ICCJ. Decizia nr. 2953/2011. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2953/2011
Dosar nr. 22645/3/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5894 din 11 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea reconvenţională, a constatat încetate raporturile contractuale de locaţiune comercială la data de 31 decembrie 2006, a admis în parte acţiunea principală şi a obligat pârâta – reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumelor de 3.307,50 RON şi 628,44 RON T.V.A., reprezentând chirie pentru lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 2006 (nemajorată), 1.031,94 RON şi 19,6 RON T.V.A., reprezentând majorări de întârziere pentru lunile iulie, august şi septembrie 2006 şi 7.519,46 RON şi 140,63 RON T.V.A., reprezentând majorări de întârziere pentru lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 2006; totodată, reclamanta-pârâtă a mai fost obligată la plata către pârâta – reclamantă a sumelor de 24.321,8 RON, cu titlu de onorariu de avocat şi 12 RON – taxă judiciară de timbru.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de locaţiune, în temeiul căruia reclamanta-pârâtă pretinde plata chiriei restante pe perioada octombrie 2006 – februarie 2008.
A constatat că în divergenţă s-a aflat majorarea chiriei, iar această împrejurare a generat încetarea contractului, începând cu data de 31 decembrie 2006, motiv pentru care a admis cererea reconvenţională, având acest obiect.
Reţinând şi că pârâta – reclamantă nu a achitat chiria în termenele contractuale, prima instanţă a obligat-o la plata acesteia, nemajorată, dar şi a majorărilor de întârziere; iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta – pârâtă la plata către pârâta – reclamantă a cheltuielilor de judecată.
Apelul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia comercială nr. 49 A din 3 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, iar sentinţa a fost schimbată în parte în sensul că a fost respinsă cererea reconvenţională.
Totodată, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei – pârâte suma de 1.102,50 RON, cu titlu de chirie aferentă lunii ianuarie 2007, plus T.V.A., la care se adaugă majorări de întârziere la zi, calculate potrivit normelor legale aplicabile creanţelor bugetare.
A fost înlăturată dispoziţia primei instanţe privind obligarea reclamantei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată, menţinându-se celelalte dispoziţii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că între antecesoarea apelantei, în calitate de locator şi intimată, în calitate de locatar s-a încheiat contractul de închiriere nr. 51787/1990, în temeiul căruia apelanta a transmis intimatei dreptul de folosinţă asupra unui imobil situat în Bucureşti, str. S.
Contractul a fost încheiat iniţial pe o perioadă de 3 ani, chiriaşul având drept de reînnoire a locaţiunii.
Întrucât după expirarea termenului închirierii intimata a fost lăsată în posesie, Curtea a contestat că a operat tacita relocaţiune, ale cărei efecte au fost reglementate în conformitate cu art. 1437 C. civ., „după dispoziţiile art. relativ la locaţiunea fără termen”.
Pentru dreptul de folosinţă care i-a fost transmis, locatarul a agreat ca în lunile octombrie şi noiembrie 2006 să achite locatorului o chirie de 1.102,50 RON, plus T.V.A., potrivit calculului expus ladosarul de fond şi fişei de calcul al chiriei.
Începând cu luna decembrie 2006, prin excedarea clauzelor din contract, apelanta a comunicat intimatei că nivelul chiriei lunare a fost majorat de la 1.102,50 RON plus T.V.A. la 16.903,31 RON plus T.V.A., ca urmare a H.C.G.M.B. nr. 215/2006 şi nr. 248/2006.
La data de 3 ianuarie 2007, intimata a transmis apelantei o adresă, prin care i-a comunicat că nu este de acord cu plata chiriei în noul cuantum, iar prin adresa din 23 ianuarie 2007 apelanta a comunicat intimatei că în măsura în care aceasta nu va fi de acord cu noua chirie şi nu se va prezenta în termen de 7 zile să ridice noua fişă de calcul, înţelege să îi anunţe concediul contractului de închiriere nr. 21787/1990.
Cum intimata nu a fost de acord cu noua chirie, în aplicarea art. 1436 alin. (2) C. civ., s-a constatat că apelanta a denunţat unilateral contractul, dar încetarea raporturilor contractuale a devenit efectivă nu la data de 31 decembrie 2006 – aşa cum, fără temei, a reţinut prima instanţă, ci la data de 30 ianuarie 2007 (în termen de 7 zile de la emiterea adresei din 23 ianuarie 2007).
În acest context, cum obiectul cererii reconvenţionale l-a constituit în mod expres constatarea încetării raporturilor contractuale începând cu luna decembrie 2006, aceasta s-a constatat a fi neîntemeiată, deoarece raporturile contractuale au încetat la data de 30 ianuarie 2007, astfel că cererea reconvenţională trebuia respinsă ca şi obligarea la cheltuieli de judecată faţă de pârâtă.
Tot ca urmare a constatării încetării raporturilor contractuale cu începere din data de 30 ianuarie 2007, s-a desprins şi concluzia că pârâta datorează şi chiria aferentă lunii ianuarie 2007, motiv pentru care instanţa de apel a obligat-o la plata acesteia – dar la nivelul stabilit prin contract, cel de 1.102,50 RON, plus TVA, urmând a fi adăugate şi majorări de întârziere, calculate la zi, potrivit normelor legale aplicabile creanţelor bugetare.
Ca urmare, atât reclamanta cât şi pârâta au formulat recurs, în termenul legal.
Reclamanta a invocat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu a ţinut cont de modificările intervenite în contract potrivit voinţei părţilor în sensul exprimat prin art. 4 din contract, conform căruia majorarea chiriei se face în funcţie de prevederile legale în vigoare, respectiv H.C.G.M.B. nr. 215/2006 şi nr. 248/2006.
