ICCJ. Decizia nr. 2712/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2712/2011
Dosar nr. 1594/113/2009
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii C.I.N., M.E.S., A.E. şi T.I. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 31717 din 16 decembrie 2003, prin care li s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în Brăila, cu motivarea că solicitanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite conform dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 753 din 15 octombrie 2009, Tribunalul Brăila a respins excepţia de tardivitate, a admis contestaţia, a constatat că notificatorii C.M.G.C. C.I.N., M.E.S., A.E. şi T.I. au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii privind imobilele ce formează obiectul notificării.
S-a reţinut că, la dosarul cauzei, s-au depus actele de stare civilă şi înscrisurile - respectiv, Ordinul nr. 823 emis de Ministerul Finanţelor Publice la 23 mai 2006 care constată calitatea de persoane îndreptăţite în calitate de moştenitori ai defunctului N.C. - din care rezultă calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii de pe urma autorului lor.
Prin Decizia nr. 48 A din 11 februarie2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, s-a respins apelul pârâtului ca nefundat.
S-a reţinut, în esenţă, aceleaşi considerente de fapt şi de drept avute în vedere de prima instanţă, respectiv, în mod explicit, faptul că, prin Ordinul nr. 823 din 23 mai 2006 al Ministerului Finanţelor Publice le-a fost constatată, reclamanţilor, calitatea de persoane îndreptăţite, în calitatea acestora de moştenitori ai autorului N.C., căruia i-au aparţinut imobilele revendicate prin notificare, respectiv imobilul din Brăila, str. T. nr. 15 şi imobilul din Brăila, str. I. nr. 2.
Autorul reclamanţilor, N.C., a fost acţionar principal la Banca C., fapt ce rezultă din ordinul sus-menţionat, înscris care materializează propunerea de acordare a despăgubirilor reprezentând valoarea recalculată a acţiunilor.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 23 martie 2010, pârâtul Municipiul Brăila, prin primar, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Contestatorii au solicitat restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în Brăila, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 34608 din 15 iunie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului Brăila - dosar nr. 351/2001.
Notificarea a fost soluţionată prin dispoziţia de respingere nr. 31717 din 16 decembrie 2003, întrucât solicitanţii nu şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite în sensul dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Contestatorii au susţinut că au făcut dovada dreptului de proprietate, invocând actul de vânzare autentificat sub nr. 48 din 04 ianuarie 1924, din cuprinsul căruia rezultă însă că Banca C., ca persoană juridică, a cumpărat de la numita R.P., imobilul în litigiu, nu autorul acestora, acţionar principal al băncii.
Conform actului constitutiv, Societatea Banca C. s-a înfiinţat în anul 1920, având următorii acţionari: 1. J.N.C. cu un număr de 61 445 de acţiuni, în procent de 43,88%; 2. D.N.C. cu un număr de 32 130 acţiuni, în procent de 22,95%; 3. Principele D.C.S. cu un număr de 24 988 acţiuni, în procent de 17,84%; 4. I.B. cu un număr de 6000 acţiuni, în procent de 4,2%; 5. J.L.C. cu un număr de 4000 acţiuni, în procent de 2,85%; 6. N.K. cu un număr de 10 437 acţiuni, în procent de 7,45%; 7. S.R. cu un număr de 1000 acţiuni, în procent de 0,7 %; din totalul capitalului social de 140 000 acţiuni. Conform tabloului acţiunilor depuse şi reprezentate în adunare generală ordinară a Societăţii Banca C. din data de 03 iunie 1948, autorul N.C. deţinea un număr de 1.280.954 acţiuni.
Prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006 s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 748.932.000.000, reprezentând valoarea recalculată a acţiunilor deţinute de acţionarul principal N.C., fără însă a se preciza în ce măsură această valoare acoperă numărul acţiunilor deţinute de către N.C. la momentul anului 1948.
