ICCJ. Decizia nr. 614/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 614/2011
Dosar nr. 31529/3/2008
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2011
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 13 august 2002, reclamantele S.A. şi M.E. au chemat în judecată pârâţii C.E., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC R. SA solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC R. SA, în calitate de mandatar al vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti şi C.E. în calitate de cumpărător.
Prin sentinţa civilă nr. 945 din 12 februarie 2003, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă, reţinând, în esenţă că, reclamantele nu au făcut dovada vocaţiei concrete la moştenirea surorii lor, S.R., născută S.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin Decizia civilă nr. 1916/ A din 2 octombrie 2003, a menţinut sentinţa primei instanţe.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat Decizia civilă de mai sus, a anulat sentinţa pronunţată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
La data de 20 iulie 2005 cauza s-a scos de pe rol şi s-a înaintat la Tribunalul Bucureşti, iar în temeiul dispoziţiilor art. II, art. IV rap. la art. 297 alin. (1) din Legea nr. 219/2005 această instanţă a înaintat, la rândul său cauza la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti spre competentă soluţionare.
Reclamantele şi-au precizat acţiunea faţă de faptul că pârâta, în recurs, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat între SC A. SA în calitate de vânzător şi C.E. şi C.I., în calitate de cumpărători, privind apartamentul 5, imobilul situat în Bucureşti, Str. C.N., solicitând să se constate nulitatea absolută a acestuia pentru fraudă la lege.
Prin sentinţa civilă nr. 3956 din 17 mai 2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată, a admis acţiunea precizată şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996. Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant, instanţa de fond a reţinut că asupra acesteia s-a pronunţat instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 1916/2003 şi instanţa de fond la data de 23 martie 2006, iar în ce priveşte excepţia lipsei interesului, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată având în vedere actele depuse la dosar de reclamante.
Prin Decizia civilă nr. 615/ A din 17 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis apelurile şi a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, a anulat sentinţa apelată şi a constatat că tribunalul este instanţa competentă material.
Dosarul a fost astfel înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, sub nr. 31529/3/2008.
În faţa acestei instanţe, pârâta C.E. a invocat excepţia lipsei interesului în promovarea cererii de chemare în judecată a reclamantelor, întrucât, prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul ar redeveni proprietatea statului român. Acestea nemaifiind în termenul legal de a introduce a cerere de revendicare pe Legea nr. 10/2001 sau pe Legea nr. 112/1995, acest imobil nu ar putea deveni automat proprietatea reclamantelor prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, proprietar fiind în continuare statul cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au fost niciodată proprietarele apartamentului.
Pe de altă parte, reclamantele nu justifică un interes născut şi actual, întrucât nu au făcut dovada calităţii de moştenitor prin certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995.
De asemenea, reclamanta S.A. a solicitat restituirea parterului şi etajului 1 al imobilului, nicidecum apartamentul nr. 5, situat la etajul II, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, iar prin răspunsul la interogatoriu, reclamanta M.E. a recunoscut faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu avea depusă cerere de restituire a imobilului în natură în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 124 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins excepţia lipsei de interes a reclamantelor, iar pe fond, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat între pârâţii Municipiul Bucureşti, prin SC A. SA, în calitate de vânzătoare şi C.E. şi C.I., în calitate de cumpărători.
În ce priveşte excepţia lipsei de interes, tribunalul a constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
În primul rând, tribunalul a apreciat că excepţia invocată nu poate fi primită prin raportare la faptul că, în instanţa de recurs, s-a stabilit că reclamantele au calitate procesuală activă - or, în cazul solicitărilor de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, cererea poate fi formulată de orice persoană care are interes; stabilind deci că reclamantele au calitate procesuală activă, implicit, instanţa de recurs a stabilit şi faptul că acestea au interes în formularea cererii.
Pe de altă parte, argumentele privind lipsa calităţii de moştenitor şi inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantelor nu mai pot fi primite prin prisma faptului că, astfel cum s-a arătat anterior, în instanţa de recurs, s-a stabilit că reclamantele au calitate procesuală activă, aceste aspecte fiind analizate în mod expres şi fiind obligatorii pentru instanţele de fond, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Nici argumentul referitor la componenţa imobilului, în sensul că o parte din acesta e posibil să fi fost înstrăinat de familia reclamantelor nu a fost dovedit, iar reclamantelor nu li se poate cere să facă dovada unui fapt negativ (faptul că nu a fost făcută nici o înstrăinare); dimpotrivă, pârâţii trebuiau să facă dovada faptului pozitiv contrar, în sensul că au fost efectuate înstrăinările pretinse.
Nu a fost primită nici susţinerea potrivit căreia reclamantele nu justifică un interes legitim întrucât, prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul ar redeveni proprietatea statului român.
Nu a fost primit nici argumentul că reclamanta S.A. ar fi făcut o cerere de restituire pentru parter şi etajul 1, nicidecum pentru etajul II apartamentul nr. 5, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, iar reclamanta M.E. a recunoscut faptul că nu a formulat cerere de restituire a imobilului în natură în baza Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât acesta reprezintă un aspect de fond.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul situat în Bucureşti, str. C.N., Sector 2, a fost proprietatea părinţilor reclamantelor, F. şi I.S., acesta fiind cumpărat cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1933.
Imobilul a fost partajat conform actului de partaj din 13 octombrie 1944, etajul doi revenind surorii reclamantelor, R.S., decedată la 27 februarie 1968, reclamantele fiind moştenitoarele acesteia.
