ICCJ. Decizia nr. 2809/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2809/2011
Dosar nr. 4885/105/2008
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial la data de 11 martie 2004 la Tribunalul Prahova, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta D.S.A., în contradictoriu cu pârâţii A.L.N. şi SC R. Valea Călugărească, a solicitat anularea dispoziţiilor din data de 7 iulie 2003 şi din 25 iulie 2003.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este singura moştenitoare a autoarei sale A.E., care a avut pe raza comunei V.C. mai multe terenuri şi construcţii ce au trecut, abuziv şi fără plata vreunei despăgubiri, în proprietatea statului, prin Legea nr. 187/1945.
S-a mai arătat că în mod greşit deciziile de restituire au fost emise în favoarea pârâtei A.L.N., singura moştenitoare a defunctei A.E., fiind reclamanta.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1353 din 08 noiembrie 2006, a respins acţiunea, reţinând că prin cele două decizii a căror anulare se solicită, a fost completată o decizie anterioară, cu nr. 31/2003, prin care s-a restituit pârâtei A.L.N., în natură, o parte din imobilul situat în comuna R., judeţul Prahova, decizie care a fost contestată de reclamantă în instanţă, iar acţiunea a fost respinsă, motivat de faptul că reclamanta nu a urmat procedura prealabilă în termenul instituit de Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentinţe, solicitând ca acţiunea să fie calificată drept acţiune în constatarea nulităţii absolute a deciziilor nr. 42/2003 şi nr. 45/2003, deoarece imobilul a fost restituit unei persoane neîndreptăţite care nu este în grad de rudenie cu proprietara imobilului.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 86 din 23 februarie 2007, a respins apelul şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul formulat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7952 pronunţată la 23 noiembrie 2007, care a casat Decizia, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1353 din 08 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Prahova, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că cererea trebuia să fie caracterizată ca fiind o cerere în constatarea nulităţii absolute a deciziilor nr. 42/2003 şi nr. 45/2003, iar instanţa era obligată ca, ţinând cont de intenţia reală a părţii şi care rezultă din acţiune, să facă o calificare corectă a acesteia.
S-a mai reţinut că era necesar ca instanţa să califice cererea ca fiind formulată pe calea dreptului comun şi nu să o analizeze în contextul Legii nr. 10/2001, iar în final să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile acestei legi.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4885/105/2008, iar prin sentinţa nr. 1989 pronunţată la 17 noiembrie 2009, s-a admis acţiunea şi s-a dispus anularea deciziilor nr. 42 din 07 iulie 2003 şi nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. SA Valea Călugărească SA şi restituirea în natură, în cotă de ½ pentru reclamantă şi pârâtă, a imobilului din comuna R., judeţul Prahova, compus din teren în suprafaţă de 3.897 m.p. şi clădirile aferente terenului, înregistrate de societatea pârâtă la nr. de inventar 112-2224,112-2225,112-2228,112-2230.
Prin aceeaşi sentinţa, s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că deciziile nr. 42/2003 şi nr. 45/2003, au completat Decizia nr. 31/2003 emisă de pârâta SC R. SA Valea Călugărească, decizie prin care a fost restituit reclamantei A.L.N., în natură, o parte din imobilul situat în comuna R., precum şi restul de teren şi construcţiile aferente acestui imobil, iar reclamanta a solicitat să se dispună anularea acestor decizii, cu motivarea că au fost emise greşit în favoarea pârâtei A.L.N., întrucât singura moştenitoare a defunctei A.E. era reclamanta.
