ICCJ. Decizia nr. 2720/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2720/2011
Dosar nr. 28/108/2010
Şedinţa publică din 24 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Arad la data de 23 decembrie 2009, reclamantul F.I. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea pârâtului să-i achite cu titlu de despăgubiri suma de 600.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, sumă ce reprezintă prejudiciu moral suferit de către el ca urmare a condamnării politice de un an şi 6 luni închisoare corecţională, 2.000 lei amendă corecţională, 3 ani interdicţie corecţională, dispuse de Tribunalul militar Cluj, prin sentinţa penală nr. 647 din 1949, dată în dosar nr. 400/1949.
In drept au rost invocate dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
In fapt reclamantul a arătat că a fost arestat la data de 28 mai 1948 şi condamnat la o pedeapsă de un an şi 6 luni închisoare corecţională, 2.000 lei amendă corecţională, 3 ani interdicţie corecţională, dispuse de Tribunalul militar Cluj, prin sentinţa penală nr. 647 din 1949, dată în dosar nr. 400/1949, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, în baza art. 209 pct. 2 lit. b), e) f) şi art. 157 C. pen. Interdicţia corecţională a constat în suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 24 C. pen. Deşi condamnarea sa a fost de un an şi 6 luni, în fapt se arată că a executat 2 ani şi 24 de zile, cum rezultă din Biletul de eliberare nr. 970 din 22 iunie 1950 al Penitenciarului Târgşor. La data arestării de către securitate, era elev absolvent a clasei a VIII-a de liceu, absolvent de an terminal al liceului, fără a avea posibilitatea susţinerii examenului de bacalaureat. A arătat că această condamnare şi-a pus amprenta pe tot restul vieţii, având serioase repercusiuni negative asupra familiei sale.
Prin sentinţa civila nr. 142 din 25 februarie 2010 Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea. A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantului suma de 60.000 Euro, sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că prin sentinţa nr. 647 din 25 martie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul F.I. a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională, 2000 lei amendă corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale potrivit art. 209 pct. II lit. b), e) C. pen. şi art. 157 C. pen.
Din biletul de eliberare nr. 970 al Penitenciarului Târgşor rezultă că reclamantul F.I. a fost arestat la data de 28 mai 1948 şi pus în libertate la data de 22 iunie 1950. Reclamantul F.I., deşi a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, a executat de fapt 2 ani şi 24 zile, respectiv perioada 28 mai 1948 - 22 iunie 1950. La data arestării era absolvent al clasei a VIII-a a Liceului „Samuil Vulcan" din Beiuş şi nu a mai putut susţine examenul de bacalaureat.
După eliberare reclamantul a fost urmărit în permanenţă de securitate în special de maiorul F., care avea sarcina să-1 convingă să devină informator. Reclamantul nu a putut să se angajeze decât pe şantiere sau la munci grele. La data de 12 decembrie 1950 a formulat cerere pentru a-şi continua studiile, care a fost respinsă şi a fost eliminat din toate şcolile statului prin Ordinul nr. 26053 din 1951.
In anul 1959, la 11 ani de la condamnare, a reuşit să se înscrie la cursurile Şcolii medii serale „Gheorghe Dimitrov" din Arad, pentru repetarea ultimului an de liceu, promovând examenul de bacalaureat în luna iunie 1960.
S-a mai reţinut că Decizia nr. 130 din 14 august 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 recunoaşte că reclamantul beneficiază de indemnizaţia lunară prevăzută de acest act normativ din anul 1990, iar prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
S-a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României sunt îndeplinite.
S-a reţinut că nu există un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, dar se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu.
