că nu a probat pretenţia dedusă judecăţii.

Suferinţele fizice şi psihice îndurate de către autoarea sa nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse, prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, asupra vieţii sociale în general.

Deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoare, reputaţie, nume, încredere acordată de societate, libertate de mişcare, dreptul la liberă circulaţie.

Este adevărat că repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate acestora, dar ele trebuie să ţină cont de importanţa valorilor morale lezate, iar suma acordată nu a ţinut cont de criteriile legale de apreciere.

Dacă valorile unui om nu pot fi preţuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor.

În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă victima şi nu trebuia să-şi motiveze soluţia prin raportare la limitările impuse de OUG 62/2010, ci la valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de C.E.D.O.

Instanţa de apel, dacă dorea să se refere la soluţiile C.E.D.O., putea să aibă în vedere şi ultima hotărâre în cauza Niţă contra României în care C.E.D.O. a hotărât că pentru doar 4 zile de reţinere abuzivă, Statul Român să fie obligat la plata sumei de 7.000 euro către petent.

Făcând, deci, un calcul matematic, rezultă că pentru o zi de reţinere Statul a fost obligat să plătească, cu titlu de daune morale, suma de 1.800 euro.

Totodată, în cauza Bursuc contra României, C.E.D.O. a hotărât să acorde petentului suma de 10.000 euro pentru 3 zile de reţinere ilegală şi o lună internare în spital, ceea ce diferă mult cu cei 4 ani la care autoarea reclamantei a fost supusă în regimul anterior, iar condiţiile sunt de necomparat.

În cauza Barbu Anghelescu contra României, pentru 10 zile de reţinere s-au acordat 7.000 euro. În ambele cauze s-au acordat despăgubiri morale de peste 700 euro/ zi reţinere ilegală.

În raport de aceste hotărâri C.E.D.O. şi de alte hotărâri pronunţate de instanţele româneşti, suma acordată este foarte mică.

De altfel, consecinţele dăunătoare au fost probate şi prin recunoaşterea şi condamnarea acestor abuzuri în „Raportul Final" întocmit de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, raport prezentat în Parlamentul României, motiv pentru care instanţa de recurs trebuie să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie, cu consecinţa majorării cuantumului lor.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat ca temei al nelegalităţii hotărârii dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza cărora a formulat următoarele critici:

1. În prezent nu mai există temei legal pentru acordarea de daune morale faţă de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Curtea Constituţională a reţinut că, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor, nu poate exista decât o obligaţie morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Prin urmare, Curtea a constatat că „a fortiori nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă ar exista vreo obligaţie a statului de a le acorda".

De asemenea, Curtea Constituţionala a reţinut prin aceeaşi deciziei că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative".

Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea 221/2009, care au acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.

Având în vedere că această dispoziţie, în baza căreia instanţa a acordat despăgubiri morale în cuantum de 4000 de euro, a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010, hotărârea instanţei de fond este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituţională a reţinut că există reglementări paralele şi anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 şi OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenta anticomunistă persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi răsturnare prin forţa regimului comunist instaurat in România, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, având în vedere aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, aşa cum a fost reglementata prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

2. În situaţia în care instanţa de recurs nu va găsi fondată prima critică, netemeinicia acţiunii reclamantei trebuie reţinută în baza următoarelor argumente:

a. Potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este şi măsura dislocării.

Din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat că mama reclamantei a fost strămutată din zona de vest în comuna Frumuşiţa Nouă, pentru o perioadă de 4 ani, 1 lună şi 9 zile, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Persoanele care au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. b) şi constau în echivalentul valorii bunurile confiscate ca efect al măsurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Cum, în speţă, mama reclamantei nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate.

b. Despăgubirile morale se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv prejudiciul, acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.

Astfel, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit de cel căruia i s-a aplicat măsura administrativă a dislocării, iar nu de soţul sau descendenţii acestuia, cum este cazul în speţă.

Dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moştenire, moştenitorii putând doar continua acţiunea introdusă de autorul lor.

Prin urmare, dacă s-ar accepta că descendenţii sau soţul ar putea introduce personal acţiune pentru repararea prejudiciului moral suferit de victima măsurii administrative a dislocării, atunci această soluţie ar trebui să aibă ca fundament o transmisiune a dreptului la reparaţie din patrimoniul defunctului în patrimoniul moştenitorilor săi.

O asemenea soluţie ar conduce la concluzia acceptării transmiterii pe cale succesorala a unui drept strict personal, soluţie singulară în sistemul de drept românesc.