De altfel, calitatea procesuală activă a reclamantelor a fost stabilită de instanţa de recurs într-un ciclu procesual anterior.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 6925 din anexă, pe numele mamei reclamantelor, tribunalul apreciind că naţionalizarea a fost făcută fără titlu.
Raportând prevederile Decretului nr. 92/1950 la Constituţia din 1948 care era în vigoare la data adoptării sale, se constată că acestea nu pot fi considerate constituţionale.
Art. 8 din Constituţia din 1948 statua în sensul că „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială", iar potrivit art. 10 „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie."
Decretul nr. 92/1950 încălca aceste dispoziţii, deoarece nu ocrotea proprietatea cetăţenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită profesie şi aparţineau unei anumite clase sociale şi crea o diferenţiere între cetăţenii români contrară art. 16 din Constituţie ce stabilea principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor români.
Totodată, Decretul nr. 92/1950 era contrar şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi pe care România era obligată să o respecte fiind semnatară şi încălca art. 481 C. civ., potrivit cărui "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Cu excepţia exproprierii, legea, privită ca titlu, este un mod de dobândire şi nu de pierdere a proprietăţii şi vizează situaţia în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terţilor, iar nu de patrimoniul terţilor în favoarea sa, deoarece nu se poate dispune de bunurile altuia, atributul dispoziţiei aparţinând exclusiv proprietarului; ca atare, trecerea imobilului în patrimoniul statului, în situaţia în care nu este vorba de o expropriere, nu poate reprezenta un titlu al statului potrivit art. 645 C. civ., ci este doar un instrument probatoriu autoconstituit de stat în scopul justificării deposedării proprietarului.
Mai mult, naţionalizarea părţii din imobil care face obiectul cauzei de faţă s-a făcut cu încălcarea decretului însuşi şi pe numele altui proprietar.
În consecinţă, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamantele şi-au păstrat calitatea de proprietare ale apartamentelor naţionalizate, iar statul nu a fost niciodată proprietar al imobilului, acesta având numai posesia şi, în aceste condiţii, nu putea să vândă ceea ce nu îi aparţinea.
De asemenea, potrivit Legii nr. 112/1995, nu puteau fi vândute decât imobilele preluate cu titlu, ceea ce nu este şi cazul imobilului din prezenta acţiune.
În plus, la data de 18 decembrie 1996, statul, prin SC A. SA, a vândut apartamentul 5 din imobil către pârâţii C.E. şi C.I., în condiţiile în care erau depuse cereri de restituire a imobilului, inclusiv a apartamentului 5, în baza Legii nr. 112/1995, nesoluţionate datorită intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 încetându-şi activitatea.
Ca atare, este evident că statul a fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare, cu atât mai mult cu cât SC A. SA a recunoscut în răspunsul la interogatoriu că a încheiat contractul fără să solicite relaţii de la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995.
În ceea ce îi priveşte pe pârâţii C.E. şi Ion, aceştia nu pot invoca buna credinţă, deoarece cu minime diligenţe ar fi putut constata că urmează să încheie un contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil cu privire la care se formulase cerere de restituire în natură.
În consecinţă, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată precizată şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996 încheiat între pârâţii Municipiul Bucureşti, prin SC A. SA, în calitate de vânzătoare, şi C.E. şi C.I., în calitate de cumpărători.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi C.E.
Prin apelul formulat, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că soluţia pronunţată prin care instanţa a admis acţiunea formulată de reclamante şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996 este greşită, deoarece trebuie avut în vedere dacă au fost respectate, la momentul perfectării actului de vânzare - cumpărare, condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ.: părţile au avut capacitatea de a contracta, obiectul a fost determinat şi se afla în patrimoniul pârâtei la momentul vânzării, iar cauza a fost licită, nefiind prohibită de lege.
Astfel, nu se poate reţine o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare mai ales că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 9 şi ale art. 14 din Legea nr. 112/1995.
La rândul său, pârâta C.E. a susţinut că instanţa de fond a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea reală, imobilul care a făcut obiectul actului de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată fiind dobândit de Statul Român cu titlu, altul decât cel invocat de reclamante şi de la altă persoană decât cele invocate prin acţiunea introductivă.
Instanţa de recurs, în primul ciclu procesual s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantelor, fără a stabili dacă acestea au sau nu calitate de moştenitor conform prevederilor Legii nr. 36/1995 şi nici nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei interesului legitim invocate ulterior în al doilea ciclu procesual.
Hotărârea se bazează pe o interpretare nelegală a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 sub imperiul căreia s-a încheiat actul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în temeiul căreia reclamantele au formulat cereri de revendicare pentru alte imobile decât cel cu privire la care se referă contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, referindu-se la proprietarii ale căror imobile au fost preluate abuziv, pentru moştenitorii acestora cerându-se îndeplinirea condiţiei legale de moştenitor, calitate ce nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită, singura facilitate fiind repunerea succesibililor în termenul de acceptare a moştenirii, facilitate introdusă prin Legea nr. 10/2001, adoptată ulterior întocmirii actului de vânzare - cumpărare.
Acţiunea este inadmisibilă faţă de prevederile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, iar hotărârea contravine Legii nr. 1/2009 care, chiar dacă a fost publicată în M. Of. după pronunţarea hotărârii apelate, trebuie avută în vedere la soluţionarea apelului de fată.