Instanţa de apel în mod greşit a apreciat că, prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006 s-a stabilit şi calitatea reclamanţilor de persoane ce pot notifica imobilul din Brăila, în calitatea lor de moştenitori ai autorului N.C., deşi prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada, aşa cum se regăseşte şi în deciziunea 370/1949 a Judecătoriei Populare Urbana Brăila, că Banca C. S.A.R se afla în lichidare şi că s-a stabilit valoarea locativă a imobilului în litigiu la valoarea de 389.300 lei. De asemenea, prin Grefa Tribunalului Ilfov, secţia I comercială, nr. 351 din 1935, în dosarul 2085/1920, prin M.Of. nr. 49 din 27 februarie 1935 s-a decis lichidarea şi desfiinţarea sucursalelor băncii din oraşele Brăila şi Constanţa.
Cu toate aceste înscrisuri care dovedesc o reorganizare a Băncii C., şi, în mod clar, o modificare a situaţiei acesteia faţă de modul cum se prezenta la momentul constituirii băncii, atât prima instanţa, cât şi instanţa de apel, stabilesc că toate acţiunile Băncii C. sunt deţinute de autorul reclamanţilor şi că, pe temeiul legal conferit de către Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006, reclamanţii îl moştenesc pe numitul N.C.
Instanţa de apel a înţeles să ţină seama de Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006, ca fiind un titlu perfect valabil, şi faţă de această situaţie recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea contestaţiei. Prin Ordinul nr. 823/2006, în temeiul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a adresei nr. 684979 din 11 aprilie 2006 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii, Ministerul Finanţelor Publice a acordat, reclamanţilor, despăgubiri în sumă de 748.932.000.000 lei, reprezentând valoarea recalculată a acţiunilor deţinute de acţionarul principal, N.C., la Banca C.
Având în vedere că imobilul în litigiu a fost cumpărat de Banca C., şi, în consecinţă, a intrat în patrimoniul acestei bănci, recurentul-pârât a susţinut că reclamanţii, prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 823 din 23 mai 2006, au fost despăgubiţi pentru imobilul din Brăila. Pentru aceste motive, s-a susţinut că o eventuală restituire în natură a imobilului din Brăila, ar însemna o îmbogăţire fără just temei pentru reclamanţi, întrucât aceştia au fost deja despăgubiţi în temeiul aceleaşi legi şi pentru acelaşi imobil.
Instanţele anterioare nu au luat în calcul punctul de vedere invocat în apărare, deşi trebuia cu prioritate să se stabilească cotele acţionarilor, respectiv cum se regăseşte în acestea valoarea imobilului din Brăila, având în vedere că la momentul naţionalizării, conform tabloului acţiunilor depuse în adunare generală ordinară a Societăţii Banca C. din data de 03 iunie 1948, N.C. era coacţionar cu P.B. Moscova, I.G., M.F., M.D., G.I.O., S.Z., D.G., M.F., şi N.N.P.
Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează;
Pentru a cerceta fiecare din aceste motive de nelegalitate - in esenţă, pretinse neregularităţi de ordin procedural, începând cu chestiunea interesului reclamanţilor în susţinerea prezentei pretenţii în justiţie, dar şi pretinse încălcări ale unor dispoziţii concrete de drept substanţial - Înalta Curte, ca instanţă de recurs, este ţinută ea însăşi să-şi circumscrie activitatea de control judiciar, dispoziţiilor legale procedurale incidente în ceea ce o priveşte.
Astfel, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 şi art. 314 C. proc. civ. – „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii", respectiv „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite" - rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de doctrina si jurisprudenţa naţională, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Dovada îndeplinirii condiţiei prescrise de normele procedurale sus-menţionate este reprezentată chiar de conţinutul actului de dispoziţie al instanţei de judecată, respectiv hotărârea judecătorească pronunţată şi atacată cu recurs.
Prin urmare, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura ca hotărârea judecătorească atacată in această cale extraordinară de atac cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", realizând astfel situaţia-premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
Dispoziţiile legale sus-menţionate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de înfăptuire a actului de justiţie în etapele procesuale anterioare.
În ceea ce priveşte cauza de faţă, hotărârea instanţei de apel - obiect al cererii de recurs - nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta se conjugă cu soluţia de primă instanţă, nu realizează o analiză pertinentă a tuturor susţinerilor părţilor, a tuturor probelor administrate de acestea, nu s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de fiecare din părţile cu interese contrare din cauză, deşi acestea se conturau a fi pertinente şi concludente.