Instanţa a avut în vedere respectarea principiului proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
De asemenea, s-a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene, ca şi normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
S-a constat că cererea reclamantului, condamnat politic şi faţă de care s-au instituit multe restricţii, este întemeiată, tocmai având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute aşa încât suma de 60.000 Euro, a fost apreciată că va constitui o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul F.I., cât şi pârâtul Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad - criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamantul F.I., solicită ca prin admiterea apelului să fie modificată, în parte sentinţa civilă atacată, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor morale acordate de la suma de 60.000 Euro, la suma de 165.000 Euro, în echivalent în lei, la data plăţii, motivând în esenţă, că prima instanţă nu a cuantificat corect, despăgubirile morale acordate, conform art. 4 si art. 5 din Legea nr. 221/2009, pe de o parte deoarece nu s-a reţinut că detenţia sa a fost abuzivă şi pe de alta parte, că reclamantul s-a aflat în imposibilitate să-şi finalizeze studiile liceale şi a prestat doar munci grele, necalificate, având şi în prezent o pensie redusă.
Pârâtul Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad - solicită ca prin admiterea apelului să fie schimbată în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii, în principal, ca fiind insuficient dovedită, nefiind dispusă reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, iar in subsidiar reducerea despăgubirilor acordate, motivând în esenţă că prima instanţă nu a ţinut seama că, pe de o parte reclamantul a beneficiat din data de 1 aprilie 1990 şi beneficiază şi în prezent şi în viitor în baza Decretului-lege nr. 118/1990 de sume de bani, care nu sunt deloc modice, iar pe de alta parte a beneficiat şi beneficiază şi în continuare de o serie de facilităţi, în baza aceluiaşi act normativ.
S-a mai susţinut că reclamantul a beneficiat pentru perioada de detenţie de vechime în muncă, prin hotărârea dată de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice şi că prin acordarea acestei sume de 60.000 Euro s-a creat o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, nefiind raportată la realitatea momentului, respectiv la valoarea salariului minim pe economie şi la criza economică existentă , suma acordată fiind exagerat de mare, mai ales că a trecut o perioadă îndelungată de timp, de 50 de ani, de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, fiind astfel atenuat semnificativ prejudiciul moral, prin trecerea timpului. înlăturarea prin art. 2 din Legea nr. 221/2009, a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituie o satisfacţie rezonabilă, în raport şi de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, statuând în echitate, a adoptat poziţii moderate prin acordarea de sume rezonabile (cauzele Konodos, Canciovici, Oancea, Dekany).
Prin Decizia nr. 183 A din 27 mai 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelurile.
Pentru a pronunţa această decizie s-a avut în vedere că prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt şi adevăratele raporturi juridice dintre părţile din litigiu, făcând şi o justă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale.
Astfel, în ce priveşte apelul reclamantului, prin care se solicită majorarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţa s-a apreciat că în determinarea întinderii acestor despăgubiri morale şi materiale, trebuie să se ţină seama de consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate, de măsura în care au fost vătămate aceste valori, ca şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
S-a apreciat că suma acordată de prima instanţă este justificată şi prin urmare cuantumul acestor despăgubiri în sumă de 60.000 Euro, constituie o satisfacţie suficientă, rezonabilă şi echitabilă.
Referitor la apelul pârâtului, sub aspectul primei critici formulate, prin care pârâtul apelant învederează faptul că instanţa de fond avea obligaţia legală de a dispune reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, invocând prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi prin urmare nelegalitatea hotărârii pronunţate în cauză, instanţa de apel a respins-o ca nefondată reţinând că:
Dispoziţiile art. 4 din Legea 221/2009 vizează situaţiile în care persoanele condamnate penal pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), pot solicita instanţei să constate caracterul politic al condamnării lor potrivit art. 1 alin. (3). Doar pentru aceste situaţii, respectiv pentru condamnări penale din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pe care legea nu le caracterizează în mod expres ca şi condamnări politice, instanţele, pentru a putea proceda la verificarea caracterului politic al acestora, au obligaţia prevăzută de lege de a solicita reconstituirea dosarului în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare. Reclamantul a fost condamnat însă la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare corecţională 2000 lei amenda corecţionala şi 3 ani de interdicţie corecţională pentru delictul de „uneltire contra ordinei sociale" , în baza art. 209 pct. 2 lit. b) şi f) şi art. 157 C. pen. şi faţă de aceste dispoziţii legale instanţa a respins acest motiv de apel.