Concluzionând, a arătat că pârâta datorează suma totală de 384.366,41 RON chirie + T.V.A. aferente perioadei iulie 2006 – ianuarie 2007 şi majorării de întârziere aferente perioadei iulie 2006 – decembrie 2010.
Pârâta a invocat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În cadrul primului motiv, prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a nesocotit şi a lipsit de efecte juridice H.C.G.M.B. nr. 215/2006 şi H.C.G.M.B. nr. 248/2006 şi nu a ţinut cont de voinţa părţilor care au hotărât încetarea raporturilor contractuale tocmai datorită unor divergenţe cu privire la preţul chiriei, începând cu 31 decembrie 2006, la data notificării cu adresa din 27 decembrie 2006 şi confirmată de către locator cu adresa din 23 ianuarie 2007.
În această situaţie, trebuiau aplicate dispoziţiile art. 1438 C. civ.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi a efectului devolutiv al apelului deoarece reclamanta nu a solicitat decât achitarea chiriei aferente lunii ianuarie 2007, dar instanţa de apel a lărgit cadrul procesual, dând valoare juridică precizării cererii de apel deşi nu a fost motivată în conformitate cu cerinţele art. 132 alin. (1) C. proc. civ., încălcând, astfel, şi dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 2921 alin. (1) C. proc. civ.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că motivarea instanţei privind tacita relocaţiune este străină de natura cauzei, instanţa nefiind învestită cu o astfel de judecată faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi hotărârea este şi nemotivată din acest punct de vedere raportat la toate probele cu înscrisuri pe care le-a invocat în apărare şi nici în drept, iar temeiurile de drept la care se face trimitere în conţinutul hotărârii nu au legătură cu cauza.
Sub acest aspect, pe fond, în cadrul ultimelor două motive de recurs a arătat că totalitatea facturilor fiscale emise de către locator începând cu decembrie 2006 nu au fost acceptate la plată de către locatar şi nici nu izvorăsc dintr-un înscris comun părţilor, fiind emise în baza unui contract de închiriere denunţat, ceea ce înseamnă că nu există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă aşa cum prevede art. 379 C. proc. civ.
Astfel, în conformitate cu prevederile legale termenul contractului a fost prelungit cu perioada egală a facturilor acceptate la plată şi a încetat în momentul denunţării bilaterale a contractului.
Recursurile sunt nefondate.
Analizând în primul rând recursul formulat de reclamantă se constată că în cadrul primului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se invocă greşita interpretare a contractului, mai precis a dispoziţiilor art. 4 din contract.
Potrivit acestei clauze rezultă că părţile au convenit că pârâta datorează o chirie lunară de 5.069 RON „calculată potrivit prevederilor legale”.
Or, reclamanta a notificat intenţia majorării chiriei abia în decembrie 2006 emiţând o factură majorată în temeiul H.C.G. al Municipiului Bucureşti nr. 215/2006 şi nr. 248/2006 şi pentru perioada anterioară, ceea ce a generat refuzul de plată al acesteia cât şi notificarea rezilierii contractului, în lipsa unui acord de voinţă în sensul continuării raporturilor contractuale, ca urmare a acestei majorări, astfel că, în mod legal instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe sub acest aspect, nedenaturându-se cu nimic conţinutul contractului.
Pe de altă parte, voinţa părţilor are putere de lege doar pe perioada cât contractul este în vigoare astfel că nu se poate reţine nici încălcarea voinţei părţilor, din perspectiva dispoziţiilor art. 969 C. civ., cu raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.
Analizând recursul pârâtei, în privinţa primului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., nu se poate reţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când nu a luat în considerare H.C.G.M.B. nr. 215/2006 şi nr. 248/2006, deoarece aceasta era competentă să analizeze incidenţa în cauză a acestor hotărâri, prin raportare la probele cauzei, ceea ce a şi făcut şi din care a reţinut că recurenta – pârâtă nu a fost de acord cu continuarea raporturilor contractuale în condiţiile majorării chiriei conform acestor hotărâri, iar faptul că a luat în considerare o anumită dată a încetării contractului, aceasta a făcut-o prin raportare la voinţa părţilor cu respectarea dispoziţiilor art. 1438 C. civ., faţă de adresa din 23 ianuarie 2007 a C.G.M. Bucureşti prin care s-a acordat un termen de 7 zile de la data primirii adresei pentru anunţarea concediului contractului.
În privinţa motivului al doilea de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se constată din actele dosarului că instanţa de apel a respectat principiul disponibilităţii prin cererea de apel, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la întreaga sumă datorată, reprezentând chirie şi majorări de întârziere, iar ulterior, la cererea instanţei de apel, a precizat sumele, aceasta fiind, în drept, potrivit art. 294 C. proc. civ. să solicite majorările de întârziere şi în continuare până la plata debitului.
În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că nici criticile subsumate acestui motiv nu pot fi primite, hotărârea instanţei de apel fiind motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. şi argumentată juridic corespunzător obiectului dedus judecăţii ce priveşte un contract de locaţiune, referirile la tacita relocaţiune fiind făcute numai din perspectiva analizării datei încetării raportului juridic dintre părţi cu consecinţe în planul întinderii obligaţiei de plată.
În fine, în cadrul ultimelor două motive de recurs‚ recurenta – pârâtă nu aduce de fapt critici concrete în legătură cu aceste motive de recurs invocate, făcând de fapt referire la o situaţie de fapt avută în vedere, de altfel şi de către instanţa de apel, iar prin contract s-a prevăzut că plata se face fără acceptare.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta A.F.I. Bucureşti şi pârâta SC I. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 49 A din 03 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2952/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2949/2011. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
