ICCJ. Decizia nr. 2803/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2803/2011
Dosar nr. 530/3/2003
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 109A din 15 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. împotriva sentinţei civile nr. 155 din 6 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, F.S.I., R.I.M.A., I.J.M.L.D., C.Ş.G., S.A.M.D., H.Y.G.B.D., N.A.B. şi G.M.M.B.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele motive:
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2), de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În mod corect, instanţa de fond a constatat lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor şi pe cale de consecinţă lipsa calităţii procesuale active.
Astfel, actul de care se prevalează reclamanţii în calitate de moştenitori legali ai autorilor lor I. şi O.M. nu face dovada proprietăţii, la data preluării de către stat întregul imobil fiind naţionalizat pe numele autorilor pârâţilor.
Nu se poate reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice date în aplicarea Legii nr. 10/2001 întrucât aceste dispoziţii legale fac referire la actele sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 în măsura în care se coroborează cu alte înscrisuri, acte juridice translative de proprietate şi care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică.
Or, în cauză, actul sub semnătură privată nu poate atesta deţinerea proprietăţii întrucât nu a avut un efect translativ de proprietate. Înscrisul în discuţie nu este semnat de către toţi moştenitorii lui D.M.B., contrar susţinerilor apelanţilor.
Imobilul respectiv ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1950 se află în indiviziune între moştenitorii B., deoarece dintre copii lui D.M.B. nu se aflau în viaţă decât A.P. şi E.M., iar pentru a-şi realiza efectul translativ, respectivul contract trebuia încheiat ori trebuia să fi aderat la respectiva convenţie toţi moştenitorii celorlalţi copii ai lui D.M.B. Totodată nu se poate susţine că respectivul contract are semnificaţia şi a unui partaj pentru că a fost semnat şi de către alţi moştenitori. C. civ. impune ca o condiţie de valabilitate a unui partaj voluntar prezenţa şi implicit acordul tuturor moştenitorilor, or aşa cum se observă contractul nu este semnat decât de o parte dintre moştenitori. În aceste condiţii deoarece legea cere condiţia prezenţei tuturor moştenitorilor în mod imperativ pentru valabilitatea partajului, lipsa unuia sau a mai multor dintre aceştia atrage nulitatea absolută a respectivului „partaj".
Faţă de aceste aspecte coroborate şi cu împrejurarea că acest act nu a fost transcris în registrele de publicitate imobiliară potrivit cu cerinţele dispoziţiilor art. 1295 alin. (2) C. civ., Curtea a reţinut că bunul imobil în discuţie nu a trecut niciodată în patrimoniul cumpărătorilor I. şi O.M., autorii reclamanţilor.
Principiul potrivit căruia erezilor le este opozabil actul încheiat de autorul lor invocat de către apelanţi şi prevăzut de dispoziţiile art. 730 C. civ. nu are relevanţă în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât actul sub semnătură privată nu a fost semnat de către toţi proprietarii bunului imobil ce s-a înstrăinat.
Ca atare, numai dacă toţi erezii sunt prezenţi şi majori, se pot împărţi între dânşii sau pot confirma vânzarea unui bun din proprietatea autorului lor în lipsa împărţelii.
Ca urmare, în mod legal, instanţa de fond a reţinut lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, imobilul în litigiu aflându-se la data naţionalizării în patrimoniul autorilor pârâţilor întrucât actul nefiind transcris nu poate fi considerat opozabil statului român la acel moment.
Împotriva deciziei de apel au formulat cerere de recurs reclamanţii M.I.E. şi K.I.A., criticând-o pentru încălcarea dispoziţiilor art. 730, 969, 977, 982 şi 1295 C. civ., art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, arătând următoarele în susţinere:
1. S-a reţinut că imobilul a fost naţionalizat pe numele autorilor pârâţilor, deşi prin actul încheiat la 15 martie 1950 autorii reclamanţilor dobândiseră proprietatea asupra imobilului şi nu au fost menţionaţi în anexa decretului de naţionalizare.
Procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care recunoaşte valoare de act doveditor înscrisului sub semnătură privată încheiat anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950.
Date fiind aceste norme, s-a adăugat la lege prin considerentul că acest înscris trebuie coroborat cu alte înscrisuri, acte translative de proprietate şi care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică.
2. Potrivit actului de partaj din 19 mai 1923, asupra imobilului în litigiu se aflau în indiviziune 6 persoane, iar intimaţii nu au produs nicio dovadă că la data semnării actului din 1950 erau mai mulţi coproprietari decât numărul celor care au semnat acest act.
Două dintre acestea, respectiv A.B. (fostă A.P.) şi E.M. sunt vânzătoare, iar alături de ele mai semnează actul încă 5 persoane, în afară de martor şi avocatul care a întocmit actul.
Este adevărat că doar semnătura lui D.D.B. şi a dr. G. sunt descifrabile, însă numărul de 6 semnături trebuie constatat fără minime dubii.
