ICCJ. Decizia nr. 2960/2011. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr.2960/2011
Dosar nr. 1644/1/2011
Şedinţa publică din 5 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală nr. 176 din 14 iulie 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în Dosarul arbitral nr. 237/2008, cu privire la cererea de arbitraj depusă de către reclamanta SC C. SA Târnăveni, împotriva pârâtei SC F.B. SRL, Tribunalul arbitral a respins cererile descrise în cererea sa de arbitraj.
Referitor la cererea reconvenţională depusă de reclamantul-pârât SC F.B. SRL, împotriva pârâtului-reclamant SC C. SA, Tribunalul arbitral a dispus următoarele: a declarat contractul reziliat de drept din culpa reclamantului-pârât C. SA; a ordonat reclamantului-pârât C. SA să indemnizeze pârâtului-reclamant F.B. SA, cu suma totală de 683.631 euro, după cum urmează: 345.171 euro pentru pagubele patrimoniale suferite în anul 2007 din cauza încălcării de către reclamantul-pârât a obligaţiei sale de livrare conform contractului, 338.460 euro pentru pagubele suferite în urma încălcării de către reclamantul-pârât a obligaţiei sale de exclusivitate conform contractului; a ordonat reclamantului-pârât C. SA să indemnizeze reclamantului-pârât F.B. SA, cu suma totală de 86.543,63 euro (33.797,93 euro ca taxe arbitrale plus 52.745,7 euro ca şi costuri de apărare şi cheltuieli). Au fost respinse toate celelalte cereri depuse de reclamantul-pârât.
Împotriva acestei sentinţe arbitrale, reclamanta SC C. SA a formulat acţiune în anulare, ce a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială cu nr. 9399/2/2009.
În motivarea acţiunii în anulare au fost invocate motivele de anulare prevăzute de art. 364 lit. e), f) şi i) din C. proc. civ.
La data de 08 februarie 2010, petenta a depus la dosar o „completare şi dezvoltare” a motivelor de anulare.
Prin sentinţa comercială nr. 131 din 15 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în Dosarul nr. 9399/2/2009, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare invocată de intimata SC F.B. SRL şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în anulare formulată de petenta SC C. SA Târnăveni. Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată petenta la plata sumei de 6.123,600 RON şi a sumei de 1.600 euro cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.
Analizând limitele învestirii, în prealabil, instanţa a constatat că motivele de anulare pretins a fi dezvoltate prin cererea depusă la dosar la data de 08 februarie 2010 cuprind trei idei: a) o susţinere referitoare la natura juridică a acţiunii în anulare, petenta susţinând asimilarea acţiunii în anulare cu recursul declarat în condiţiile art. 3041 C. proc. civ., b) reiterarea şi dezvoltarea motivului de anulare referitor la încălcarea dispoziţiilor imperative referitoare la administrarea probei cu interogatoriu şi c) o susţinere cu totul nouă, referitoare la clauza de exclusivitate şi concurenţă neloială din perspectiva nearbitrabilităţii litigiului.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că susţinerea privind caracterul devolutiv şi de cale de atac de reformare al acţiunii în anulare nu poate fi primită, deoarece în raport cu dispoziţiile art. 364 din C. proc. civ., acţiunea în anulare nu poate fi asimilată recursului prevăzut de art. 304 1 din C. proc. civ.
Un prim argument în acest sens rezultă din însăşi formularea art. 364 din C. proc. civ. care stabileşte expres şi limitativ motivele de anulare a sentinţei, iar din conţinutul lor rezultă caracterul restrictiv al exercitării unei atare cereri. Or, dispoziţiile art. 3041 din C. proc. civ. sunt menite tocmai a extinde sfera motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 din C. proc. civ., aşa încât rezultă incompatibilitatea între dispoziţiile art. 364 din C. proc. civ. şi art. 3041 din C. proc. civ.
Cu privire la cea de a doua susţinere din motivele de anulare dezvoltate s-a reţinut că va fi analizată în cadrul motivului de anulare invocat iniţial, circumscriindu-se acestuia.
În fine, cea de-a treia susţinere cuprinsă în „dezvoltarea motivelor de anulare” a fost apreciată ca tardivă, deoarece aceasta îmbracă forma unui motiv de anulare nou – art. 364 lit. b) C. proc. civ. – invocat cu încălcarea termenului prevăzut de art. 365 alin. (2) din C. proc. civ. (comunicarea hotărârii s-a făcut la data de 10 septembrie 2009 – aşa cum susţine însăşi petenta în acţiunea în anulare, iar „motivele dezvoltate” au fost depuse prin fax la data de 5 februarie 2010, cu încălcarea termenului de o lună prevăzut de lege – dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială. Ca atare, o analiză în fond şi a acestei susţineri strecurate sub pretextul dezvoltării motivelor formulate în termen, nu va putea fi făcută de instanţa de faţă.