Acceptarea ideii că soţul sau descendenţii până la gradul II ar putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, ar putea conduce la situaţii juridice unice, confuze şi inexplicabile din perspectiva tradiţiei sistemului legislativ românesc.

Astfel, teoretic, ar putea exista situaţii când o parte din patrimoniul defunctului (dreptul la repararea prejudiciului moral) este preluat de persoane străine de moştenire.

O asemenea soluţie ar contrazice principiile de bază ale transmiterii succesorale în dreptul românesc, ceea ce, în mod evident, nu a fost în intenţia legiuitorului.

Prin urmare, intenţia legiuitorului a fost în sensul că dreptul soţului sau descendenţilor de a obţine despăgubiri se naşte doar în condiţiile în care decesul celui care a suferit măsura administrativă a dislocării a intervenit după data intrării în vigoare a legii.

De asemenea, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive, beneficiarii acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se, în mod evident, la persoanele în viaţă, deoarece doar acestea mai pot exercita drepturi.

În speţă, mama reclamantei a decedat la data de 10 iulie 1996, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009.

c. Prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul I de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri şi anume cel al echităţii şi al dreptăţii. Astfel, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se îndepărtează de la scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor.

Prin urmare, suma de 4.000 de euro care a fost acordată de către instanţa reclamantei este nelegală, întrucât dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept exclusiv personal, ce nu se poate transmite prin moştenire, iar mama reclamantei, care a suferit efectiv prejudiciul, nu se mai afla în viaţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.

d. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani, 1 luna şi 9 zile, cât mama reclamantei a fost strămutată într-o altă localitate, este exagerat de mare.

Astfel, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând, că prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor asemenea dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator, pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Chiar dacă, în raport cu natura acestor daune nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenta unor anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atare eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea acestor valori, în măsura în care au fost afectate situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate.

Dificultatea de evaluare ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 250.000 euro solicitată de reclamantă prin acţiune.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prin urmare, la stabilirea cuantumului daunelor morale urmează a se avea în vedere perioada strămutării, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lipsirea de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare pentru cel strămutat şi familia sa.

e. Reclamanta nu a administrat suficiente probe din care să rezulte consecinţele măsurii administrative produse, pe plan fizic şi psihic, asupra autoarei reclamantei, măsura în care abuzul la care a fost supusă i-a afectat situaţia familială, profesională şi socială.

f. A trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, astfel încât a avut loc o atenuare semnificativă a prejudiciului moral.

g. CEDO are o jurisprudenţă constantă, în sensul că, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate, ca de exemplu în cauzele Vitan contra României, Pantea împotriva României.

Pe cale de consecinţă, recurentul-pârât solicită respingerea acţiunii şi, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat, întrucât suma de 4.000 euro este exagerat de mare.

Recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut nelegalitatea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit legea, sub următoarele aspecte:

a) Conform art. 5 alin. (1)¹ din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, sub imperiul căreia a fost pronunţată Decizia instanţei de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa judecătorească trebuia să ia în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999.

Majorând cuantumul daunelor morale de la 1.000 euro la 4.000 euro, instanţa nu a făcut o aplicare corectă a tuturor acestor criterii.

Analizând criteriul consecinţelor negative produse în plan fizic, psihic şi social, instanţa de apel a manifestat o mare doză de subiectivism în stabilirea în concret a sumei cuvenite cu titlu de daune morale, în condiţiile în care ea însăşi a recunoscut că reclamanta nu a produs probe din care să rezulte intensitatea suferinţelor şi privaţiunilor care au fost suportate de autoarea acesteia.

Referirea la deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate justifica alegerea făcută de instanţă în stabilirea cuantumului daunelor morale, acestea neavând incidenţă în cauza de faţă.

Deciziile enumerate de instanţa de apel privesc încălcări ale altor drepturi fundamentale decât cel al libertăţii de circulaţie şi de alegere a reşedinţei, săvârşite într-o epocă de după căderea regimului comunist, când abuzurile săvârşite de autorităţi au fost incomparabil mai puţine, sau chiar excepţionale, fiind, prin urmare, şi sancţionate mult mai sever.

Totodată, instanţa nu a dat relevanţa necesară împrejurării că persoana cu adevărat îndreptăţită la despăgubiri nu mai este în viaţă, iar de la încetarea măsurii administrative a trecut peste o jumătate de secol, timp în care ecoul suferinţelor îndurate s-a atenuat în mod semnificativ.