Cu aplicarea art. 978 C. civ., potrivit căreia clauzele unui contract trebuie interpretate în sensul de a produce un efect şi nu în sensul de a nu produce niciunul, urmează să se constate:
- calitatea de coproprietari ai imobilului a persoanelor care semnează actul din 15 martie 1950, alături de cele două vânzătoare, nu a fost contestată de către intimaţi.
- existenţa celor 5 semnături pe act, alături de cele ale vânzătoarelor, trebuia interpretată ca o recunoaştere a dreptului celor două vânzătoare.
- potrivit art. 730 C. civ., dacă toţi erezii sunt prezenţi şi majori, îşi pot împărţi între dânşii, oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi.
S-a reţinut că nu sunt toţi moştenitori în actul de vânzare, iar din actele de la dosar nu rezultă câţi moştenitori erau în viaţă în acel moment. După declaraţiile celor două vânzătoare, dintre cei 6 moştenitori ai lui D.D.B. (potrivit actului de partaj din 19 mai 1923) mai erau în viaţă, în afară de ele, doar 2 persoane.
Or, actul din 15 martie 1950 este semnat, în afară de vânzătoare, de încă 5 persoane, ceea ce ar fi trebuit să determine instanţa de apel să considere că în prezenţa tuturor coproprietarilor a avut loc un partaj şi că spaţiul identificat în act constituie lotul vânzătorilor.
- semnatarii actului recunosc că imobilul identificat în actul din 15 martie 1950 intră în lotul vânzătoarelor care pot dispune de acesta, confirmând intervenirea unui partaj potrivit art. 730 C. civ.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce face să nu fie nul recursul, astfel cum s-a invocat în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. Prin art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 este explicitat art. 23 din lege, în sensul că, în sistemul acestei legi, se recunoaşte valoarea probaţiunii actului sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri - norme care erau în vigoare la data pronunţării deciziei de apel.
Chiar şi în lipsa menţiunii referitoare la coroborarea înscrisului cu alte acte, instanţa era oricum ţinută să verifice calitatea de proprietar a vânzătorului la data întocmirii actului, neputându-se accepta un asemenea act sub semnătură privată în lipsa acestei verificări esenţiale – aceasta fiind condiţia valabilităţii transmiterii unui drept real.
2. În cadrul celei de-a doua critici, reclamanţii solicită instanţei să confirme un act numai în temeiul numărului de semnături, raportat la numărul indicat de moştenitori ai fostului proprietar, pentru ca ulterior, chiar aceştia să consemneze în cererea de recurs că din actele dosarului nu rezultă câţi moştenitori erau în viaţă la data încheierii actului din 15 martie 1950.
Aceasta incertitudine în ceea ce priveşte moştenitorii fostului proprietar a fost sancţionată în mod corect de instanţa de apel în validarea acestui act atât ca partaj voluntar cât şi ca înscris sub semnătură privată.
Art. 730 C. civ. permite împărţeala succesiunii între erezi, dacă toţi sunt prezenţi şi majori, fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Acest text legal impune totuşi condiţia prezenţei tuturor erezilor.
Fără dovada în sensul că semnatarii actului sunt toţi moştenitorii fostului proprietar şi aceasta nu numai prin număr de semnături, ci cu verificarea fiecăruia în parte, nu se poate valida acest act decât cu încălcarea textului legal sus-menţionat.
Această sarcină le revenea reclamanţilor în conformitate cu art. 1169 C. civ., interesaţi în validitatea actului invocat, iar verificarea condiţiilor normei legale este în sarcina instanţei, vizând îndeplinirea unei condiţii de fond a actului.
În ceea ce priveşte necontestarea de către intimaţii-pârâţi a calităţii de proprietari ai imobilului a persoanelor care au semnat actul din 15 martie 1050, invocată de către reclamantele recurente, urmează a se reţine că încă din faţa primei instanţe intimaţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar în dosarul de recurs intimatul C.Ş.G. a contestat prin întâmpinare, în parte, semnăturile existente pe actul în discuţie, atât ca număr cât şi ca neaparţinând unor titulari ai unui drept de proprietate asupra imobilului.
În condiţiile în care numărul semnăturilor de pe act, prin el însuşi, nu este suficient să facă dovada că acestea aparţin moştenitorilor fostului proprietar, astfel cum s-a invocat în recurs, se constată că în cauză s-a reţinut în mod corect lipsa dovezii de proprietar a autorilor reclamanţilor-recurenţi.
În aceste condiţii, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor invocate de către recurenţi referitoare la efectele şi interpretarea convenţiilor. În lipsa nedovedirii acestei condiţii de fond care afectează valabilitatea actului, nu se pune problema încălcării nici a art. 1295 C. civ.
Constatând prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. împotriva deciziei nr. 109/A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2778/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2777/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