S-a mai reţinut că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că atât reclamanta, cât şi pârâta, au calitatea de moştenitoare ale defunctei A.E., în cote de ½ fiecare şi că autoarea părţilor a avut mai multe terenuri şi construcţii pe raza comunei R., aşa cum reiese din certificatul emis de Arhivele Naţionale ale României - Direcţia Judeţeană Prahova, din Tabloul de moşieri expropriaţi conform Decretului nr. 83 din 2 martie 1949 şi din adresa din 16 iunie 1992 emisă de Filiala Arhivelor Statului Prahova.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta a susţinut că este unica moştenitoare a defunctei A.E., dar din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că atât reclamanta, cât şi pârâta A.L.N., au calitatea de moştenitoare şi sunt îndreptăţite la restituirea imobilului ce a aparţinut autoarei lor.
Constatând că cele două decizii au fost emise cu încălcarea prevederilor legale, având în vedere că ambele părţi, respectiv reclamanta şi pârâta A.L.N. au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilelor ce au aparţinut autoarei lor, tribunalul a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziilor nr. 42 din 07 iulie 2003 şi nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. SA Valea Călugărească. SA.
Potrivit art. 480 C. civ., tribunalul a obligat pârâta SC R. SA Valea Călugărească să restituie, în natură, în cotă de ½ fiecare, pentru reclamantă şi pârâta A.L.N., imobilul din comuna R., judeţul Prahova, compus din teren în suprafaţă de 3.897 m.p. şi clădirile aferente terenului, înregistrate de societatea pârâtă la nr. de inventar 112-2224,112-2225,112-2228,112-2230.
Tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită, întrucât nu a fost depusă chitanţa privind plata onorariului de avocat.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanta D.S.A. şi pârâta A.L.N.
În motivarea apelului, reclamanta D.S.A. a arătat că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilelor, în cotă de ½ , pentru reclamantă şi pârâta A.L.
În dezvoltarea motivului de apel, reclamanta a susţinut că, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că este unica moştenitoare a defunctei A.E., în calitate de nepoată, dar şi în baza testamentului pe care defuncta i l-a lăsat.
A mai susţinut apelanta că, instanţa în mod greşit a reţinut că A.L.N. şi D.S. sunt moştenitoarele defunctei A.E., cu o cotă de ½ fiecare, întrucât, din actele dosarului, rezultă că pârâta A.L. este nepoata soţului defunctei, A.T., iar notificarea a fost formulată de aceasta în calitate de moştenitoare a defunctei A.E. şi nu în altă calitate.
Precizează apelanta că defuncta A.E. l-a moştenit pe soţul ei, A.T., decedat în anul 1947, iar din acte rezultă că imobilul (conacul şi terenul aferent) a fost preluat de stat de la aceasta, care figura ca proprietar.
Apelanta a mai arătat că prin acţiunea introductivă, care a fost formulată de mandatarul său, N.A., s-a solicitat anularea dispoziţiilor din 7 iulie 2003 şi din 25 iulie 2003 emise de SC R. Valea Călugărească şi restituirea imobilelor menţionate în aceste decizii, iar în subsidiar, în situaţia în care A.L.N. ar face dovada calităţii de moştenitor, s-a solicitat retrocedarea în cotă de ½ pentru fiecare moştenitor.
A mai arătat apelanta că, atât timp cât A.L.N. nu a făcut dovada calităţii de moştenitoare a defunctei A.E., instanţa de fond nu se putea pronunţa numai pe subsidiarul acţiunii, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia judecăţii cauzei în fond, acesta nu a mai fost susţinut.
Se solicită admiterea apelului şi schimbarea hotărârii instanţei de fond, în sensul de a se restitui reclamantei, în cotă de 1/1, bunurile imobile prevăzute în deciziile nr. 42 din 7 iulie 2003 şi nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. Valea Călugărească.
Pârâta A.L.N., în motivarea apelului, a arătat că hotărârea este netemeinică şi nelegală, întrucât este dată fără să se ţină cont de situaţia de drept din raportul juridic dedus judecăţii şi nici de probele depuse la dosar.