O astfel de analiză detaliată si strict aplicată a chestiunilor de esenţă ale raportului juridic dedus judecăţii, in principal clarificarea situaţiei de fapt si de drept a imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea statului, dar si la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data formulării cererii de restituire, era cerută de complexitatea cauzei (din perspectiva susţinerilor părţilor, uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestora pentru proces, timpului scurs de la data trecerii imobilului în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor de fapt şi de drept decisive pentru clarificarea şi, in final, pentru soluţionarea raportului juridic litigios etc.), de importanta deosebita a litigiului pentru fiecare din părţile din proces, de modalitatea concretă in care legiuitorul a înţeles să restabilească situaţia anterioară pentru moştenitorii titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate in mod abuziv in patrimoniul statului, fără insă a ignora situaţiile juridice create sau angrenate de circuitul civil general, chiar după apariţia legii speciale de reparaţie civilă, cum este cazul în speţă (emiterea ordinului de despăgubire de către Ministerul Finanţelor Publice) etc.
S-a avut în vedere, in mod concret, împrejurarea că, lipsa motivării sau, cum este cazul situaţiei de faţă, insuficienţa motivării în privinţa unor aspecte relevante pentru cauză - identificarea imobilului, clarificarea situaţiei de fapt si de drept a imobilului in litigiu la data preluării efective a acestuia in stăpânirea statului, dar si la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data formulării cererii de restituire, cu toate consecinţele ce derivă din această situaţie, sub aspectul identificării persoanelor îndreptăţite la restituire, dar şi a unităţii deţinătoare în sensul legii speciale, relevanţa ordinului deja emis cu consecinţe patrimoniale pentru reclamanţi, valorificat în apărare inclusiv sub aspectul condiţiei interesului în susţinerea acţiunii de faţă, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparaţie civilă pentru restabilirea situaţiei anterioare - a fost privită în doctrina si jurisprudenţa instanţelor naţionale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus, aşadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
Toate aceste considerente de fapt şi de drept sunt importante in aprecierea instanţei de recurs pentru configurarea soluţiei pronunţate şi ca o garanţie a respectării depline a dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţei, cu privire la desfăşurarea procesului civil, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate etc., aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic litigios - în cauza de faţă, s-au invocat dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, art. 31 din acelaşi act normativ.
Instanţa de trimitere va îndeplini această obligaţie de valorificare a probatoriului, nu numai prin operaţiunea de încuviinţare si administrare a probelor considerate pertinente si concludente cauzei de faţă (realizată deja, în mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi in condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă in dispozitiv (indiferent că păstrează sau schimbă soluţia de primă instanţă).
Este nevoie, aşadar, de o preocupare reală din partea instanţei de judecată de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezulta din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu susţinerile părţilor (redate in paragrafele anterioare - care prezintă punctual si persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţă, in mod argumentat).
Instanţele de fond, de principiu, atunci când pronunţă soluţia finală trebuie să beneficieze de o probaţiune adecvată complexităţii raporturilor juridice litigioase, singura în măsură să evidenţieze realitatea situaţiilor de fapt, în funcţie de care să aprecieze în cunoştinţă de cauză asupra chestiunilor de procedură - interesul în susţinerea pretenţiei de restituire în natură, dar şi a tuturor celorlalte chestiuni de învestire legală (punerea de acord a solicitărilor reclamanţilor cu dispoziţiile instanţei, pentru a da coerenţă actului final, cu atât mai mult cu cât, în raport de soluţia pronunţată, s-ar putea pune problema executării/realizării efective a dreptului), dar şi a chestiunilor de substanţă a raportului juridic dedus judecăţii - posibilitatea/justificarea unei noi forme de reparaţie civilă pentru situaţia proprie a reclamanţilor, toate în raport de clarificările ce se impun a fi făcute în rejudecare, redate în paragrafele anterioare.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Brăila prin primar împotriva deciziei nr. 48/A din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2713/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2709/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