Analizând motivele din acţiunea în anulare în aceste limite, instanţa de judecată a reţinut referitor la primul motiv de anulare invocat iniţial prin acţiunea în anulare, vizând caducitatea arbitrajului, că acesta este neîntemeiat, deoarece pe de o parte, comunicarea viciată a hotărârii arbitrale nu poate atrage anularea hotărârii arbitrale, fiind un act de procedură ulterior pronunţării acesteia, iar pe de altă parte, caducitatea arbitrajului priveşte termenul de pronunţare a hotărârii arbitrale. S-a reţinut că încadrarea acestui motiv în dispoziţiile art. 364 lit. i) din C. proc. civ. nu poate fi primită, având în vedere că dispoziţiile art. 363 alin. (1) C. proc. civ. nu au un caracter imperativ.
Caducitatea arbitrajului invocată pentru nesoluţionarea cererilor arbitrale în termenul de cel mult 10 luni de la data constituirii tribunalului arbitral, s-a constatat a fi, de asemenea, neîntemeiată, deoarece petenta nu a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea (aşa cum impun dispoziţiile art. 3533 alin. (6) C. proc. civ.). Astfel, invocarea acestui motiv s-a reţinut a fi afectată de un fine de neprimire, expres reglementat de dispoziţiile art. 364 lit. e) rap. la art. 3533 alin. (6) C. proc. civ.
S-a apreciat a fi neîntemeiat şi motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ. privind „nepronunţarea asupra tuturor capetelor de cerere” din cererea principală şi cele din cererea reconvenţională, aceasta dintr-o dublă perspectivă.
Cu privire la pretinsa nepronunţare asupra unor capete de cerere din cererea reconvenţională formulată de pârâta SC F.B., s-a reţinut că susţinerea petentei este lipsită de interes, întrucât numai partea ce a formulat capetele de cerere avea interes să invoce un atare motiv de anulare, iar nu partea adversă.
Referitor la nepronunţarea asupra tuturor capetelor de cerere din cererea principală formulată de reclamantă, instanţa a constatat că şi această susţinere este nefondată, deoarece tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra întregii cereri principale, în sensul că a dispus „Respinge pretenţiile aşa cum au fost descrise în cererea sa de arbitraj” (cererea SC C. SA).
În consecinţă, s-a constatat că soluţia de respingere a cererii arbitrale formulate de reclamantă a vizat toate capetele de cerere, nefiind incident motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ.
S-a constatat a fi neîntemeiat şi criticile vizând probele (interogatoriu, martori) şi stabilirea greşită a cadrului procesual sau stabilirea adevăratelor raporturi juridice.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut, în motivare, că dispoziţiile art. 1191 C. civ. nu au caracter imperativ, ci dispozitiv, astfel încât este permisă derogarea de la interdicţia administrării probei cu martori peste înscris. Totodată, s-a reţinut că, interdicţia astfel reglementată nu se aplică în materie comercială, susţinerea petentei neputând fi primită într-o cauză comercială, cum este cea de faţă, dispoziţiile art. 46 C. com. îngăduind administrarea probei cu martori fără vreo restricţie cum este cea din materie civilă.
Nu a putut fi primită nici critica petentei referitoare la proba cu interogatoriu, întrucât dispoziţiile art. 218-225 C. proc. civ. nu au natura unor dispoziţii imperative, care să interzică expres şi sub sancţiunea nulităţii, audierea reprezentantului legal al societăţii, ci chiar îngăduie expres acest lucru (art. 220 C. proc. civ.), iar, în cauză, Doamna V.I., în calitate de director la societatea reclamantă, a fost de acord cu aceasta.
S-a reţinut că, nici susţinerea petentei vizând „ greşita interpretare a clauzelor contractuale (…)” nu se încadrează în nici unul dintre motivele de anulare reglementate de dispoziţiile art. 364 C. proc. civ.
