ICCJ. Decizia nr. 2959/2011. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2959/2011
Dosar nr. 11643/2/2010
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 197 din 12 octombrie 2010, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.G. SRL; a admis cererea reclamantei SC B.W.I. şi a obligat-o pe pârâta SC C.G. SRL, la plata sumelor de 3.533.670 lei obligaţie de plată asumată prin contract, de 247.215 lei reprezentând dobânzi calculate până la 24 ianuarie 2010 şi de 202.102 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat acţiune în anulare pârâta, care în motivarea acestei acţiuni a prezentat situaţia de fapt pe care s-a grefat litigiul părţilor, a făcut o sinteză a considerentelor sentinţei arbitrale şi a criticat această sentinţă prin prisma prevederilor art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., susţinând că au fost încălcate ordinea publică şi dispoziţii imperative ale legii, principii fundamentate de drept procedural şi substanţial.
Prin sentinţa comercială nr. 27 din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respinsă cererea formulată verbal la 10 martie 2011 de petentă privind restituirea cauţiunii de 23.000,50 lei, achitată în dosarul nr. 11645/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială; a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a sentinţei arbitrale nr. 197/2010 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 197 din 12 octombrie 2010.
În fundamentarea acestei hotărâri, Curtea a reţinut că petenta este nemulţumită în realitate, de calificarea dată convenţiei de către tribunalul arbitral şi de faptul că, în baza acestei calificări, a fost posibilă antrenarea răspunderii sale civile. Acest aspect însă, nu cade sub incidenţa prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., după cum nici nu echivalează cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a principiului contradictorialităţii.
S-a reţinut de asemenea, că litigiul a fost soluţionat în limitele învestirii de către Curtea de Arbitraj, fiind analizat sub aspectul răspunderii civile decurgând din modul în care a fost adusă la îndeplinire o obligaţie contractuală. Cauza a fost soluţionată după ce părţile, în condiţii de oralitate, contradictorialitate şi nemijlocire, şi-au expus punctul de vedere, fiind pe deplin respectate prevederile art. 358 C. proc. civ.
Pe calea acţiunii în anulare se pot valorifica doar motivele de nulitate prevăzute de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ., iar instanţa de judecată se pronunţă în limitele învestirii sale de către parte cu unul sau mai multe motive de nulitate, neavând nicio abilitare legală a exercita din oficiu un control de legalitate.
Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că tribunalul arbitral a soluţionat atât excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi problema incidenţei dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 31/1990 în condiţiile art. 360 alin. (1) şi ale art. 35811 alin. (4) C. proc. civ., respectiv potrivit intimei convingeri, iar controlul jurisdicţional nu poate purta asupra acestui aspect decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 364 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, SC C.G. SRL solicitând modificarea în tot a hotărârii în sensul admiterii acţiunii în anulare şi pe cale de consecinţă anularea sentinţei arbitrale nr. 197 din 12 octombrie 2010, cu precizarea că motivul de recurs invocat este cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţine că hotărârea recurată este rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, principii încălcate de către tribunalul arbitral la pronunţarea sentinţei atacate.
Astfel, tribunalul a schimbat însuşi fundamentul pretenţiei formulate, trecând peste voinţa reclamantului din acţiunea arbitrală.
Analizând cuprinsul cererii de arbitrare, prima instanţă trebuia să observe că reclamanta Beechwood a solicitat obligarea S. la plata unei sume de bani ca fiind datorată de S. în nume propriu, conform clauzei a doua a art. 12.3 din Contractul de vânzare.
Reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile art. 969 – 970, precum şi pe prevederile art. 1022 şi art. 1073 C. civ.
Prima instanţă avea de reţinut, în opinia recurentei că, în raport de situaţia de fapt existentă, reclamanta a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata unei sume de bani pe motiv că s-ar fi obligat întocmai ca pretinsul debitor.
Tribunalul arbitral a admis pretenţiile B.W.I. în raport de o altă cauză juridică, respectiv necesitatea reparării unui prejudiciu ca efect al neexecutării unei convenţii de port fort. Aşa fiind, tribunalul arbitral a încălcat obligaţia instituită de art. 129 C. proc. civ. de a se pronunţa în limitele învestirii, prin aceste limite înţelegându-se nu doar pretenţia concretă, ci şi temeiul juridic, fundamentul legal al pretenţiilor reclamantei.
Recurenta critică motivarea instanţei în sensul că soluţia tribunalului arbitral de calificare a problemei de drept este rodul deliberării întrucât instanţa trebuie să califice în drept situaţia de fapt pe care reclamantul o prezintă, iar nu să califice o problemă juridică. Pe de altă parte, deliberarea presupune în mod necesar luarea unei decizii asupra cererilor cu care instanţa a fost învestită de părţi, iar nu asupra unor cereri neformulate de părţi sau, nepuse în discuţia lor contradictorie.
În opinia recurentei, a fost respinsă în mod greşit critica privitoare la încălcarea de către Tribunalul arbitral a principiului contradictorialităţii. În condiţiile în care Tribunalul arbitral nu a pus în discuţie calificarea fundamentului pretenţiilor reclamantului ca fiind convenţia de port – fort – promisiunea faptei altuia, în mod evident principiul contradictorialităţii a fost încălcat, iar hotărârea arbitrală este lovită de nulitate în raport de dispoziţiile exprese ale art. 358 C. proc. civ.