În dezvoltarea motivului de apel, apelanta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea formulată de D.S.A. şi a dispus anularea deciziilor nr. 42 din 7 iulie 2003 şi nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de SC R. SA Valea Călugărească, considerând că reclamanta este îndreptăţită la restituirea, în cotă de ½, a imobilului confiscat abuziv de regimul comunist şi preluat de SC R. SA Valea Călugărească.
Faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7953/2007, a dispus casarea deciziei nr. 86/2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi a sentinţei civile nr. 1353/2005 a Tribunalului Prahova, nu înseamnă, automat, că există motive pentru a se admite acţiunea formulată de reclamantă.
Pe cale de excepţie, apelanta-pârâtă a solicitat să se constate lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, faţă de imobilele pe care aceasta le revendică, în calitate de nepoată a defunctei A.E.
A mai arătat apelanta-pârâtă că în mod greşit instanţa de fond a constatat că reclamanta are calitate procesuală activă, considerând-o succesoare, cu o cotă de ½ din imobilul revendicat, întrucât, în realitate, reclamanta are calitatea de succesor testamentar cu titlu particular, iar din această calitate nu poate revendica un imobil care nu face obiectul legatului cu titlu particular.
Se mai susţine că masa succesorală indicată în testamentul olograf şi în certificatul de moştenitor, se compunea dintr-un apartament situat în Bucureşti şi din unele bunuri ce se găseau într-o parte a acestui imobil, astfel încât, vocaţia succesorală se rezumă doar la aceste bunuri, neputând fi extinsă asupra unor bunuri viitoare, atât timp cât în testament nu există nicio menţiune privind universalitatea de bunuri de tipul „precum şi orice alte bunuri, prezente sau viitoare, ce se vor găsi asupra mea la momentul morţii".
Apreciază apelanta că şi în situaţia în care s-ar accepta unirea calităţii de succesor testamentar, cu calitatea de succesor legal, ca nepoată de soră predecedată, D.S. tot nu ar avea calitate procesuală activă, întrucât, nefiind succesor sezinar, aceasta avea obligaţia de a accepta moştenirea defunctei A.E. în termen de 6 luni de la decesul acesteia, conform art. 700 alin. (1) din C. civ., lucru care nu a fost dovedit.
Apelanta-pârâtă a mai arătat că un alt motiv pentru care solicită să se constate că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea dreptului de proprietate, este legat de raportul juridic al antecesoarei acesteia cu proprietatea care a fost restituită în baza deciziilor mai sus arătate.
Astfel, arată apelanta, reclamanta revendică proprietatea antecesoarei sale, A.E., care ar fi deţinut pe raza comunei R. o suprafaţă de 50 ha, primită ca dotă din partea familiei C., dar afirmaţiile acesteia nu sunt susţinute de niciun act depus la dosar.
Susţine apelanta că din certificatul nr. AA/1991 emis de Arhivele Naţionale, rezultă că bunica pârâtei a deţinut pe raza comunei R. o suprafaţă de 338,19 ha teren, din care, aşa cum rezultă din actul de donaţie datat 19 februarie 1921, a donat fiului său A.T., anterior căsătoriei cu C.E., trei corpuri de proprietate care făceau parte din Moşia M. - R., totalizând 51 ha şi 4.800 m.p.
Se mai arată că, din adeverinţa nr. BB/1992 emisă de Arhivele Statului rezultă că s-a preluat de la A.T., în temeiul Decretului nr. 83/1949, un conac şi 50 ha teren, însă, preluarea efectivă a acestora s-a făcut de la soţia defunctului, A.E., motivat de faptul că, la acea vreme, „femeile erau mai uşor de speriat şi semnau mai uşor actele prin care cedau statului proprietăţile".
Faptul că în actul de proprietate este trecută A.E., pentru simplul fapt că preluarea proprietăţii de către regimul comunist s-a realizat de la aceasta, nu o transformă în proprietara imobilului, fiind cunoscut dispreţul autorităţilor comuniste pentru respectarea dreptului de proprietate şi a regimului juridic al acestora, pe care îl considerau un furt.