Reclamantele nu au făcut niciodată dovada calităţii de moştenitor conform legii române, succesiunea după defuncta R.S. nefiind dezbătură conform art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, astfel încât respingerea excepţiei privind lipsa interesului legitim al reclamantelor este neîntemeiată.
La data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nu exista nici un impediment legal pentru întocmirea acestuia sau care să afecteze valabilitatea sa, deoarece reclamantele au formulat cererile de revendicare după anul 2001 şi deşi au revendicat mai multe apartamente nu au dobândit nici unul dintre acestea, nici măcar cele cu privire la care au invocat propriul drept de proprietate, nefăcând niciodată dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi nici nu au primit măsuri compensatorii.
Instanţa confundă calitatea de proprietari cu împrejurarea că s-ar fi formulat o cerere de revendicare ignorând faptul că depunerea unei notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu constituie dovada calităţii de persoană îndreptăţită sau de proprietar şi cum reclamantele nu au urmat niciodată calea prevăzută de legile speciale, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea de fată este inadmisibilă, instanţa de fond ignorând această decizie obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat referitor la faptul că reclamanta S.A. a făcut cerere de restituire pentru parter şi etajul I şi nu şi pentru etajul II unde este situat apartamentul nr. 5.
Contradicţia dintre considerente şi dispozitiv este elocventă şi atunci când tribunalul reţine că apelanta - pârâtă şi soţul acesteia au fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 1006 întrucât cu minime diligente ar fi putut constata că urmează să încheie un contract de vânzare - cumpărare cu privire la care se formulase cerere de restituire în natură.
Apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi C.E. au fost respinse de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 28/ A din 18 ianuarie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 688 din 27 aprilie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a statuat în mod irevocabil că imobilul situat în Bucureşti, str. C.N., a fost proprietatea numiţilor F.S. şi I.S. conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1933 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat şi ca urmare a decesului lui I.S., între soţia supravieţuitoare şi fiicele acestuia a intervenit un act de partaj autentificat din 13 octombrie 1944, etajul 2 al imobilului revenind în proprietate exclusivă fiicei defunctului R.S. Aceasta a decedat la data de 27 mai 1968 în Buenos Aires, fiind moştenită de surorile sale, reclamantele din prezentul proces ca urmare a neacceptării succesiunii de către soţul supravieţuitor.
La data de 1 februarie 1992 soţul defunctei, S.P.P., a declarat în faţa notarului public N.H. din New York că nu a făcut nici un act de acceptare expresă, tacită sau forţată cu privire la succesiunea defunctei sale soţii, înţelegând să rămână străin de succesiune şi, prin aceeaşi declaraţie confirmă că singurele moştenitoare sunt reclamantele.
Instanţa de casare a mai reţinut prin Decizia de mai sus că soluţia instanţelor de fond şi de apel prin care a fost respinsă acţiunea reclamantelor ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă, este greşită deoarece vocaţia succesorală a reclamantelor faţă de succesiunea defunctei R.S. era dovedită cu această declaraţie, cu actul de partaj de pe urma tatălui reclamantei şi defunctei şi actele de stare civilă depuse la instanţa de fond din care rezultă că reclamantele sunt surorile defunctei, fostă proprietară a imobilului şi că pe de altă parte, în condiţiile în care reclamantele au dovedit legătura de rudenie cu defuncta şi au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 erau aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. problema de drept a calităţii procesuale active a reclamantelor a fost dezlegată cu putere de lucru judecat.
În ce priveşte criticile vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între SC A. SA în calitate de vânzător şi C.E. şi C.I. în calitate de cumpărători, privind apartamentul nr. 5 din imobilul din Bucureşti, Str. C.N., s-a reţinut că statul nu a dovedit calitatea de proprietar la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, iar preluarea imobilului din litigiu prin Decretul nr. 92/1950 este o preluare fără titlu.
O dată ce s-a statuat asupra modalităţii de preluare de către stat a imobilului din litigiu, în sensul că acesta a fost preluat fără un titlu valabil, consecinţa juridică este aceea care se regăseşte în dispoziţia art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi anume că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării şi statul nu a devenit niciodată proprietar şi nu putea dispune cu privire la un asemenea bun care se afla în posesia statului fără titlu.
Instanţa de apel nu a primit nici susţinerea potrivit căreia instanţa de fond ar fi ignorat dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cadrul procesual de faţă este distinct de acţiunea în revendicare la care face referire Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obiectul acţiunii de faţă fiind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Fiind lămurită irevocabil chestiunea calităţii procesuale active a reclamantelor, în mod corect a fost soluţionată şi excepţia privind lipsa interesului legitim al acestora, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, în general, putând fi formulată de orice persoană interesată, iar în cazul de faţă, reclamantele au dovedit interesul în recuperarea bunului lor în natură.
La data de 27 iulie 1996, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamantele au formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II şi III din imobilul din litigiu, astfel că, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi ale HG nr. 11/1997 procedura de vânzare către chiriaşi a apartamentelor pentru care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia suspendată.
Prin urmare, tribunalul a aplicat şi interpretat corect atât dispoziţiile art. 948 C. civ. cât şi ale art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995 şi pe cale de consecinţă, a constatat că pârâtul a dispus, prin actul de vânzare lovit de nulitate, asupra unui imobil care nu se afla în patrimoniul său, iar cauza a fost ilicită, neputându-se reţine ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei sancţiuni şi anume, aceea a bunei credinţe.
