ICCJ. Decizia nr. 2811/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2811/2011
Dosar nr.42394/3/2008
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1432 din 10 decembrie 2009, a admis acţiunea reclamanţilor B.C.C. şi S.D.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti şi pe cale de consecinţă: pârâta a fost obligată să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, format din: apartamentul nr. 2 etaj 1; apartamentul nr. 3, etajul 1; apartamentul nr. 3A, mansardă şi spaţiul comercial parter, precum şi subsol, identificat prin raportul de expertiză ; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu a fost proprietatea autoarei reclamanţilor, I.E. (născută C.). Această calitate a fost dovedită de reclamanţi cu înscrisurile pe care aceştia le-au depus la dosarul cauzei. Imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, la dosar fiind depusă lista anexă la acest decret. Calitatea procesuală activă a reclamanţilor este dovedită cu certificatele de moştenitor menţionate mai sus.
În temeiul Legii 10/2001, reclamanţii au formulat notificarea nr. 76/200 prin care au solicitat să le fie restituit imobilul în litigiu. Notificarea fost trimisă Primăriei Municipiului Bucureşti şi nu a fost soluţionată până prezent.
În aceste condiţii, conform dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Tribunalul a considerat că o altă măsură ce s-ar lua în cauză ar încălca dreptul de acces al cetăţeanului la instanţa de judecată, drept apărat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.
Aşadar, conform acestei decizii, tribunalul a analizat pe fond cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu către reclamanţi.
Aşa cum s-a arătat, imobilul a fost proprietatea autoarei reclamanţilor şi a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950. Caracterul abuziv al acestei măsuri este confirmat şi de dispoziţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Conform concluziilor raporturilor de expertiză construcţii efectuat în cauză de expert N.H., tribunalul a reţinut că există identitate între imobilul menţionat în titlul de proprietate deţinut de reclamanţi (extrasul de carte funciară pe numele I.S.E.) şi imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4 compus din: apartamentul nr. 2, etajul 1; apartamentul nr. 3, etajul 1; apartamentul nr. 3A, mansardă şi spaţiul comercial parter, precum şi subsol. Din adresa nr. 466 din 14 ianuarie 2009, emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, rezultă că acest imobil nu a constituit obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare, ci o parte din acesta este deţinută de persoane fizice în baza unor contracte de închiriere încheiate cu primăria, iar cealaltă parte este spaţiu liber (subsolul imobilului). Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii ce constau în restituirea în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora", iar conform art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini". Având în vedere că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul vreunui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 şi art. 9 din Legea 10/2001. Dreptul de proprietate al autoarei reclamanţilor (transmis prin moştenire reclamanţilor) asupra imobilului în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimonial acesteia, acest imobil aflându-se doar în fapt în patrimoniul statului, ca urmare a unei măsuri luate abuziv, fără ca acesta să aibă vreun temei legal pentru a-l deţine.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 131 din 25 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1432 din 10 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu reclamanţii B.C.C., S.D.M., şi pe cale de consecinţă: a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să emită dispoziţie de restituire în natură intimaţilor-reclamanţi imobilul situat în Bucureşti, sector 4, format din: apartamentul nr. 2, etaj 1, apartamentul nr. 3, etaj 1, apartamentul nr. 3A, mansardă şi spaţiu comercial parter, precum şi subsol, identificat prin raportul de expertiză, completat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele.
In ce priveşte primul motiv de apel, curtea a constatat că acesta nu are legătură cu cauza, întrucât în cauza de faţă nu există nicio persoana fizică pârâtă, plângerea fiind îndreptată împotriva unităţii deţinătoare şi fiind justificată de lipsa răspunsului acesteia la notificar.