Documentele vremii atestă clar că proprietăţile au aparţinut unchiului patern A.Th.T., provenind de la antecesorii acestuia, respectiv de la străbunica maternă, A.Ec., astfel încât, este indubitabil că pe linia sa de ascendenţă, apelanta nu poate face dovada dreptului de proprietate.
Se solicită admiterea apelului formulat de pârâtă şi desfiinţarea sentinţei nr. 1989/2009 pronunţată de Tribunalul Prahova.
La data de 19 aprilie 2010, D.S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de A.L.N., arătând că s-a făcut dovada că este nepoata defunctei A.E. şi pe lângă această calitate de moştenitoare legală, este şi moştenitoare testamentară, astfel că, are dreptul să revendice bunurile ce au aparţinut autoarei sale.
Cu privire la faptul că bunurile imobile în litigiu nu au fost menţionate în testamentul ce a fost lăsat de mătuşa sa, apelanta-intimată arată că la data întocmirii testamentului nu a fost posibil să fie prevăzute bunuri ce fuseseră luate de stat.
La data de 17 martie 2010, apelanta-intimată A.L.N. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de D.S.A., pentru că aceasta nu este persoană îndreptăţită de a-i fi recunoscut şi restituit vreun drept pentru imobilul „Conacul A." din comuna R., preluat abuziv de la unchiul patern, dr. A.T.T., de regimul comunist şi apoi de SC R. Valea Călugărească.
Susţine intimata că A.E. nu a fost niciodată proprietara imobilelor din comuna R., ci, dimpotrivă, au aparţinut ca bunuri proprii unchiului patern, dr. A.T.T., iar D.S.A. nu este persoana îndreptăţită legal să revendice bunurile imobile ce au aparţinut familiei A., ea fiind numai urmaşa E.C., căsătorită A.
Intimata SC R. SA Valea Călugărească nu a formulat întâmpinare până la data judecăţii, deşi a fost citată cu această menţiune.
Prin Decizia nr. 108 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâta A.L.N., împotriva sentinţei civile nr. 1989 pronunţată la 17 noiembrie 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta D.S.A. şi pârâta SC R. SA. A fost schimbată în tot sentinţa şi pe fond a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată. A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta D.S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1989 pronunţată la 17 noiembrie 2009 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta A.L.N. şi pârâta SC R. SA Valea Călugărească. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Cu privire la apelul formulat de D.S.A.. Curtea a reţinut că acesta este nefondat, potrivit considerentelor de mai jos, în sensul că este nefondată critica apelantei privitor la nelegalitatea hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte admiterea acţiunii şi anularea deciziilor emise întrucât, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, de vreme ce s-a adoptat Legea nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu se poate susţine că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun. Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, fără să se afecteze accesul la justiţie.
Având în vedere faptul că apelanta nu a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate solicita pe calea dreptului comun restituirea imobilelor, astfel că, aceasta nu este îndreptăţită la restituirea nici măcar a ½ din aceste imobile.
Chiar dacă apelanta este moştenitoarea defunctei A.E., aceasta nu a formulat notificare în baza legii speciale, astfel că nu a fost repusă în dreptul de a solicita restituirea bunurilor confiscate.
Nefondată s-a reţinut şi critica referitoare la faptul că A.L. are dreptul la cota de ½ din moştenire, întrucât numai aceasta din urmă a formulat notificare, fiind repusă în dreptul de a solicita restituirea bunurilor.
Apelanta A.L. are calitate de moştenitoare a defunctei A.A.A., care era fiul defunctei A.T.A., la rându-i fiind fiul defuncţilor A.T. şi E., iar apelanta este moştenitoarea defunctei A.E., conform sentinţei nr. 3465/2009 a Judecătoriei Ploieşti, dar aceasta din urmă nu s-a conformat dispoziţiilor legii speciale, pentru a beneficia de prevederile acesteia.