Sub acest din urmă aspect, s-a reţinut corect că atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au fost de rea - credinţă procedând la încheierea actului de vânzare - cumpărare contrar dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995 şi ale HG nr. 11/1997 deşi exista o cerere de restituire în natură în privinţa imobilului, iar cumpărătorul unui asemenea bun, de o valoare deosebită şi supus unei reglementări speciale, trebuia să depună diligentele unui cumpărător de bună - credinţă, în sensul de a nu fi eludate dispoziţiile mai sus-menţionate, vânzătorul a procedat, la rândul său, la înstrăinarea imobilului cu ignorarea normelor juridice în vigoare.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti, precum şi C.I. şi C.E.
I. Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat următoarele critici:
Legea nr. 112/1995 nu impunea chiriaşilor care îşi manifestau intenţia de a cumpăra imobilul în care locuiau să verifice situaţia imobilului. Chiriaşul cumpărător (pârâta din prezenta cauza) deţinea la momentul intrării în vigoare a legii un contract de închiriere valabil cu privire la imobilul în cauză şi nu a făcut decât să-şi exprime opţiunea de cumpărare a acestuia.
În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cererea pârâtei s-a avizat favorabil de către oficiul juridic al societăţii vânzătoare, reclamanta nu locuia în imobil, iar la momentul respectiv imobilul nu era liber, astfel încât chiar dacă ar fi formulat cerere in condiţiile acestei legi, reclamanta nu putea beneficia de restituirea în natură a imobilului.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, atât proprietarii şi moştenitorii acestora, cât şi chiriaşii puteau formula cereri, iar rezolvarea uneia nu este condiţionată de cealaltă.
Întrucât pârâta subdobânditoare a fost de bună credinţă, în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actul atacat nu este lovit de nulitate absolută, reclamanta nefăcând dovada notificării acesteia în sensul de a nu purcede la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispoziţiilor Constituţiei din 1948 şi art. 481 C. civ., precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului întrucât acesta nu a fost declarat neconstituţional, aşa încât a fost un act normativ valabil care a produs efecte juridice.
II. În recursul lor, pârâţii C.E. şi C.I. au formulat următoarele critici:
1. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi ceea ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
Astfel, în primul ciclu procesual, conform cererii de chemare în judecată părţile erau: M.E. şi S.A. - reclamante, C.E. - pârâtă, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General - pârâtă şi SC R. SA - pârâtă, iar obiectul „constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între SC R. SA şi C.E."
După primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă Tribunalului Bucureşti, instanţă care şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 care, deşi cauza se afla în al doilea ciclu procesual, a admis introducerea în cauză a altor persoane, respectiv C.I. şi S.C. Apolodor S.A., contrar dispoziţiilor art. 57 alin. (3) C. proc. civ. şi schimbarea obiectului cauzei, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului dintre C.E. şi C.I. pe de o parte şi SC A. SA pe de altă parte (în locul celui precizat în acţiune dintre C.E. şi SC R. SA), încălcând prevederile art. 132 alin. (1), alin. (2) din C. proc. civ.
Cu privire la această împrejurare a fost invocată inadmisibilitatea schimbării obiectului acţiunii şi a părţilor în al doilea ciclu procesual, excepţie respinsă de instanţă prin încheierea din 23 martie 2006.
Deşi prin Decizia civilă nr. 615 din 17 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, a anulat sentinţa civilă nr. 3956 din 17 mai 2007 a Judecătoriei Sector 2, reţinând cauza spre rejudecare, instanţa de rejudecare nu a soluţionat excepţia de inadmisibilitate a schimbării obiectului cauzei şi a chemării în judecată a altor persoane în al doilea ciclu procesual.
Cu ocazia judecării apelului de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, instanţa de asemenea nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii de inadmisibilitate, astfel încât judecarea apelului în alt cadru decât cel stabilit prin Decizia civilă 688 din 27 aprilie 2005, faţă de alte părţi şi alt obiect constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanţa nepronunţându-se cu privire la actul şi părţile menţionate în acţiunea introductivă din primul ciclu procesual, ci cu privire la alt act menţionat în al doilea ciclu procesual şi cu privire la alte părţi, de asemenea menţionate în al doilea ciclu procesual.
2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;
a. Instanţa a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea reală, imobilul care a făcut obiectul actului de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată (în al doilea ciclu procesual), fiind dobândit de statul român cu titlu, altul decât cel invocat de reclamante (Decretul 92/1950) şi de la altă persoană decât cele invocate prin acţiunea introductivă. În aceste condiţii, Statul român a fost un vânzător de bună credinţă.
b. Instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la un alt act juridic (contractul dintre SC A. SA şi C.E. şi Ion) decât cel precizat în acţiunea introductivă (contractul de vânzare-cumpărare dintre SC R. SA şi C.E.) şi cu privire la alte părţi decât cele precizate în cererea de chemare în judecată.
c. În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantelor, fără a stabili dacă acestea au sau nu calitate de moştenitor conform prevederilor Legii 36/1995 şi nici nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei interesului legitim invocată ulterior, în al doilea ciclu procesual.
d. Intimatele - reclamante nu au calitatea de cetăţeni români şi nici aceea de foşti proprietari sau moştenitori ai acestora şi, ca atare, în accepţiunea Legii nr. 112/1995, nu pot să formuleze cereri referitoare la imobilele naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, actul normativ conţinând referiri doar la aceste categorii de persoane, iar noţiunea de persoane îndreptăţite a fost introdusă prin Legea nr. 10/2001, act normativ ulterior ce nu are aplicabilitate în cauza de faţă.