în termenul prevăzut de lege. Or, pârâta avea obligaţia legală de a răspunde notificării formulate de reclamanţi şi, în consecinţă, are si calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de apel, curtea a constatat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Constituţia României şi Decizia nr. XX din 12 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
In motivarea cererii de chemare în judecată, pe lângă situaţia juridică a imobilului şi înfăţişarea modului de preluare a acestuia, reclamanţii au susţinut că „pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001", motiv pentru au fost „nevoiţi să promoveze prezenta cerere". De asemenea, reclamanţii au invocat împrejurarea că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen imperativ, iar nerespectarea lui are drept consecinţă naşterea dreptului lor de a solicita instanţei să examineze pe fond cererea formulată în cadrul notificării.
In raport de temeiul juridic invocat şi de susţinerile din cererea de chemare în judecată, este evident că această cerere constituie o plângere împotriva refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere ce trebuie soluţionată în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu respectarea finalităţii acesteia şi având în vedere şi cele reţinute în Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia „în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură".
Astfel clarificată natura juridica a cererii de chemare în judecată cu care instanţa a fost investită, curtea a constatat că excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare invocată ca motiv de apel este lipsită de obiect, (instanţa nefiind investită cu o cerere în revendicare, ci cu o plângere împotriva refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde la notificare, plângere în cadrul căreia, conform Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa are obligaţia să analizeze şi să soluţioneze fondul cererii formulate în cadrul notificării.
Insă, cu privire la acest al doilea motiv de apel, curtea a constatat că el a fost generat de modul defectuos al redactării dispozitivului sentinţei apelate. Astfel, deşi analiza instanţei a vizat cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul a fost unul propriu unei acţiuni în revendicare. Or, natura juridică şi efectele celor două acţiuni sunt diferite, acţiunea în revendicare presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluării, ci şi analiza existenţei si valabilităţii titlului statului, iar admiterea acesteia a condus la concluzia că imobilul nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul proprietarilor, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 presupunea doar constatarea caracterului abuziv al preluării (preluare care putea fi cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil) şi a situaţiei juridice actuale a imobilului în vederea stabilirii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate potrivit Legii nr. 10/2001. Totodată, în cazul plângerii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „ Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară." Mai mult, pentru acţiunea în revendicare formulată împotriva persoanei care are calitatea de unitate deţinătoare s-ar pune şi problema admisibilităţii unei astfel de acţiuni atât timp cât legea speciala oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul la justiţie pe calea plângerii îndreptate împotriva deciziei sau dispoziţiei emise în cadrul procedurii respective sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a emite o astfel de decizie sau dispoziţie.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Contestatorii nu şi-au dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită, în conformitate cu Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate conform HG nr. 498/2003;
- În condiţiile Normelor metodologice mai sus enunţate, instanţa de recurs trebuia să analizeze legalitatea şi temeinicia dispoziţiei emisă de Primarul General, având în vedere doar actele ce au fost prezentat.
Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii dispoziţiei, iar nu şi actele ce se vor obţine ulterior, în timpul soluţionării prezentei pricini;
- Reclamantul avea obligaţia să depună dovezi cu care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului în litigiu.
Recursul nu este fondat.
Instanţa de apel în mod judicios a statuat faptul că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B.C.C. şi S.D.M., are ca temei juridic dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Constituţia României precum şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007, sens în care s-a stabilit că cererea reclamanţilor constituie o plângere împotriva refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată de reclamanţi.
În cazul plângerii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt incidente dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".
În speţă, contestatorii-reclamanţi şi-au dovedit notificarea cu actele necesare care le atestă dreptul lor de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită în conformitate cu Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate conform HG nr. 498/2003.
De asemenea, instanţa de apel, a analizat atât legalitatea cât şi temeinicia dispoziţiei emisă de Primarul municipiului Bucureşti, având în vedere atât actele depuse de reclamanţii-contestatori, la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, cât şi cele depuse în faza soluţionării cauzei.
Susţinerea recurentului în sensul că reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezi cu care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în litigiu de către stat, nu poate fi reţinută, devreme ce o atare susţinere nu a fost invocată în faza de apel.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 9 şi în consecinţă se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 131A din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2879/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2810/2011. Civil → |
|---|
