ICCJ. Decizia nr. 2871/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2871/2011
Dosar nr. 14106/3/2008
Şedinţa publică din 29 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti la 09 iunie 1996, reclamantele B.S.R. şi B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, solicitând să se constate că imobilul situat în Bucureşti, strada O., a fost preluat de stat fără titlu valabil şi ca atare, nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995 şi nici nu intră în sfera de activitate a comisiei constituite în baza acestei legi. S-a solicitat, totodată, să se constate valabilitatea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra imobilului menţionat.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9846 din 15 octombrie 1996 a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând în considerente că, prin sentinţa civilă nr. 9974 din 10 octombrie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat că reclamantele sunt proprietarele imobilului situat în Bucureşti, strada O., naţionalizat de la autorul lor, B.I., care făcea parte din categoriile exceptate de la aplicarea acestei măsuri.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantele, apel ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 1612 din 4 iulie 1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a desfiinţat sentinţa judecătoriei şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Rejudecând cauza, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 3902 din 10 martie 1999, admiţând excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de Decizia nr. 21 din 9 ianuarie 1997 pronunţată în Dosarul nr. 2162/1996 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, apel ce a fost admis prin Decizia nr. 1633 din 25 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a desfiinţat hotărârea şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se inexistenţa autorităţii de lucru judecat întrucât nu există identitate de cauză şi părţi între acţiunea soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 21/1997 şi prezenta acţiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs R.A. A.P.P.S., recurs ce a fost respins ca inadmisibil prin Decizia civilă nr. 3201 din 12 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a reţinut că recurenta nu a avut calitatea de parte în proces, astfel încât nu are deschisă calea recursului, împotriva unei hotărâri la a cărei judecată nu a participat.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rejudecând cauza, a pronunţat sentinţa civilă nr. 4234 din 1 martie 2000, prin care a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 340 din 16 mai 2001, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
S-a reţinut că la 22 ianuarie 2001, reclamantele şi-au precizat acţiunea în sensul că înţeleg să cheme în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC H.N. SA, iar la 14 martie 2001 a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti, S.C., în calitate de chiriaş al apartamentului nr. 2, din strada O.
Cererea de intervenţie a fost respinsă în principiu, faţă de împrejurarea că imobilul nu a fost vândut, iar acţiunea are caracter de revendicare.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamantelor, B.I., fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal din 6 aprilie 1936 de Tribunalul Ilfov, fiind naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele B.V.
Prin HG nr. AA/1996 şi HG nr. BB/1996 apartamentul 2 şi garajul au fost trecute în administrarea R.A. A.P.P.S.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. X din 28 aprilie 1949 şi transcris sub nr. Y din 23 aprilie 1949 fostul proprietar a vândut cumpărătorilor L. şi T.B. apartamentul 1 de la parterul imobilului.
Faţă de probele administrate în cauză, au fost înlăturate ca neîntemeiate susţinerile reclamantelor, potrivit cărora niciun apartament din imobil nu ar fi fost înstrăinat, reţinându-se, în acelaşi timp, că apartamentul nr. 2 a fost vândut conform Legii nr. 4/1973 numiţilor Z.Ş. şi Z.L., acest apartament trecând ulterior în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 şi a deciziei nr. 995/1983.
S-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte apartamentul 1, vândut de autorul reclamantelor prin actul încheiat la 23 aprilie 1949, nu mai subzistă dreptul de proprietate, iar în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2, pot emite pretenţii asupra acestuia soţii Z., imobilul fiind trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantele criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 65 din 8 februarie 2002 a respins apelul ca nefondat.
Recursul declarat de reclamante împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia nr. 3062 din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a casat hotărârea şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinându-se că nu s-a lămurit cadrul procesual, respectiv necesitatea citării în cauză a R.A. A.P.P.S., având în vedere că apartamentul 2 şi garajul imobilului au fost transferate de Primăria Municipiului Bucureşti la această instituţie, cu atât mai mult cu cât, în primă instanţă, s-a dispus citarea acesteia prin încheierea de la 11 septembrie 1998, însă sentinţa nu a fost pronunţată şi în contradictoriu cu această parte.