De altfel, reclamanta mai are un dosar pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă, cu nr. 6755/3/2010, în care solicită despăgubiri pentru aceleaşi motive ca în prezenta cauză, de data aceasta în numele tatălui, urmărind ca prin introducerea de cereri separate să obţină sume de bani care să depăşească plafonul maxim de 5.000 euro, prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din OUG nr. 62/2010 pentru descendenţii de gradul I, indiferent de numărul părinţilor care au suportat măsura administrativă.

În concluzie, suma de 1.000 euro reprezentând daune morale acordată de instanţa de fond reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului creat prin măsura administrativă cu caracter politic.

b) Obligarea Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă este nelegală.

Conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Art. 131 alin. (1) din Constituţie prevede că, „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor".

Potrivit art. 60 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, atribuţiile Ministerului Public în materie civilă sunt, printre altele, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile prevăzute de lege.

Formele concrete de participare a procurorului la procesul civil sunt prevăzute de art. 45 C. proc. civ.: pornirea procesului civil, participarea la judecata procesului civil prin punerea de concluzii, exercitarea căilor de atac, cererea de punere în executare a anumitor hotărâri.

Din toate aceste reglementări legale rezultă, cu claritate, rolul de participant al procurorului în procesul civil şi nu acela de parte care, căzând în pretenţii, ar putea suporta cheltuielile de judecată.

Procurorul şi, implicit, parchetul, ca formă de organizare profesională, nu sunt parte a raportului juridic dedus judecăţii, nu sunt titulari ai dreptului subiectiv contestat în justiţie de parte potrivnică.

Participarea Ministerului Public în cauzele civile se face în virtutea calităţii sale de organ al statului care veghează la respectarea legii în activitatea de judecată, acesta nefiind reprezentantul nici uneia dintre părţile litigante.

De altfel, participarea procurorului la judecarea cererilor de natura celei în speţă este obligatorie, în condiţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Aşadar, parte în raportul juridic de drept civil este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, doar acesta putând fi obligat, eventual, la plata cheltuielilor de judecată, în măsura în care are o culpă procesuală.

Ministerul Public nu este parte, participarea sa în cauză datorându-se doar unei obligaţii legale, aşa încât el nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, obligarea apelanţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la plata, în integralitate, a cheltuielilor de judecată, este nelegală.

Conform art. 276 C. proc. civ., când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

În speţă, instanţa de apel a admis în parte pretenţiile reclamantei, stabilind cuantumul despăgubirilor la valoarea de 4.000 euro, faţă de 250.000 euro cât s-a solicitat prin acţiune şi prin cererea de apel. Făcând un simplu calcul matematic, se poate observa că pretenţiile reclamantei au fost admise în proporţie de 1,6%, aşa încât, corelativ, şi cheltuielile de judecată aferente ar fi trebuit să fie suportate de partea perdantă în aceeaşi proporţie.

Astfel, dacă totalul acestor cheltuieli s-a pretins a fi în sumă de 500 lei (onorariu de avocat), iar acţiunea a fost admisă în proporţia sus-amintită, atunci şi imputarea acestor cheltuieli trebuia făcută în aceeaşi proporţie, 1,6% din suma de 500 lei reprezentând 8 lei.

De asemenea, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Raportat la această din urmă cerinţă, instanţa de apel ar fi trebuit să cenzureze cuantumul sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, micşorându-l, pentru următoarele motive:

Cauza în faza apelului a avut o dificultate redusă şi s-a judecat chiar la primul termen.

Toată activitatea avocatului reclamantei a constat în depunerea motivelor de apel şi a unor concluzii scrise, fără măcar o susţinere orală a acestora în faţa instanţei.

De altfel, atât concluziile scrise, cât şi motivele de apel depuse sunt o reiterare „copy paste" a susţinerilor din cuprinsul acţiunii introduse la instanţa de fond.

În sfârşit, instanţa de apel, obligând atât Statul Român, cât şi Ministerul Public la plata cheltuielilor de judecată, ar fi trebuit să dispună şi cu privire la modul în care fiecare dintre aceştia vor suporta aceste cheltuieli, într-una din variantele prevăzute de art. 277 C. proc. civ., respectiv, în mod egal, proporţional sau solidar.

Analiza instanţei de recurs.

Înalta Curte, exercitând controlul judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată ca nefondate următoarele critici:

1. Critica din recursul pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice referitoare la efectele, în speţă, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susţinerilor recurentului-pârât, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce nici un efect în privinţa dreptului reclamantei la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluţionării cauzei în etapa procesuală a recursului.

Faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamantă şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanţă este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Noţiunea de „bunuri" din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate" şi, deci, „bunuri" în sensul acestei dispoziţii.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale", cât şi „valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noţiunea de „speranţă legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, par.52).

Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.

De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de „lege", proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.

De altfel, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care, ca şi reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile acordate de instanţă, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi „substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.

Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.

În concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamantei, ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Rezultă că, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs pentru motivul incompatibilităţii cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta deoarece, potrivit art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naştere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, ce intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părţii câştigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun".

Or, reclamanta este titulara unui „bun" în sensul Convenţiei, devreme ce ea este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive de recunoaştere a dreptului pretins. Este vorba despre Decizia din apel, supusă recursului, prin care a fost confirmată sentinţa fondului de recunoaştere, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a dreptului reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supusă în perioada comunistă.

2.a. Critica vizând greşita acordare a despăgubirilor morale în cazul măsurii administrative a dislocării într-o altă localitate nu este fondată.

Contrar susţinerilor recurentului, Legea nr. 221/2009 conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

Astfel, art. 5 din Legea nr. 221/2009 a prevăzut în alin. (1) că:

„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (…);

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (…);

c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".

Susţinerea recurentului în sensul că legea prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit doar prin condamnare, nu şi prin măsuri administrative cu caracter politic se bazează pe realitatea că la lit. a) din textul anterior redat se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Chiar dacă din punct de vedere gramatical argumentul recurentului este just, voinţa legiuitorului, dedusă din interpretarea logico-sistematică şi teleologică a legii, este aceea de recunoaştere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul moral atât în cazul condamnărilor cu caracter politic, cât şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.

În acest scop, dispoziţia cuprinsă la alin. (1) lit. a) trebuie corelată cu cea din preambulul acestui alineat, care se referă deopotrivă la persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Totodată, aşa cum indică însuşi titlul actului normativ, Legea nr. 221/2009 priveşte condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora.

Din această asimilare operată chiar de legiuitor, rezultă că intenţia acestuia a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate din motive politice, cât şi persoanele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.

Această intenţie a legiuitorului a fost confirmată ulterior prin OUG nr. 62/2010 care, deşi a fost între timp declarată neconstituţională, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, este edificatoare pentru rezolvarea problemei de drept ce interesează în speţă.

Prin OUG nr. 62/2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat, în sensul că s-a prevăzut„acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (…)".

Aşa după cum rezultă din succinta expunere de motive plasată în partea introductivă a actului normativ, OUG nr. 62/2010 a fost adoptată exclusiv în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor care să menţină echilibrul bugetar, în pericol a fi periclitat, nu şi în scopul de a extinde sfera persoanelor ce urmau a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Referirea din paragraful anterior redat la persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pe lângă referirea la cele condamnate, are semnificaţia unei clarificări a textului iniţial şi nu a extinderii ariei sale de aplicare.

Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.

Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.

Faţă de toate aceste considerente, care suplinesc motivarea instanţei de apel, urmează a se reţine că hotărârea recurată, prin care se recunoaşte dreptul reclamantei la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de mama sa prin dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.

2.b. Nefondată este şi critica potrivit căreia descendenţii victimei regimului comunist nu pot beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, faţă de caracterul personal al dreptului la repararea prejudiciului moral.

Aceasta deoarece, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din lege dau dreptul la despăgubiri nu doar persoanelor care au suferit condamnări politice sau măsuri administrative, dar şi soţului supravieţuitor şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv.

Or, reclamanta este descendenta subiectului măsurii administrative cu caracter politic în gradul prevăzut de lege, astfel că are dreptul la despăgubiri conform textului de lege anterior menţionat.

Nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia s-ar fi putut recunoaşte dreptul reclamantei la despăgubiri doar în ipoteza în care autoarea sa ar fi decedat după intrarea în vigoare a legii.

Textul de lege nu impune o asemenea condiţionare, nefăcând distincţie după cum decesul autorului a survenit înainte sau după apariţia actului normativ şi, prin urmare, ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus ( unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face).

2.c. Critica privitoare la greşelile legiuitorului în elaborarea Legii nr. 221/2009 nu poate fi primită, întrucât judecătorul este chemat să aplice legea, nu să o critice şi/ sau să o abroge, depăşind astfel atributele puterii judecătoreşti.

