ICCJ. Decizia nr. 2751/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2751/2011
Dosar nr. 1713/3/2010
Şedinţa din camera de consiliu de la 24 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 ianuarie 2010 la Tribunalul Bucureşti reclamantele R.B.K., B.I. şi R.W.R., cu domiciliul în Germania şi cu domiciliu ales la sediul profesional al avocatului G.D., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul politic al condamnărilor membrilor familiei lor, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cauzate pentru suferinţele psihice şi fizice la care au fost supuşi toţi membrii familiei reclamanţilor, prin deportarea în Bărăgan, obligarea Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate în cuantum de 10.000 Euro şi la plata despăgubirilor în valoare de 450.000 Euro cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 precum şi pentru suferinţele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.
In drept au invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
In motivare s-a arătat că au fost deportate împreună cu familia în Bărăgan în perioada 1951-1955, fiind supuse unor condiţii de viaţă şi de muncă inumane.
La data de 20 decembrie 1955 au fost ridicate restricţiile domiciliare şi au putut reveni acasă, dar au trebui să locuiască încă şapte săptămâni în grajd, deoarece în casa lor locuiau alte persoane, care nu le-au permis accesul.
Reclamantele au mai arătat că evacuarea forţată din casă, pierderea unor importante bunuri, a mijloacelor de întreţinere, dificultatea de a găsi o nouă ocupaţie sunt doar câteva traume suferite, cu consecinţe asupra restrângerii grave a libertăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 344 din 5 martie 2010 Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Timiş. S-a reţinut că reclamantele au învestit instanţa cu o cerere de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009. Având în vedere obiectul cererii şi dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora competenţa de soluţionare a acestor cereri aparţine tribunalului, secţia civilă, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată, iar reclamantele şi-au ales domiciliul în localitatea Timişoara, instanţa a considerat că, faţă de domiciliul ales, în cauză competenţa revine Tribunalului Timişoara.
Prin sentinţa nr. 3066 /PI din 11 noiembrie 2010 Tribunalul Timiş şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, potrivit art. 20 pct. 2 C. proc. civ., a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie si Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prin care în mod expres se consacră un caz de necompetenţă teritorială absolută în favoarea secţiei civile a Tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază petiţionarii. Identificarea competenţei rationae loci şi rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înţelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice şi nu ca denumire dată adresei - domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.
S-a mai reţinut că faţă de dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia dacă domiciliul reclamantelor nu este în România, ci în străinătate şi nu se poate stabili care dintre instanţele române competente este abilitată în soluţionarea litigiului, cererea de chemare în judecată va fi îndreptată la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce succed:
In cererea de chemare în judecată reclamantele R.B.K., B.I. şi R.W.R. au indicat faptul că au domiciliul în Germania.
Împrejurarea că domiciliul reclamantelor este în Germania, ţară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. 11) rezultă că, normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, instanţele româneşti sunt competente să soluţioneze litigiile dintre o parte română şi o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România.
Totodată, potrivit art. 155 din legea menţionată, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti.
In cauza de faţă, instanţele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamanţii R.B.K., B.I. şi R.W.R., cu domiciliul în Germania şi o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel de litigii, potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de legea română [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009] sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază reclamantul, înţelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.
Această interpretare se impune justificat de faptul că domiciliul procesual este lăsat la alegerea persoanei, iar prin reţinerea sa drept criteriu pentru determinarea competenţei teritoriale s-ar ajunge la eludarea dispoziţiei prevăzute de textul de lege mai sus arătat.
Aşa fiind, cum domiciliul reclamantelor nu este în România, ci în străinătate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2810/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2706/2011. Civil → |
|---|