De asemenea, s-a menţionat că se impune ca reclamantele să precizeze dacă înţeleg să stăruie în revendicarea întregului imobil sau renunţă să solicite şi apartamentul 1, care, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, a fost înstrăinat de autorul lor anterior naţionalizării.
O altă indicaţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a privit şi necesitatea efectuării unei expertize pentru identificarea şi individualizarea imobilului revendicat.
Rejudecând cauza după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 297 din 24 mai 2006, a respins excepţia introducerii în cauză a intimatei pârâte D.V.F., a admis excepţia încălcării dublului grad de jurisdicţie, a admis apelul reclamantelor şi a trimis dosarul spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Prin considerentele acestei decizii s-a reţinut că, la 27 aprilie 2005, reclamantele apelante au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâte, atât a R.A. A.P.P.S., cât şi a numitei D.V.F., respectând astfel dispoziţiile deciziei de casare.
Excepţia inadmisibilităţii invocată de D.V.F. a fost respinsă cu motivarea că aceasta a fost introdusă în cauză, urmare a precizării de acţiune făcută de reclamante, la rândul lor, acestea acţionând în conformitate cu considerentele deciziei de casare nr. 3062/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs D.V.F., recurs ce a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4159 din 23 mai 2007, în sensul admiterii, casării deciziei şi trimiterii cauzei pentru soluţionarea apelului Tribunalului Bucureşti.
S-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, normă de imediată aplicare.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1528 din 7 decembrie 2007, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a încălcării dublului grad de jurisdicţie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecarea fondului la aceeaşi instanţă, care este tot Tribunalul Bucureşti, dosarul urmând a fi repartizat aleatoriu conform art. 98 din H.C.S.M. nr. 387/2005.
Rejudecând în fond cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 847 din 3 iunie 2009, prin care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor în contradictoriu cu pârâta D.V.F. şi a respins acţiunea faţă de aceasta.
S-a admis cererea reclamantelor în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S. şi a fost obligată această pârâtă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor apartamentul nr. 2, din strada O., inclusiv cota de teren aferentă acestui apartament.
A fost admisă cererea reclamantelor în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a fost obligat acest pârât să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul 3, din acelaşi imobil, inclusiv cota de teren aferentă acestui apartament.
S-au respins ca neîntemeiate cererea formulată în contradictoriu cu SC H.N. SA, precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii Z.Ş. şi L.
Au fost obligate reclamantele la 2.380 RON cheltuieli de judecată către pârâta D.V.F.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că apartamentul 1 de la parterul imobilului nu se mai afla în patrimoniul autorului I.B. la data aplicării Decretului nr. 92/1950, astfel că reclamantele nu puteau dobândi prin succesiune mai multe drepturi decât putea transmite antecesorul lor, motiv pentru care acţiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâtei D.V.F., moştenitoarea L.B., cumpărătoare a apartamentului conform contractului de vânzare-cumpărare din 23 aprilie 1949, a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active.
În ceea ce priveşte restul imobilului s-a reţinut că apartamentul 2 şi garajul se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A. A.P.P.S., iar apartamentul 3 se află în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Apartamentul 2 şi garajul au fost înstrăinate de stat în 1973 prin actul de vânzare-cumpărare către Z.Ş. şi L., care, la rândul lor, au preluat dreptul de proprietate prin Decizia nr. 955/1983, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din ţară a intervenienţilor. În prezent, acest imobil este închiriat unei persoane fizice, respectiv lui S.C.
Tribunalul a considerat că preluarea de către stat a imobilului a fost fără titlu, deoarece Decretul nr. 92/1950 este un act normativ contrar Constituţiei din 1948, respectiv a dispoziţiilor art. 11 şi 8 alin. (1), aceeaşi concluzie fiind desprinsă şi din dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care defineşte titlul valabil, precum şi din art. 480 C. civ.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de Z.Ş. şi L., tribunalul a reţinut că aceştia au solicitat să se constate că sunt dobânditori de bună credinţă ai apartamentul 2, dar că, în prezent, nici reclamantele şi nici intervenienţii nu au posesia bunului.