Cât priveşte celelalte critici invocate de pârât, vizând facilităţile de care a beneficiat şi beneficiază reclamantul în condiţiile Decretului-lege nr. 118/1990, s-a reţinut că înşiruirea acestor beneficii nu poate anihila scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221 /2009 şi anume acela de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, despăgubiri la cuantificarea cărora instanţa este obligată să ţină seama de măsurile reparatorii deja acordate.
Situaţia economică actuală nu are legătură cu scopul adoptării legii, care este acela al acoperirii măcar şi parţiale a unui prejudiciu încercat prin condamnări abuzive în perioada comunistă.
Apelantul arată că faţă de trecerea a 50 de ani de la data condamnării, înlăturarea efectelor hotărârii de condamnare prin adoptarea Legii nr. 221/2009, reprezintă o satisfacţie rezonabilă - apărare înlăturată de asemenea de instanţa de apel.
Invocarea unor hotărâri date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în diferite speţe nu are legătură cu speţa dedusă judecăţii, care are în vedere despăgubirile morale acordate de instanţe în baza Legii nr. 221/2009 şi nu încălcarea unor drepturi prevăzute în Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
In ce priveşte critica vizând reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, a fost considerată neîntemeiată şi respinsă. In materia daunelor morale, este adevărat că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, în schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul si pârâtul.
Reclamantul F.I. şi-a întemeiat critici le pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa de apel a apreciat cuantumul despăgubirilor ce i s-au acordat ca fiind suficient raportându-se la situaţia de ansamblu a oricărui deţinut politic, fără a avea în vedere situaţia personală a reclamantului, cu particularităţile acesteia, respectiv vârsta la care a fost încarcerat şi a executat pedeapsa, dimensiunea morală a amprentei lăsate de executarea pedepsei, condiţiile diferite de detenţie de la un penitenciar la altul, de modul diferit de tratare a deţinuţilor în fiecare penitenciar, consecinţele asupra situaţiei membrilor de familie şi întregii vieţi de familie.
Reclamantul mai arată că a suferit un prejudiciu fizic şi psihic urmare executării unei detenţii abuzive, chiar şi în condiţiile acelui regim politic, de 6 luni şi 24 de zile, fără hotărâre judecătorească.
In momentul arestării, mai arată reclamantul, era absolvent de liceu, iar după eliberare, i s-a interzis să susţină, respectiv să promoveze examenul de bacalaureat. Prin Ordinul nr. 26053 din 1951 al Ministerului învăţământului Public a fost eliminat din toate şcolile statului, situaţie în care timp de 10 ani a fost obligat să presteze munci necalificate şi grele, fiind obligat să repete ultimul an de liceu pentru a putea susţine examenul de bacalaureat cu o întârziere de aproape 12 ani. In acest fel a fost obstrucţionat de a obţine un loc de muncă corespunzător pregătirii, respectiv să-şi formeze vechimea în muncă necesară pentru o pensie satisfăcătoare.
Pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Arad îşi întemeiată recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a considerat că tipul de condamnare la care a fost supus reclamantul prin sentinţa nr. 647/1949 a Tribunalului Militar Cluj se încadrează în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ignorând dispoziţiile art. 6 din aceeaşi lege, care dispune „caracterul politic al condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menţionat pe hotărârile judecătoreşti prin care au fost pronunţate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea."
Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 „instanţa de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare".
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 5 lit. a) din lege în sensul de a ţine cont în stabilirea despăgubirilor de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, de faptul că pentru perioada de detenţie şi de stagiu militar reclamantul a beneficiat de vechime în grupa I de muncă prin hotărârea Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, iar pentru perioada ce reprezintă stagiu militar reclamantul a primit o indemnizaţie de armată.