e. Nefiind subiecţi ai Legii nr. 112/1995, intimatele reclamante nu au un interes legitim în promovarea prezentei acţiuni.
f. În sensul celor susţinute, se invocă Decizia nr. 2467 din 29 martie 2005, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul formulat de o reclamantă într-o cauză similară celei de faţă, reclamanta având calitatea de soră a defunctei de la care a fost preluat bunul, bun dobândit ca dotă, defuncta având un soţ supravieţuitor, fără copii. Instanţa supremă a reţinut că în conformitate cu prevederile Legii nr. 36/1995, dovada calităţii de moştenitor se face cu certificatul de moştenitor sau cu certificatul de calitate de moştenitor.
g. Cererea făcută în anul 1996 a fost tardiv introdusă, fiind înregistrată la Consiliul Local al Sectorului 2 la data de 27 iulie 1996
h. Cum legea 112/1995 a fost publicată în M. Of. al României nr. 279 din 29 noiembrie 1995, legea intrând în vigoare la 60 de zile după publicarea sa, deci la 27 ianuarie 1996, termenul de depunere a cererilor de restituire (pentru persoanele îndreptăţite, aici nefiind cazul) a fost de 6 luni de la intrarea în vigoare, deci până pe 26 iulie 1996. Rezultă că cererea a fost şi tardiv introdusă, astfel încât la data încheierii contractului de vânzare cumpărare fuseseră respectate pe deplin condiţiile prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, respectiv se împlinise termenul prevăzut de art. 14 acordat foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora de a revendica.
i. Hotărârea se bazează pe o interpretare nelegală a textului Legii, atât Legea nr. 112/1995 sub imperiul căreia s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată, cât şi Legea nr. 10/2001 în temeiul căreia reclamantele au formulat abuziv cereri de revendicare pentru alte imobile decât cel cu privire la care se referă contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată.
3. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.;
Statul român, în calitate de vânzător, avea titlu cu privire la imobilul înstrăinat, respectiv Ordinul M.A.I nr. 26588/43920/1949, necontestat şi neanulat, prin care imobilul a fost naţionalizat de la S.I.U., persoană faţă de care reclamantele nu au invocat nici o calitate de succesor.
Prin actul invocat de intimatele - reclamante, respectiv Decretul nr. 92/1950 s-au preluat de la mama acestora doar 5 apartamente, în condiţiile în are imobilul avea 7 apartamente şi prăvălie la parter (ulterior transformată tot în apartament), confirmându-se astfel că un număr de 2 apartamente şi prăvălia nu mai erau în proprietatea mamei lor.
Actul depus la dosarul cauzei prin care acestea invocă un presupus partaj judiciar făcut în anul 1944 este un fals evident faţă de care, având în vedere calitatea de cetăţeni străini a intimatelor - reclamante şi imposibilitatea stabilirii datei falsificării am solicitat constatarea falsului în conformitate cu prevederile art. 184 C. proc. civ. constatarea falsului şi inadmisibilitatea acestuia a conformitate cu prevederile art. 112 pct. 5 din C. proc. civ.
Respectivul înscris aparent întocmit în 1944, are aplicată ştampila „Tribunalul Municipiului Bucureşti, R.S.R.". Această ştampilă face ca respectiva ştampilă să fi putut fi legal aplicată după 1969, când în urma reorganizării administrativ teritoriale, Municipiul Bucureşti a devenit unitate administrativ teritorială de sine stătătoare, până atunci teritoriul fiind organizat în regiuni, instanţele numindu-se Tribunale Regionale.
De asemenea, actul având caracter notarial, păstrarea acestuia după anul 1950 s-a făcut la fostele Notariate de Stat, singurele competente până în 1995 să emită copii legalizate după actele notariale, astfel încât respectivul înscris are un vădit caracter de fals, la dosarul cauzei neexistând o copie misă de către Arhivele Naţionale conform reglementărilor legale în vigoare după 1990.
Această excepţie nu a fost soluţionată niciodată, deşi prin admiterea apelului în primul ciclu procesual, toate excepţiile invocate trebuiau soluţionate înaintea soluţionării fondului.
Astfel, argumentele fiind nelegale, actul juridic dedus judecăţii (în fapt noul act dedus judecăţii, aşa cum am precizat, fiind analizat alt act decât cel menţionat în cererea de chemare în judecată) a fost interpretat greşit, schimbându-se natura acestuia, iar primul act menţionat în acţiunea introductivă neanalizat.
4. Hotărârea pronunţată este în mod vădit lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
a. Acţiunea este inadmisibilă faţă de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
b. Hotărârea contravine Legii nr. 1/2009, care modifică legea specială (10/2001) care chiar dacă a fost publicată în M. Of. după pronunţarea hotărârii apelate, trebuia avută în vedere la soluţionarea apelului, aspect necomentat de instanţa de apel.
c. Intimatele - reclamante nu au făcut niciodată dovada calităţii de moştenitor conform legii române (prin certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor) succesiunea după defuncta Rachela Singer nefiind dezbătută conform art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, astfel că intimatele reclamante nu fac dovada calităţii de succesor conform legii române şi nici nu s-a înregistrat dezbaterea succesiunii cu privire la defuncta S.R. decedată în anul 1969 în Buenos Aires, Argentina, astfel încât respingerea excepţiei privind lipsa interesului legitim al reclamantelor este netemeinică, instanţa de recurs în primul ciclu procesual stabilind că acestea au calitate procesuală activă, nu de moştenitor.