Cum în prezenta cauză s-a reţinut nevalabilitatea titlului statului cu consecinţa că autorul reclamantelor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra părţii din imobil ce a fost naţionalizată, s-a constatat că statul nu putea transmite în mod valabil dreptul real.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi R.A. A.P.P.S. şi intervenienţii Z.Ş. şi Z.L.
Municipiul Bucureşti a criticat sentinţa sub aspectul constatării nevalabilităţii titlului statului, apreciind că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, prin efectul aplicării Decretului nr. 92/1950.
Criticile formulate de R.A. A.P.P.S. în apelul declarat au privit tot constatarea eronată a nevalabilităţii titlului statului, în condiţiile în care, prin Decretul nr. 92/1950, la care figurează mama autorului reclamantelor, B.V., au fost preluate 14 apartamente, fiind astfel aplicabile prevederile art. I din actul normativ menţionat.
Intervenienţii Z. au criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică pentru încălcarea art. 480 C. civ. şi interpretarea eronată a Decretului nr. 92/1950, a art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a Decretului nr. 223/1974.
Invocându-se jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cu titlu de exemplu cauza R. contra României), s-a susţinut că naţionalizarea apartamentului în discuţie nu a fost contestată până în momentul în care intervenienţii au cumpărat imobilul, în anul 1973, dreptul lor de proprietate fiind transmis legal de la stat şi neexistând niciun element care să creeze vreun dubiu cu privire la legalitatea contractului de vânzare-cumpărare şi calitatea de proprietar a statului.
S-a învederat că interesul cererii de intervenţie este determinat de notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi înregistrată sub nr. 2933/2001, nesoluţionată până în prezent, prin care au solicitat nerestituirea în natură a apartamentului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 138A din 22 februarie 2010, a respins apelurile formulate de pârâţi şi intervenienţi ca nefondate, răspunzând prin considerente comune motivelor de apel invocate de aceştia, în ceea ce priveşte critica referitoare la nevalabilitatea titlului statului, în sensul că trecerea imobilului în proprietatea statului în condiţiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerinţelor unei exproprieri conform art. 481 C. civ., nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietăţii (în sensul art. 645 C. civ.), ci are doar valoarea unui instrument probatoriu autoconstituit pentru a justifica deposedarea proprietarului.
Referitor la argumentele apelantei R.A. A.P.P.S., Curtea de Apel a constatat că acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţelor la 9 iulie 1996, cu mult anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, ale cărei dispoziţii se aplicau opţional acţiunilor intentate anterior, fiind în exclusivitate atributul reclamantelor de a uza sau nu de procedura prealabilă administrativă instituită de acest act normativ.
Reţinând nevalabilitatea titlului statului, Curtea de Apel a apreciat că reclamantele sunt cele care au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilo Omului, din aceeaşi perspectivă soluţionându-se şi apelul intervenienţilor Z.Ş. şi L., care nu au putut dovedi la momentul formulării cererii lor, respectiv la data de 20 iunie 2008, existenţa unui bun în sensul convenţiei.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamantele B.S.R. şi B.A., pârâta R.A. A.P.P.S. şi intervenienţii Z.Ş. şi Z.L.
Prin recursul declarat, reclamantele au criticat Decizia ca nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul nepronunţării instanţei de apel asupra cheltuielilor de judecată.
S-a susţinut că, deşi aceste cheltuieli au fost solicitate şi acordate prin minuta hotărârii pronunţate, în sensul obligării solidare a apelanţilor pârâţi şi intervenienţi la 1.190 RON cu acest titlu, nici în considerente şi nici în dispozitiv instanţa de judecată nu s-a pronunţat cu privire la această cerere. Pe cale de consecinţă, s-a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Dezvoltând motivele sale de recurs, R.A. A.P.P.S. a criticat Decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greşita reţinere a preluării fără titlu a imobilului în proprietatea statului, deşi s-a dovedit că, pe numele B.V., au fost naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, un număr de 14 apartamente, fiind astfel evident că autorul reclamantelor nu se încadra în categoriile exceptate de la aplicarea măsurii, conform art. II din decret.