Suma acordată cu titlu de despăgubire creează o îmbogăţire nejustificată reclamantului, nu se raportează la valoarea salariului minim pe economie şi la criza economică.
Prin faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent s-a creat o atenuare semnificativă a prejudiciului moral, prin trecerea timpului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată.
Referitor la recursul reclamantului, reţinând spre analiză criticile care permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral are în vedere respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte datorită valorilor nepatrimoniale lezate şi, în acelaşi timp, nu pot fi refuzate datorită imposibilităţii fireşti de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul lor şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare sunt destinate să contribuie.
Din biletul de eliberare nr. 970 al Penitenciarului Târgşor rezultă că reclamantul F.I. a fost arestat la data de 28 mai 1948 şi pus în libertate la data de 22 iunie 1950.
Prin Decizia nr. 130 din 14 august 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 reclamantul beneficiază de indemnizaţia lunară prevăzută de acest act normativ din anul 1990.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor expuse, întinderea despăgubirilor acordate de instanţa de fond în sumă de 60.000 Euro, menţinută prin Decizia instanţei de apel, pentru repararea prejudiciului moral, faţă de atingerea adusă demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamantului este echitabilă.
Referitor la recursul pârâtului urmează a fi reţinute spre analiză criticile care permit încadrarea în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul constatându-se nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Se susţine că instanţa de apel a considerat că tipul de condamnare la care a fost supus reclamantul prin sentinţa nr. 647/1949 a Tribunalului Militar Cluj se încadrează în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ignorând dispoziţiile art. 6 şi art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege.
Critica nu poate fi primită.
In condiţiile Legii nr. 221/2009 orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral creat, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
In art. 1 alin (1) al legii este definită noţiunea de condamnare cu caracter politic, iar în alin. (2) se arată ce constituie de drept condamnare cu caracter politic, fiind în continuare enumerate faptele la lit. a) – j) şi în alin. (3) şi (4).
Situaţia reclamantului, potrivit cererii de chemare în judecată şi probatoriului administrat în cauză, se regăseşte în conţinutul art. 1 alin. (2) pct. a din Legea nr. 221/2009.
Aşa fiind, nu poate fi primită critica pârâtului constând în împrejurarea că instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 6 respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, căci situaţia reclamantului nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii, deoarece el nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată să se constate caracterul politic al condamnării sale.
De asemenea nu poate fi primită critica prin care se invocă faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 în sensul de a nu fi ţinut seama la acordarea despăgubirilor de măsurile reparatorii deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990.
In ce priveşte criticile referitoare la cuantumul despăgubirii se constată că sunt nefondate.
Sub un prim aspect legea nu distinge asupra împrejurării că trecerea unei perioade de timp de la data când persoana a suferit măsura abuzivă şi până la data formulării acţiunii se constituie într-o circumstanţă şi un criteriu în evaluarea prejudiciului creat.
Fără să se excludă prin dispoziţiile ce le conţin, cele două acte normative, respectiv Legea nr. 221/2009 şi Decretul-lege nr. 118/1990, se completează, având amândouă ca scop acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, deoarece pot exista situaţii în care măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa resimţită de persoanele care au fost victime ale unor măsuri abuzive ale regimului comunist.
Prin cele două acte normative nu se urmăreşte repunerea în situaţia anterioară, iar despăgubirile ce se acordă trebuie să fie echitabile.
Aşa fiind, este evident că instanţa de apel, menţinând cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond, faţă de suma de 600.000 Euro solicitată prin cererea de chemare în judecată, a respectat dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi s-au avut în vedere şi măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Acest raţionament este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă o sumă modică dar nici o amendă excesivă pentru autorii prejudiciului sau venituri ne justificate pentru victime.
Pentru aceste motive de fapt şi de drept în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul F.I. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 183/A din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2722/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2713/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