Rezultă că A.L. are calitatea de moştenitoare a defuncţilor A.T. şi E. şi are dreptul de a solicita restituirea imobilelor preluate abuziv, formulând notificare conform legii speciale, în schimb, apelanta D.S. nu a formulat notificare potrivit legii speciale.
Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că cererea apelantei de anulare a deciziilor nr. 42 şi nr. 45/2003 trebuie să fie caracterizată ca o cerere de constatare a nulităţii absolute a deciziilor, totuşi, apelanta nu a arătat care sunt motivele de nulitate absolută care afectează aceste decizii, pentru că emiterea acestor decizii s-a făcut ca urmare a notificării formulate de A.L., care a dovedit calitatea de moştenitoare.
Ca urmare a celor expuse, s-a concluzionat în sensul respingerii apelului ca nefondat.
Cu privire la apelul formulat de A.L., Curtea a reţinut că acesta este fondat, potrivit considerentelor ce urmează.
Astfel, s-a arătat că este fondată critica recurentei în sensul că, în mod greşit s-a admis acţiunea formulată de D.S. şi s-au anulat deciziile nr. 42 şi nr. 45/2003, întrucât D.S. nu a formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001 şi nici nu a dovedit că este vreun caz de nulitate absolută a acestor decizii.
Fondată a fost şi susţinerea apelantei privitor la faptul că instanţa de fond în mod greşit a constat că D.S. are dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, întrucât nu a formulat notificarea prevăzută de legea specială şi nici nu există vreun caz de nulitate absolută a acestor decizii.
Numai formularea notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001 repune partea în dreptul de a solicita bunurile succesiunii, pentru că, în caz contrar, se consideră că este străină de succesiune. Ca atare, reclamanta, neformulând notificarea mai sus menţionată, aceasta este străină de succesiunea la care ar fi avut dreptul, motiv pentru care, aceasta nu are dreptul de a culege nimic din moştenirea defunctei C.E.
Din actele dosarului s-a reţinut că, bunurile au aparţinut defuncţilor A.T. şi E., faţă de care apelanta A.L. are calitate de nepoată, iar aceasta, formulând notificare, a fost repusă în dreptul de a solicita bunurile confiscate abuziv de regimul comunist.
În consecinţă s-a reţinut că singura persoană îndreptăţită la restituirea bunurilor confiscate abuziv de la autorii apelantei este A.L., motiv pentru care s-a ajuns la admiterea apelului, la schimbarea în tot a sentinţei, iar pe fond s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, în sensul dispozitivului acestei decizii.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, s-a concluzionat că acestea nu au fost solicitate de părţi.
Împotriva deciziei civile nr. 108 din 19 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în termen legal, a declarat recurs reclamanta D.S.A., pe care a criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ.
În urma controlului judiciar a solicitat să i se admită recursul, să fie modificată hotărârea recurată, în sensul că pe fond, să i se admită acţiunea precizată şi să se constate nulitatea absolută a deciziilor nr. 42 din 07 iulie 2003 şi nr. 45 din 25 iulie 2003 emise de pârâta SC R. SA Valea Călugărească, urmând a i se restitui bunurile imobile în cotă de 1/1.
În dezvoltarea criticilor formulate se susţine că, hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Susţine recurenta că nu s-a invocat ca motiv de apel nedepunerea notificării de către recurentă în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi nici că nu ar fi indicat motivele pentru constatarea nulităţii absolute a deciziilor nr. 42/2003 şi nr. 45/2003.
Menţionează recurenta că, nedepunerea notificării a fost clarificată şi recunoscută prin motivarea situaţiei în care s-a aflat familia acesteia, aceea de refugiat politic, neavând posibilitatea să ţină legătura cu organismele specializate din România, că este persoană îndreptăţită să revendice de la Stat ceea ce s-a preluat abuziv de la A.E.