S-a susţinut că, în aceste condiţii, analiza instanţei trebuia să se rezume la respectarea de către stat a legislaţiei existente la momentul preluării imobilului, sens în care trebuia să se reţină valabilitatea titlului statului, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin motivele de recurs invocate, intervenienţi recurenţi Z.Ş. şi Z.L. au criticat Decizia pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., susţinând că, în mod eronat, instanţele de fond şi apel au analizat din oficiu existenţa sau inexistenţa titlului valabil al statului, deşi nu au fost sesizate expres în acest sens.
S-a criticat Decizia recurată şi pentru încălcarea art. 480 C. civ. şi aplicarea eronată a Decretului nr. 92/1950, a Decretului nr. 223/1974 şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998.
De asemenea, s-a susţinut că Decizia contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de „bun", noţiune ce include totalitatea drepturilor şi obligaţiilor referitoare la un bun şi nu numai bunul în materialitatea sa.
În acest context, recurenţii intervenienţi au arătat că sunt obligaţi, prin soluţia pronunţată de instanţele de fond şi apel, să suporte sarcina disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 Protocolul 1 din convenţie, deşi au fost cumpărători de bună credinţă, vânzarea apartamentului efectuându-se conform legislaţiei în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. T/1973, iar ulterior bunul trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care interzicea practic dreptul la liberă circulaţie al persoanelor.
S-a arătat că, în speţă, nu a fost analizată valabilitatea contractelor lor de vânzare-cumpărare şi nici valabilitatea deciziei de trecere a apartamentului în patrimoniul statului, iar reclamantele nu au făcut dovada că ar beneficia de un bun actual, deoarece nicio instanţă naţională nu le-a recunoscut vreodată prin hotărâre judecătorească dreptul asupra imobilului revendicat.
Recurenta R.A. A.P.P.S. a formulat întâmpinare la recursul intervenienţilor Z., solicitând respingerea acestuia, cu motivarea că aceştia nu îşi pot valorifica drepturile pe calea unei acţiuni întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ., ci doar pe calea unei acţiuni în justiţie întemeiate pe Legea nr. 10/2001.
Recurenţii-intimaţi Z.Ş. şi Z.L. au formulat întâmpinare la recursul declarat de R.A. A.P.P.S., solicitând admiterea acestuia şi respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamantelor.
Prin aceeaşi întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului reclamantelor vizând neacordarea cheltuielilor de judecată.
Examinând cu prioritate recursurile declarate de pârâta R.A. A.P.P.S. şi intervenienţi, raportat la motivul de nelegalitate invocat, Curtea va constata ca acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin recursul pârâtei R.A. A.P.P.S. şi motivată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nelegala reţinere preluării imobilului din strada O. fără titlu, este neîntemeiată.
Reclamantele B.R.S. şi B.A. au revendicat imobilul în litigiu, în calitate de moştenitoare ale soţului şi respectiv tatălui, B.I.
Instanţele de fond şi apel au reţinut corect situaţia de fapt, dovedită cu probele administrate, în sensul că proprietarul imobilului din str. O. a fost autorul reclamantelor, B.I., aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a terenului şi autorizaţia de construcţie, acte depuse la dosar şi necontestate.
Prin criticile sale, recurenta pârâtă a invocat greşita reţinere a împrejurării că autorul reclamantelor ar fi fost exceptat de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, referindu-se însă la o altă persoană, B.V., de la care ar fi fost preluate un număr de 14 apartamente, situaţie ce ar fi atras incidenţa art. I.
Naţionalizarea s-a făcut eronat pe numele mamei autorului reclamantelor, B.V. şi nu pe numele adevăratului proprietar, B.I., care era inginer, aşa cum rezultă din Decizia nr. 68307 din 3 octombrie 1983, fiind astfel exceptat de la aplicarea acestei măsuri, conform art. II din decret.
Nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe a apreciat că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului nu numai în baza considerentului expus, ci şi având în vedere faptul că Decretul nr. 92/1950 era contrar dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acel moment, precum şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată în anul 1948) la care România era parte semnatară şi care prevedea, în art. 17 pct. 1 şi 2, că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii, nimeni neputând fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
S-a avut în vedere, de asemenea, că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul, încălca şi dispoziţiile art. 480 C. civ., ca lege organică, astfel încât s-a considerat în mod legal, în contextul aplicării dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, că titlul statului nu este valabil, impunându-se constatarea preferabilităţii titlului reclamantelor în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun.
În ceea ce priveşte recursul intervenienţilor, Curtea va constata ca neîntemeiată critica referitoare la pronunţarea plus petita, respectiv la analiza eronată a valabilităţii titlului statului, deşi se pretinde că instanţele nu ar fi fost sesizate în mod expres cu o asemenea cerere.
Acţiunea în revendicare imobiliară presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, operaţiune ce presupune analiza valabilităţii titlului statului în contextul aplicării dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 480 C. civ.
Curtea de Apel a reţinut corect că intervenienţii nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra apartamentul nr. 2, astfel încât cererea lor de constatare a calităţii de dobânditori de bună credinţă ai imobilului este lipsită de suport juridic.
Pe calea cererii de intervenţie, recurenţii Z. au înţeles să invoce nepronunţarea R.A. A.P.P.S. asupra notificării lor.
Instanţa de apel a reţinut, însă, corect că apelul intervenienţilor trebuie soluţionat din perspectiva verificării existenţei sau inexistenţei unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.
În acest context, se va reţine că recurenţii intervenienţi Z.Ş. şi L. nu au putut dovedi existenţa unui bun la momentul formulării cererii de intervenţie, respectiv a dreptului de proprietate în patrimoniul lor asupra apartamentul 2, ei înşişi solicitând aplicarea legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001 şi soluţionarea notificării formulate în temeiul acesteia.
Jurisprudenţa invocată de recurenţii intervenienţi (cauza R. împotriva României) se referă la situaţia în care se recunoaşte existenţa unui bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă persoanei care a cumpărat un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995. Recurenţii nu se află în această situaţie, întrucât au dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 4/1973, însă au pierdut dreptul de proprietate prin Decizia nr. 955/1983, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din ţară.
În ceea ce priveşte recursul reclamantelor se va constata că acesta este întemeiat, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Într-adevăr, prin minuta întocmită cu ocazia deliberării, instanţa de apel a acordat cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, obligându-i pe reclamanţi în solidar la plata sumei de 1.190 RON.
Prin hotărârea atacată, Curtea de Apel a omis însă a se pronunţa asupra acelor cheltuieli prin dispozitiv şi nu a motivat cererea formulată în acest sens nici prin considerente.
Prin urmare, în mod eronat dispozitivul hotărârii întocmit conform art. 261 C. proc. civ., nu este identic cu minuta întocmită de judecători cu ocazia deliberării, potrivit art. 258 C. proc. civ.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamante şi se va modifica Decizia recurată, în parte, în sensul obligării pârâtei şi intervenienţilor Z. la plata sumei de 1.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către reclamante.
În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile pârâtei şi intervenienţilor.
Vizând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., pot fi obligaţi recurenţii intimaţi R.A. A.P.P.S. şi Z.Ş. şi Z.L. la 1.300 RON cheltuieli de judecată către recurentele reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate declarate de pârâta R.A. A.P.P.S. şi intervenienţii Z.Ş., Z.L. împotriva deciziei nr. 138/A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Admite recursul declarat de reclamantele B.A. şi B.S.R. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâta şi intervenienţii la plata sumei de 1.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel către reclamante.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Obligă pe intimaţii-recurenţi R.A. A.P.P.S., Z.Ş., Z.L. la 1.300 RON cheltuieli de judecată către recurentele-reclamante.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2873/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2869/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