d. Contractul de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996 a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată în al doilea ciclu procesual, a fost încheiat de recurenta-pârâtă împreună cu soţul său, în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, subsemnata având calitatea de chiriaş încă din anul 1986 în baza contractului din 8 aprilie 1986 menţionat expres în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare.
e. Cererea de cumpărare a imobilului a fost făcută în termenul legal prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, respectându-se prevederile art. 14 din acest act normativ, cererile depuse la dosarul cauzei fiind tardiv formulate, printr-un mandatar împuternicit de aceeaşi N.H. care nu mai avea calitatea de notar public din anul 1990, procura „notarială" nefiind apostilată conform Convenţiei de la Haga privind actele notariale, împrejurare recunoscută expres de către reclamante prin răspunsul la interogatoriul administrat în faţa Judecătoriei Sector 2 unde precizează că nu au formulat decât cereri de revendicare în baza Legii nr. 10/2001 şi nu a Legii nr. 112/1995, împrejurare care potrivit art. 60 şi 270 C. proc. civ. cu respectarea principiului contradictorialităţii şi egalităţii probelor, reprezintă o recunoaştere directă şi neechivocă din partea reclamantelor a apărării formulate de pârâţi şi deci a netemeiniciei acţiunii.
Reclamantele nu au formulat cereri de revendicare în baza Legii nr. 112/1995, ci în baza Legii nr. 10/2001, deci la peste 6 ani după încheierea actului de vânzare-cumpărare, astfel încât statul român, prin reprezentanţii săi, putea încheia acte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele nerevendicate. În consecinţă, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nu exista nici un impediment legal pentru întocmirea acestuia sau care să afecteze valabilitatea sa.
Reclamantele au invocat o vocaţie succesorală, nefăcând niciodată dovada calităţii de moştenitor în condiţiile reglementate de legea română, cu atât mai mult cu cât persoana faţă de care au invocat dreptul de succesiune (sora lor) avea la data decesului (1969) un soţ supravieţuitor. Cum la data întocmirii actului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată nu se adoptase Legea nr. 10/2001 care repunea în termenul de acceptare a succesiunii moştenitorii persoanelor îndreptăţite, reclamantele nu aveau calitatea de moştenitor. De altfel, neîndeplinind formalităţile prevăzute de Legea nr. 36/1995, Secţiunea III, nici după apariţia Legii nr. 10/2001 acestea nu au nici în prezent calitatea de moştenitori, neavând deci nici un interes legitim (născut, actual şi personal).
Cu privire la lipsa interesului legitim, instanţa confundă calitatea de proprietar cu împrejurarea că s-ar fi formulat o cerere de revendicare, ignorând faptul că depunerea unei notificări prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu constituie dovada calităţii de persoană îndreptăţită sau de proprietar, eventualul impediment la restituire reprezentat de contractul de vânzare cumpărare trebuind enunţat expres de către instituţia abilitată cu soluţionarea cererii de revendicare care trebuia să confirme calitatea de persoană îndreptăţită şi eventuala imposibilitate de restituire în natură a imobilului urmată de oferta privind măsurile compensatorii.
Nu în ultimul rând instanţa a analizat valabilitatea unui act încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995 prin prisma Legii nr. 10/2001, făcând o aplicare retroactivă a unui act normativ şi încălcând astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, ignorând acele împrejurări negative invocate de pârâţi în apărare.
Cum reclamantele nu au urmat niciodată calea prevăzută de legile speciale, în conformitate cu Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, acţiunea de faţă este inadmisibilă, instanţa de fond ignorând această decizie obligatorie conform art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.
Solicită admiterea recursului şi, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâţilor, cu consecinţa respingerii acţiunii, iar în subsidiar, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, pentru a se pronunţa atât asupra fondului, cât şi cu privire la excepţiile invocate.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
I. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti este nefondat pentru următoarele considerente:
În speţă, sunt incidente prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă.
Art. 1898 alin. (1) C. civ. prevede că: „Buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea". Cu toate că textul menţionat se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu şi buna-credinţă a posesorului, el este incident şi altor situaţii, cum este cea în speţă.
Buna-credinţă se prezumă, prevede art. 1899 alin. (2) C. civ., dar această prezumţie este relativă, astfel încât poate fi combătută prin orice mijloc de probă.
Instanţa de apel a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întrucât există temeiuri, dovedite prin probe, de răsturnare a prezumţiei bunei-credinţe a dobânditorilor, numai existenţa probată a relei credinţe având drept consecinţă desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare prin sancţiunea nulităţii absolute.
Aşadar, examinarea atitudinii cumpărătorilor faţă de titlul înstrăinătorului, dacă aveau sau nu în cunoştinţă că imobilul aparţinea ori nu vânzătorului, este esenţială în rezolvarea cauzei.
În speţă, instanţele au reţinut că, la data de 27 iulie 1996, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare cu privire la care se solicită constatarea nulităţii absolute în prezenta cauză, reclamantele au formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II şi III din imobilul în litigiu.