Mai arată că, nu i-a fost contestată calitatea de moştenitoare legală şi testamentară a mătuşii sale A.E., situaţie în care este îndreptăţită la restituirea bunurilor imobile ce au aparţinut acesteia.
Pretinde că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că bunurile imobile, cuprinse în cele două decizii, au aparţinut familiei A. şi nu mătuşii sale A.E., după care este îndreptăţită la restituirea lor.
Se precizează că, A.T. şi A.E., mătuşa recurentei, nu au avut copii şi averea soţului a fost moştenită de soţia supravieţuitoare.
Critica recurentei vizează şi lipsa calităţii de persoană îndreptăţită a pârâtei A.L.N., care nu este moştenitoarea proprietarei bunurilor, A.E.
Recurenta mai arată că, în recurs formulează critici şi cu privire la hotărârea instanţei de fond, pe motivul că s-a reţinut subsidiarul acţiunii iniţiale, formulată de fostul său mandatar N.A., subsidiar pe care nu l-a mai susţinut cu ocazia judecăţii în fond, menţionând doar că A.L.N. are obligaţia să facă dovada calităţii sale de moştenitor după defuncta A.E. şi nu a altei persoane din familia A.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine că este nefondat pentru considerentele ce urmează:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv prin prisma căruia urmează să se analizeze hotărârea instanţei de apel.
Trecând peste toate criticile formulate de recurentă, se impune analiza cu prioritate a modului în care recurenta s-a adresat organelor abilitate pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv de la mătuşa sa A.E.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, invocate de reclamantă iniţial, în scopul pretenţiei de retrocedare a imobilelor ce fac obiectul litigiului, a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în baza acestui act normativ, aveau obligaţia să formuleze în termen legal notificare prin care învestea entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegea să le formuleze cu privire la anumite imobile.
Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziţii legale ulterioare şi el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără nici o altă distincţie.
Acest termen s-a aplicat şi persoanelor care au pretins măsuri reparatorii (care puteau consta, fie în restituirea în natură, fie în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în compensarea cu alte bunuri sau de despăgubiri în echivalent) pentru imobilele având destinaţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din lege (anume, ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social culturale sau de instituţii publice, sedii ale reprezentanţelor organizaţiilor internaţionale, interguvernamentale acreditate în România, precum şi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităţii de interes public, social-cultural sau obştesc).
Nerespectarea de către persoana îndreptăţită a termenului de notificare, atrage pierderea dreptului acesteia de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Fiind un termen de decădere, regimul juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., dispoziţii prin care se reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică să poată cere şi obţine efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.
Referitor la acest termen de notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, conţinutul său nu a fost modificat nici explicit şi nici implicit prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, astfel cum afirmă recurenta.
Pornind de la acest aspect, este evident faptul că recurenta-reclamantă este decăzută din dreptul de a solicita restituirea unor imobile preluate abuziv de regimul comunist, atâta timp cât nu a făcut dovada depunerii unor cereri de restituire în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Nerespectarea termenului imperativ a dus la decăderea recurentei nu numai din dreptul de a solicita restituirea bunului, ci şi la pierderea dreptului de a solicita despăgubiri în natură sau în echivalent.
Din actele anexate cauzei nu rezultă că ar fi fost împiedicată de vreun eveniment mai presus de voinţa sa, în ceea ce priveşte depunerea unei notificări în termen şi nici nu a cerut repunerea în termen.
Aşa fiind, în mod legal a decis Curtea de Apel că, din moment ce recurenta nu a formulat în termen notificarea, nu mai poate beneficia de măsuri reparatorii, respectiv de restituirea în natură a imobilului.
Faţă de acest aspect, devine inutilă analiza celorlalte critici aduse hotărârii instanţei de apel şi în consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va menţine Decizia atacată, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.S.A. împotriva deciziei nr. 108 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2813/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2807/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