2.d. Pârghiile prin care se poate cenzura legea nu sunt de competenţa instanţei de judecată învestită cu o acţiune civilă în despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

2.e. Critica referitoare la insuficienţa probelor, fiind o critică de netemeinicie, nu poate fi primită, având în vedere că cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este posibilă în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Făcând o analiză comună criticilor formulate de toţi recurenţii pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, inclusiv din perspectiva motivului de ordine publică referitor la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, invocat din oficiu, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Atât părţile, cât şi Ministerul Public, participant obligatoriu în proces potrivit legii, au contestat dimensiunea daunelor morale acordate, fiecare aducând propriile sale argumente în majorarea şi, respectiv, reducerea cuantumului stabilit de instanţa de apel.

Ceea ce are competenţa să verifice instanţa de recurs este dacă, prin raportare la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, din această perspectivă, se impută curţii de apel greşita cuantificare a daunelor morale, pe motiv că s-ar fi ignorat criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie şi că nu s-ar fi ţinut cont de principiile proporţionalităţii şi echităţii.

Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1)¹ că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999.

Rezultă că, în absenţa unor criterii legale stricte şi limitative de cuantificare a daunelor morale, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor pe acest aspect.

Jurisprudenţa are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii obiective de cuantificare a daunelor.

Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale şi de condiţii decente de trai, obligarea de a munci forţat produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional. Astfel de măsuri lezează demnitatea, libertatea individuală, drepturi personale patrimoniale ocrotite de lege şi au drept consecinţă un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.

În stabilirea întinderii acestei compensaţii însă, un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică şi o doză de aproximare, atât timp cât legea nu stabileşte etaloane precise.

Cu toate acestea, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje pentru atenuarea suferinţelor morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În termenii C.E.D.O., criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii. În acest scop, instanţa europeană a statuat că despăgubirile acordate nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Caracterul subiectiv al aprecierii cuantumului daunelor morale, prin natura lor greu de cuantificat, în absenţa unor criterii ferme de referinţă, pentru fiecare caz în parte, nu trebuie să prevaleze unor criterii obiective.

În speţă, deşi instanţa de apel s-a raportat, atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, la criteriile în materie consacrate de lege, doctrină şi jurisprudenţă, acest demers a fost raportat la plafonarea impusă de OUG nr. 62/2010 în privinţa cuantumului despăgubirilor.

Dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, stabilindu-se o limitare a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au suferit condamnări politice sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, au fost însă declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, iar potrivit art. 147 alin. (1), dispoziţiile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of.

În consecinţă, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, în prezent nu mai există o limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că soluţia curţii de apel, aceea de cuantificare a daunelor morale în funcţie de plafonul impus de OUG nr. 62/2010, şi-a pierdut fundamentul juridic.

Aşa fiind, faţă de motivul de ordine publică referitor la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, invocat din oficiu, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune admiterea tuturor recursurilor şi casarea deciziei recurate cu trimitere la aceeaşi curte de apel, pentru ca judecata să fie reluată pe aspectul cuantificării daunelor morale, ţinându-se seama că nu mai există o limitare a cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În acest scop, instanţa de trimitere va avea în vedere, prin raportare la circumstanţele particulare ale speţei, criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie, respectiv durata măsurii administrative aplicate autoarei reclamantei, consecinţele negative suferite de autoarea reclamantei în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată autoarei reclamantei situaţia familială, profesională sau socială, măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 sau OUG nr. 214/1999. Totodată, va avea în vedere, sub formă de apărări, criticile tuturor recurenţilor relative la cuantumul daunelor morale, inclusiv cele vizând atenuarea prejudiciului prin trecerea timpului, respectarea criteriului echităţii şi principiului proporţionalităţii.

În ce priveşte recursul Ministerului Public, admiterea acestuia se justifică şi din perspectiva criticii vizând greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, participarea Ministerului Public în cauzele civile se face în virtutea calităţii sale de organ al statului care veghează la respectarea legii în activitatea de judecată, acesta nefiind reprezentantul nici uneia dintre părţile litigante.

Conform art. 45 alin. (2) C. proc. civ., chiar şi atunci când procurorul a pornit acţiunea, el nu devine parte decât, cel mult, în sens procesual, titularul dreptului la care se referă acţiunea urmând a fi introdus în proces.

Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Prin urmare, dat fiind rolul său de participant la proces şi nu de parte, în sarcina acestuia nu se poate stabili o culpă procesuală, astfel că neputând cădea în pretenţii, nu poate fi obligat nici la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de considerentele precedente, reţinând ca incident, în limitele arătate, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi alin. (5) C. proc. civ., să dispună admiterea recursurilor declarate de reclamanta S.M., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pe aspectul cuantificării daunelor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de reclamanta S.M., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 551/ A din 7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 614/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 4391/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 5880/2011. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5880/2011. Civil