Aşa fiind, pârâţii - cumpărători sunt de rea-credinţă întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, puteau cunoaşte, cu minime diligenţe, faptul că imobilul cumpărat este revendicat de fostul proprietar.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că Legea nr. 112/1995 nu impunea chiriaşilor care îşi manifestau intenţia de a cumpăra imobilul în care locuiau să verifice situaţia imobilului întrucât, cumpărătorul diligent şi precaut nu poate invoca buna-credinţă dacă, la momentul încheierii contractului, avea cunoştinţă ori putea avea cunoştinţă de faptul că cel care vinde nu este proprietarul imobilului, ori, din anumite împrejurări, rezulta faptul că un terţ se consideră adevăratul proprietar al imobilului, întrucât dubiul avut cu privire la situaţia juridică a imobilului trebuia să-l oprească a cumpăra.
Totodată, este nefondată susţinerea potrivit căreia pârâţii au fost de bună credinţă întrucât reclamantele nu au făcut dovada notificării acestora în sensul de a nu încheia contractul de vânzare cumpărare întrucât, buna sau reaua - credinţă a cumpărătorilor, sub aspectul posibilităţii de a cunoaşte contestarea titlului statului de către fostul proprietar nu este apreciată în raport de conduita fostului proprietar, în lipsa unei prevederi legale care să instituie o anumită conduită în sarcina acestuia.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, singura cale prin care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului preluat fără titlu era cea a cererii de restituire în procedura Legii nr. 112/1995, în lipsa unei reglementări speciale a regimului juridic al imobilelor preluate fără titlu, iar orice manifestare neechivocă de voinţă a fostului proprietar în sensul solicitării restituirii imobilului preluat, echivalează cu o contestare a valabilităţii preluării.
Pentru prima dată în calea de atac a recursului, pârâtul critică modalitatea în care instanţa de judecată a evaluat titlul statului, critică formulată omisso medio ce nu poate fi primită şi analizată de către instanţa de recurs întrucât atribuţiile acesteia se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel şi, cât timp pârâtul Municipiul Bucureşti nu a formulat această critică în apel, aceasta este formulată omisso medio şi nu poate fi primită.
Pentru considerentele expuse, recursul pârâtului Municipiul Bucureşti este nefondat şi va fi respins ca atare.
II. În ce priveşte recursul declarat de pârâţii C.E. şi C.I., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând trebuie subliniat că, deşi motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000.
Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.
1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu putea fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat ea însăşi asupra fondului cererii, astfel încât să dea mai mult decât s-a cerut.
Acesta putea fi invocat numai în ipoteza în care, curtea de apel, găsind întemeiate apelurile, ar fi schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor deduse judecăţii.
Or, având în vedere că apelurile au fost respinse, cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil.
Oricum, în speţă nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., nici cele ale art. 57 din acelaşi cod, astfel cum susţin recurenţii, întrucât reclamantele nu au solicitat introducerea în cauză a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi cu ale lor, ci şi-au precizat acţiunea faţă de faptul că pârâta, în recurs, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare din 18 decembrie 1996, încheiat între SC A. SA în calitate de vânzător şi C.E. şi C.I., în calitate de cumpărători, iar lărgirea cadrului procesual a avut loc cu ocazia rejudecării în primă instanţă.
Nu a avut loc nici o schimbare a obiectului sau cauzei acţiunii care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., întrucât contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a cerut, privea apartamentul nr. 5 situat în imobilul din Bucureşti, Str. C.N., acelaşi cu cel indicat în acţiunea introductivă de instanţă.
Aşa fiind, primul motiv de recurs nu poate fi primit.
2. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii – pârâţi C.E. şi C.I. reiterează aceleaşi critici, invocând în esenţă faptul că instanţa de apel a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea reală.
S-a argumentat anterior că în faza procesuală a recursului, instanţa nu are abilitatea legală de a analiza situaţia de fapt.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
Indicarea ipostazelor ce pot atrage incidenţa motivului de nelegalitate încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este limitativă, însă aceasta relevă acele situaţii ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat şi în care nu poate fi încadrată critica recurenţilor constând în pretinsa reţinere greşită a situaţiei de fapt.
Aceasta s-ar constitui esenţial într-o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecăţii.
Aşa fiind, şi această critică apare ca nefondată şi nu poate fi primită.
3. Deşi recurenţii – pârâţi invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt impropriu invocate, deoarece prin act juridic dedus judecăţii nu se înţelege, astfel cum susţin recurenţii, contractul de vânzare – cumpărare a cărui anulare se cere.
Critica încadrată în acest motiv de recurs vizând împrejurarea că statul deţinea titlu cu privire la imobilul înstrăinat, respectiv Ordinul M.A.I nr. 26588/43920/1949, prin care imobilul a fost naţionalizat de la S.I.U., persoană faţă de care reclamantele nu au invocat nici o calitate de succesor, este formulată pentru prima dată în recurs, omisso medio şi ca atare nu poate fi primită şi analizată de către instanţa de recurs.
4. Criticile încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt de asemeni nefondate şi urmează a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente.
În raport de situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispoziţiile legale interne, cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a reţinut că, la data de 27 iulie 1996, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată în cauză, reclamantele au formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II şi III din imobilul în litigiu. Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi ale HG nr. 11/1997, procedura de vânzare către chiriaşi a apartamentelor pentru care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia suspendată.
Prin urmare, instanţele au aplicat şi interpretat corect atât dispoziţiile art. 948 C. civ. cât şi ale art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995 şi pe cale de consecinţă, au constatat că pârâtul Municipiul Bucureşti a dispus, prin act de vânzare, asupra unui imobil care nu se afla în patrimoniul său, iar cauza a fost ilicită, neputându-se reţine ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei sancţiuni şi anume aceea a bunei credinţe.
Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, interpretat per a contrario, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut dacă a fost încheiat cu încălcarea prevederilor legale, în vigoare la acel moment.
Art. 45 alin. (2) consacră nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la locuinţe preluate fără titlu, cauza de nulitate constituind-o încălcarea prevederilor art. 1 din aceeaşi lege potrivit cărora, atât formele de restituire, cât şi dreptul chiriaşilor de a cumpăra priveau exclusiv imobilele cu destinaţia de locuinţă preluate cu titlu de către stat.
În ipoteza în care locuinţa vândută chiriaşilor, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, a fost preluată fără titlu, contractul de vânzare - cumpărare este nul absolut.
Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a consacrat, cu titlu de excepţie de la efectele nulităţii absolute pentru fraudă la lege, principiul de drept comun al eficacităţii aparenţei în drept, pentru ipoteza vânzării bunului altuia. În această ipoteză, vânzarea este valabilă dacă, la momentul încheierii contractului, cumpărătorul a fost de bună-credinţă.
În speţă, cumpărătorii au fost de rea-credinţă întrucât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au cunoscut sau puteau cunoaşte, cu minime diligenţe, pentru a exclude simpla ignoranţă şi orice dubiu, faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamantele au formulat cereri înregistrate la Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, prin care au solicitat restituirea în natură a parterului, etajului I, II şi III din imobilul din litigiu.
Recurenţii - cumpărători au contractat, astfel, pe riscul lor, cu privire la un imobil, a cărui preluare de către stat era discutabilă, sub aspectul valabilităţii, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, ce permiteau vânzarea către chiriaşi doar a locuinţelor preluate cu titlu. Prin urmare, scopul mediat urmărit de către cumpărători la încheierea contractului a fost acela de a specula, în favoarea lor, regimul juridic incert al locuinţelor, pentru a se prevala de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Fiind de rea-credinţă, dobânditorii nu pot invoca, în favoarea lor, excepţia validităţii aparenţei în drept, pentru a păstra locuinţele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, nule absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, peste care se suprapune cauza ilicită a obligaţiei acestora.
Vânzarea bunului altuia de către stat, care nu era verus dominus, către terţii de rea-credinţă reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor - intimate si o nerespectare a obligaţiilor pozitive ale statului, care trebuia să se abţină să vândă până ce situaţia juridică a imobilului era stabilită irevocabil, fie în procedură administrativă, fie în cea judiciară.
În acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene este constantă.
Astfel, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a statuat că:
„26. (…) Statul a adoptat Legea nr. 112/1995, care permitea vânzarea către chiriaşi a imobilelor trecute în patrimoniul statului în baza unui titlu. Restituirea imobilelor naţionalizate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora nu era posibilă decât dacă aceştia locuiau în imobilele respective în calitate de chiriaşi sau dacă bunurile erau libere şi nu fuseseră închiriate. În cazul bunurilor care nu îndeplineau aceste condiţii, foştii proprietari erau îndreptăţiţi să ceară despăgubiri.
„Prin Hotărârea nr. 20/1996, obligatorie pentru autorităţile însărcinate cu aplicarea legii, Guvernul a definit imobilele naţionalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplica în cazul imobilelor deţinute în fapt de stat, adică în lipsa hotărârii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective.
„27. Potrivit doctrinei, urmată de practica instanţelor naţionale, "titlul" statului, aşa cum este el definit în Hotărârea nr. 20/1996, implică existenţa unei dispoziţii legale care să permită naţionalizarea. (…)."
Curtea Europeană a afirmat, în mod constant, că este obligaţia statului să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient, pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin în virtutea Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Critica vizând împrejurarea că instanţa de apel a analizat valabilitatea unui act încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995 prin prisma Legii nr. 10/2001, făcând o aplicare retroactivă a unui act normativ şi încălcând astfel prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României este de asemenea nefondată.
Prin Decizia nr. 1055/2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 559 din 30 octombrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind protecţia proprietăţii private şi recunoaşte validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă al unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, recunoscând, în acelaşi timp, şi titlul proprietarului iniţial, însă în condiţiile art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ. În ceea ce priveşte contrarietatea cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat că prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aplicând principiul ocrotirii bunei-credinţe şi pe cel al aparenţei de drept, nu consacră o soluţie legislativă novatoare şi, prin urmare, nu poate fi socotit retroactiv.
În acelaşi sens au reţinut în speţă instanţele de fond că, odată ce s-a stabilit că imobilul a fost preluat fără un titlu valabil, consecinţa juridică este aceea care se regăseşte în dispoziţia art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi anume că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării", iar statul nu a devenit niciodată proprietar şi nu putea dispune cu privire la un asemenea bun care se afla în posesia sa fără titlu.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia acţiunea ar fi inadmisibilă faţă de dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât această decizie se referă la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar obiectul acţiunii de faţă îl constituie constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, care este examinată prin prisma respectării condiţiilor de fond şi de formă pe care trebuia să le îndeplinească actul, în contextul art. 948 C. civ. şi al dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 mai exact, în funcţie de dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii actului, iar nu ulterioare acestui moment.
Acestea sunt considerentele pentru care Decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, precum şi de C.E. şi C.I. împotriva deciziei nr. 28/ A din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 793/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5880/2011. Civil → |
|---|
