ICCJ. Decizia nr. 2713/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2713/2011
Dosar nr. 2352/89/2009
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2666 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Vaslui a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul local Vaslui, Primăria municipiului Vaslui şi Unitatea Administrativ Teritorială Vaslui; a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta D.G., în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acţiunea formulată de reclamanta D.G., în contradictoriu cu Primarul municipiului Vaslui, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Vaslui, judeţul Vaslui, solicitând, totodată, repunerea în termenul de formulare a notificării.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar, conform alin. (5) al aceluiaşi text de lege, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Termenul de depunere a notificării este un termen de decădere şi nu de prescripţie, în condiţiile în care decăderea constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, pe când prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, iar legiuitorul a prevăzut expres în alin. (5) al art. 22 din lege că nerespectarea termenului de depunere a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii.
Or, spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, termenele de decădere sunt nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, astfel că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituţia repunerii în termen.
Nici dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., nu sunt aplicabile în cauză, deoarece acestea reglementează repunerea în termen în cazul depăşirii termenului procedural, ori termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este un termen procedural, definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un anumit act de procedură. Decăderea, ca sancţiune de drept material, nu trebuie confundată cu decăderea ca sancţiune de drept procedural.
Mai mult decât atât, reclamanta a solicitat repunerea în termen invocând faptul că mama sa ar fi fost în imposibilitatea de a formula notificare datorită stării de sănătate, şi, deşi din actele medicale depuse la dosar rezultă că autoarea reclamantei, defuncta D.I., a suferit de numeroase afecţiuni grave, care au pus-o în imposibilitatea de a depune notificarea, conform precizărilor făcute de reclamantă oral la termenul din data de 11 noiembrie 2009, aceasta a aflat despre faptul că mama sa nu a formulat notificare înainte de decesul acesteia, care a survenit la data de 19 martie 2009.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Reclamanta a introdus prezenta acţiune la data de 27 iulie 2009, după împlinirea termenului de 1 lună, deşi cunoştea la decesul autoarei sale faptul că aceasta nu formulase notificare şi nici nu a înţeles să invoce alte motive care să justifice imposibilitatea de a introduce acţiunea în termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul local Vaslui, Primăria municipiului Vaslui şi Unitatea Administrativ-Teritorială Vaslui, invocată din oficiu, tribunalul a reţinut că aceasta este întemeiată, întrucât, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, doar Primarul municipiului Vaslui are atribuţia de a soluţiona notificarea privind imobilul din judeţul Vaslui.
Prin Decizia civilă nr. 32 din 03 martie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, reţinând că, prin hotărârea atacată, au fost aplicate corect prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel încât în mod judicios instanţa de fond a statuat asupra naturii termenului instituit prin dispoziţiile legale sus enunţate; că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoana juridică deţinătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, şi că termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru notificarea persoanei juridice deţinătoare, este un termen de decădere şi nu de prescripţie extinctivă, cum corect a reţinut instanţa de fond. Spre deosebire de termenele de prescripţie, termenele de decădere sunt mai riguroase, nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
Curtea Constituţională, investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, a reţinut că instituirea unui termen de decădere nu este de natură a împiedica liberul acces la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţă exclusiva de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Prin urmare, în raport de natura acestui termen, nerespectarea sa va atrage, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent", astfel încât sancţiunea neformulării în termen a notificării de către persoana îndreptăţită în nume propriu sau prin mandatar atrage pierderea posibilităţii de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Cum termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este de decădere, criticile apelantei referitoare la neobservarea termenului înlăuntrul căruia a fost sesizată instanţa, conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958, sunt lipsite de relevanţă, atâta timp cât termenul reglementat prin dispoziţiile art. 22 alin. (5) din lege este incompatibil cu instituţia repunerii în termen.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.G., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că, în fapt, prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea de despăgubiri si, implicit, repunerea în termenul de formulare a notificării prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru fostul imobil din Vaslui.
Prin Decizia recurată, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul formulat de reclamantă, reţinând faptul că autoarea sa ar fi trebuit sa depun o notificare pana la 14 februarie 2002, neluând in considerare motivele obiective care au împiedicat-o atât pe aceasta, cât şi pe mama sa să depună o astfel de notificare. Reclamanta mai arată că s-a prezentat la sediul Primăriei municipiului Vaslui, unde i s-a comunicat verbal faptul că nu a fost formulată de către părinţii săi o notificare pentru imobilul în litigiu, iar, anterior, în data de 24 iunie 2009, a depus şi o cerere prin care a solicitat un răspuns din care să rezulte dacă s-a făcut sau nu o notificare.
După ce i s-a comunicat că nu s-a iniţiat un astfel de demers, în data de 27 iulie 2009, a depus la instanţă o cerere de acordare de despăgubiri şi implicit de repunerea în termenul de solicitare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, considerând că s-a încadrat în termenul de 1 lună prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Or, instanţa de fond şi apel, în mod eronat, au respins cererea sa, în contextul în care a demonstrat cauzele care au împiedicat-o să urmeze procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001.
Mai mult, cele două instanţe au trecut mult prea uşor peste întâmpinările depuse de Consiliul local si Unitatea Administrativ-Teritorială Vaslui, din care rezulta ca acestea sunt de acord cu solicitarea sa, cu condiţia obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile în acest sens.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 alin. (9) C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoanei juridice deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat în perioada de referinţă prevăzută de acest act normativ.
Prin urmare, termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu 14 februarie 2001 şi a expirat la data de 14 februarie 2001, iar, în raport de art. 22 alin. (5) din lege, care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent", acest termen este de decădere şi nu de prescripţie extinctivă, şi curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, astfel că prevederile Decretului nr. 167/1958 nu sunt aplicabile în speţă.
Prin urmare, fiind un termen de decădere, în speţă, nu operează instituţia de drept procesual a repunerii în termen, iar nerespectarea termenului de formulare a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, în temeiul acestui act normativ.
Cum solicitarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, presupune parcurgerea procedurii prealabile prevăzută de acest act normativ, cu caracter obligatoriu, de către reclamantă sau autorii săi, care cuprinde ca prim element sesizarea persoanei juridice deţinătoare sau a entităţii obligate la soluţionarea notificării, printr-o cerere, notificare, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, faptul că reclamanta sau autorii săi nu au învestit unitatea deţinătoare cu cerere (notificare) în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care să solicite restituirea în natură a imobilului în litigiu sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, duce la pierderea dreptului său de a formula o asemenea cerere în justiţie.
De aceea, soluţia primei instanţe, prin care a respins cererea reclamantei pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, pentru formularea notificării, păstrată prin Decizia recurată, este legală.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei nr. 32 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2720/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2712/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