Se mai arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii. Astfel, în raport de calificarea dată de către reclamanta B.W.I. fundamentului pretenţiilor solicitate, prima instanţă trebuia să constate că verificarea calităţii procesuale pasive trebuie să aibă în vedere regimul juridic al sumelor pretinse de reclamantă, respectiv regimul juridic al dividendelor, iar nu o altă construcţie juridică, neinvocată nici măcar de reclamantă – convenţia de port fort. Dispoziţiile privind regimul juridic al dividendelor cuprinse în Legea nr. 31/1990 sunt dispoziţii cu caracter imperativ, astfel că încălcarea acestora poate fi subsumată motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.
În opinia recurentei nu se poate susţine cu temei faptul că hotărârea A.G.A. G. de aprobare a situaţiilor financiare şi de repartizare a profitului este suficientă pentru a se socoti că de la data adoptării acesteia, în patrimoniul acţionarilor G. s-a născut dreptul la dividende aferente anului 2007. Se mai arată că sub aspectul încălcării dispoziţiilor de ordine publică privitoare la condiţiile în care se acoperă pierderile din activitatea curentă, necontestată fiind împrejurarea că în anul 2008 G. a suferit pierderi, în cauză erau incidente dispoziţiile imperative din legislaţia fiscală, în conformitate cu care recuperarea pierderilor raportate la nivelul anului anterior se vor acoperi din profitul înregistrat şi nerepartizat.
Tribunalul arbitral, susţine recurenta, trebuia să constate necesitatea acoperirii pierderilor, cu atât mai mult cu cât acestea proveneau din anul financiar în care chiar reclamanta Beechwood deţinea controlul în G., transferul proprietăţii asupra acţiunilor intervenind numai la data de 10 decembrie 2008.
La pronunţarea sentinţei, tribunalul arbitral, practic a favorizat partea care s-a prevalat de propria culpă, sau, cel puţin, de propriul management defectuos.
Aşadar, hotărârea arbitrală a încălcat regimul juridic al dividendelor, reglementat de norme juridice imperative, în condiţiile în care nu numai că a reţinut că recurenta este ţinută de obligaţia de plată a unor sume de bani cu titlu de dividende în numele unei alte entităţi juridice (G., în cazul de faţă) ci, mai mult, a ignorat împrejurarea că dreptul acţionarilor la dividende nu era încă născut şi, în mod corelativ, societatea nu putea fi ţinută de existenţa vreunei obligaţii de plată.
În cauză, recurenta a formulat cerere de suspendare a executării silite a sentinţei arbitrale nr. 197 din 12 octombrie 2101, cerere care a fost admisă prin încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, la 22 iunie 2011.
Intimata B.W.I.I.. a depus întâmpinare, solcitând respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră recursul nefondat pentru următoarele argumente:
În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii şi a principiului contradictorialităţii:
Principiul disponibilităţii poate fi definit ca fiind o regulă esenţială, specifică procesului civil, legată de principiul contradictorialităţii, şi care constă în facultatea părţilor de a dispune de obiectul procesului – întotdeauna concretizat într-un drept subiectiv, material – precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept.
Părţile au puterea de a determina conţinutul procesului, stabilind cadrul în privind obiectului acestuia şi a limitelor sale.
Din conţinutul principiului disponibilităţii face parte dreptul părţilor de a determina limitele acţiunii.
Instanţa este ţinută să se pronunţe numai asupra celor ce formează obiectul litigiului – fixat de reclamant – fără a putea depăşi limitele acestuia.
Pe de altă parte, contradictorialitatea în procesul civil poate fi definită ca fiind posibilitatea recunoscută prin lege părţilor de a discuta şi de a combate reciproc, în faţa instanţei, toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei şi care pot fi folosite ulterior la pronunţarea hotărârii.
În speţă, tribunalul arbitral a făcut referire expresă la caracterul contestat al obligaţiei deduse arbitrajului şi a consemnat poziţia divergentă a părţilor. Acest aspect a fost pus în discuţia părţilor şi li s-a oferit posibilitatea de a-l dezbate.
Litigiul arbitral a fost soluţionat după ce părţile, în condiţii de oralitate, contradictorialitate şi nemijlocire, şi-au expus punctul de vedere, astfel că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 358 C. proc. civ., potrivit cu care: „în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii”.
În mod corect a reţinut Curtea de Apel că nemulţumirea recurentei cu privire la soluţia dată de tribunalul arbitral şi invocarea unor aspecte care ţin de fondul litigiului nu reprezintă un motiv care să cadă sub incidenţa art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Instanţa de fond a confirmat că cererea de arbitrare a avut drept cauză juridică răspunderea civilă născută din neîndeplinirea unei obligaţii contractuale şi că această cauză juridică astfel cum a fost indicată prin cererea de arbitrare a fost respectată de tribunal, deliberarea făcându-se în limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă.
Tribunalul arbitral era îndreptăţit să facă aplicarea acelei norme sau construcţii juridice care era incidentă în speţă şi a stabilit că este incidentă răspunderea contractuală, astfel cum aceasta a fost invocată de reclamanta – intimată şi s-a pronunţat asupra unei obligaţii rezultate din contract.
Recurenta susţine că potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, tribunalul arbitral trebuia să ţină cont de limitele trasate prin cererea de arbitrare, de situaţia de fapt şi de cauza juridică descrisă în aceasta, fără a avea dreptul de a recalifica juridic cererea.
Din argumentarea corectă şi concisă a instanţei de fond reiese în mod evident că, prin expresia calificare juridică, aceasta nu s-a referit la cauza juridică, ci la aplicarea în speţă, a construcţiei juridice doctrinare şi jurisprudenţiale corespunzătoare situaţiei de fapt şi cauzei juridice expuse de reclamantă, respectiv promisiunea faptei altuia sau convenţie de port – fort.
Folosind expresia calificare juridică, instanţa de fond s-a referit la calificarea dată convenţiei intervenite între părţi, la interpretarea acestei convenţii, interpretare cu privire la care părţile au exprimat opinii diferite şi pe care tribunalul arbitral trebuia să o interpreteze, şi nu la calificarea juridică a cererii de arbitrare.
De reţinut este faptul că tribunalul arbitral a constatat că asupra situaţiei de fapt nu există controverse, disputele purtând asupra înţelesului clauzei 12.3 din contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni.
Prin cererea de arbitrare s-a invocat neîndeplinirea de către recurentă a unei obligaţii contractuale iar cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 – 970, art. 1023 şi următoarele şi respectiv art. 1073 şi următoarele C. civ.
Atât tribunalul arbitral cât şi instanţa de fond au stabilit că disputa are la bază contractul de vânzare – cumpărare încheiat între părţi şi că temeiul juridic în acord cu situaţia de fapt şi temeiul de drept indicate în cererea de arbitrare, l-a reprezentat răspunderea contractuală.
Stabilirea incidenţei construcţiei juridice promisiunea faptei altuia s-a încadrat în conţinutul cererii de arbitrare prin care reclamanta a invocat răspunderea contractuală a recurentei, soluţia tribunalului arbitral înscriindu-se în cadrul procesual stabilit de reclamanta – intimată prin cerere.
Faptul că tribunalul arbitral a identificat convenţia intervenită între părţi ca reprezentând o promisiune a faptei altuia nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice care a fost răspunderea contractuală.
Tribunalul arbitral avea dreptul, dar şi obligaţia de a identifica şi aplica textul de lege corespunzător situaţiei de fapt semnalate, indiferent de eventualele dispoziţii legale indicate de părţi, ceea ce în mod corect şi legal a făcut.
Aşa fiind, au fost respectate principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a recurentei, având în vedere faptul că izvorul pretenţiilor în speţă îl constituie contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni, în care recurenta este parte, s-a stabilit în mod corect că există identitate între aceasta şi debitoarea obligaţiei deduse judecăţii.
Prin acţiunea în anulare s-a solicitat instanţei să revină asupra concluziilor reţinute de tribunalul arbitral şi să stabilească în ce măsură respingerea excepţiei calităţii procesuale pasive a SC C.G. SRL s-a făcut cu sau fără temei.
Controlul efectuat de instanţă este unul de legalitate şi nu de temeinicie, iar invocarea motivului prevăzut de art. 364 lit. i) nu poate fi un pretext pentru a solicita instanţei reexaminarea pe fond a litigiului.
Cu privire la încălcarea normelor imperative ce stabilesc regimul juridic al dividendelor este de reţinut în primul rând, faptul că recurenta a pornit de la premisa greşită că prin cererea de arbitrare s-a solicitat obligarea sa la plata de dividende şi pe cale de consecinţă, la stabilirea calităţii procesuale trebuia avut în vedere regimul juridic al dividendelor.
Acest aspect a fost dezbătut atât în faţa tribunalului arbitral, cât şi în faţa instanţei de fond.
Obiectul cererii de arbitrare l-a constituit obligarea recurentei la plata unei sume de bani conform clauzei a doua a art. 12.3 din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni încheiat între părţi.
Faţă de faptul că obiectul cererii de arbitrare nu l-a constituit obligarea la plata dividendelor, evident în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la dividende şi ca atare, tribunalul arbitral nu a avut în vedere aceste dispoziţii legale.
Criticile vizând hotărârea A.G.A. a SC G.I. SA de aprobare a situaţiilor financiare şi de repartizare a profitului, precum şi cele privind condiţiile în care se acoperă pierderile din activitatea curentă au fost avute în vedere de tribunalul arbitral, fiind argumentate concluziile acestuia în sentinţă şi nu pot constitui un motiv care să cadă sub incidenţa dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Acţiunea în anulare este o cale de atac specială, iar hotărârea arbitrală nu poate fi desfiinţată decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute la art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ. În cauză, s-a apreciat în mod corect de către Curte că nu există niciun motiv pentru desfiinţarea sentinţei arbitrale.
Faţă de aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.G. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 27 din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2958/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2962/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