S-a apreciat că petenta a solicitat instanţei învestită cu acţiunea în anulare de faţă să dea o altă interpretare actelor juridice deduse judecăţii, ceea ce nu s-ar putea face decât în calea de atac a apelului, cale de atac devolutivă, de reformare şi nicidecum pe calea acţiunii în anulare iar susţinerile referitoare la greşita apreciere asupra avansului convenit de părţi şi la neplata acestuia de câtre pârâtă, ca motiv de neexecutare a contractului şi pe cale de consecinţă, de culpă în executarea contractului, cu efectul rezoluţiunii din vina pârâtei, nu pot fi analizate ca şi chestiuni de fapt, deoarece acţiunea în anulare nu are natura unei căi de atac de reformare.
În consecinţă, dacă în cadrul unei astfel de susţineri, nu se invocă şi nici nu se poate deduce vreo încălcare a ordinii publice, a unor dispoziţii imperative ale legii sau a bunelor moravuri, atunci susţinerea petentei este neîntemeiată, din perspectiva dispoziţiilor art. 364 din C. proc. civ.
Concluzionând, în ipoteza invocării motivului prevăzut de art. 364 pct. i C. proc. civ., instanţa a constatat că tribunalul arbitral nu a încălcat ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţii imperative ale legii, petenta neinvocând expres atare încălcări, iar din susţinerile sale de fapt nerezultând astfel de încălcări.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, SC C. SA Târnăveni a declarat recurs, solicitând, în principal, admiterea recursului declarat, casarea integrală a sentinţei comerciale atacate şi desfiinţarea hotărârii arbitrale pronunţată în cauză, trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului litigiului Curţii de Apel Bucureşti, a acţiunii principale şi a celei reconvenţionale. În susbsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei comerciale recurate, rejudecarea acţiunii în anulare prin admiterea acesteia şi desfiinţarea sentinţei arbitrale, respingerea integrală a acţiunii comerciale formulată de pârâta-reclamantă - reconvenţional SC F.B. SRL Italia.
Recurenta a criticat sentinţa atacată, sub aspectul motivelor instituite de prevederile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele aspecte:
Procedura defectuoasă de soluţionare a cererii de repunere pe rol a cauzei la termenul din 1 noiembrie 2010.
Sub acest prim aspect, în opinia recurentei, instanţa a încălcat formele de procedură legală, a depăşit obiectul judecăţii din acel moment, a depăşit cadrul procesual, pe care ea însăşi l-a fixat, respectiv „discutarea cererii de repunere pe rol” şi a trecut la judecata propriu-zisă, fiind, astfel, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.
Faţă de situaţia anterior evocată, recurenta a susţinut că i-au fost încălcate drepturile procesuale privind pregătirea apărării.
În cadrul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. a arătat că soluţia este nelegală, în esenţă, pentru următoarele motive:
Instanţa a interpretat şi aplicat greşit art. 365 alin. (2) C. proc. civ., în raport de regimul juridic specific al acţiunii în anulare cu incidenţă asupra soluţionării motivului de anulare având ca obiect soluţionarea clauzei de exclusivitate din perspectiva nearbitrabilităţii acesteia.
Reiterând susţinerile cu privire la doctrina juridică şi jurisprudenţa la care a făcut referire, în opinia recurentei, acţiunea în anulare este o formă a controlului judecătoresc pe calea de acţiune principală, dar în acelaşi timp o cale de atac autonomă, de reformare şi devolutivă.
Astfel, în reglementările care privesc acţiunea în anularea hotărârii arbitrale (art. 364-3661 C. proc. civ.), ca o cale de atac specifică apropiată însă unei acţiuni introductive, nu este prevăzut un termen pentru motivarea acesteia sub vreo sancţiune procedurală, de unde se desprinde concluzia că, art. 365 alin. (2) priveşte doar termenul de o lună, în care acţiunea "poate fi introdusă", este interpretarea literară, logică şi strictă a textului. Ca şi apelul sau o acţiune judiciară comună, ea poate fi ulterior precizată şi dezvoltată ca motivare.
În acest context, recurenta a susţinut că acţiunea în anulare trebuie să fie analizată mai întâi ca o cerere de chemare în judecată, sub aspectul condiţiilor care să le îndeplinească (art. 112 C. proc. civ.) şi care în condiţiile art. 132 din Cod poate fi, întregită, modificată, precizată, până la prima zi de înfăţişare după cerinţele art. 134 din C. proc. civ. A precizat că a completat şi dezvoltat motivarea acţiunii în anulare (astfel ca şi la cererea de chemare în judecată), fără să aducă vreo modificare obiectului acţiunii în anulare, criticând considerentele instanţei de apreciere tardivă a motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 364 lit. b) C. proc. civ.
Sub acest aspect, cererea reconvenţională formulată de pârâtă se referă la alt raport juridic decât contractul părţilor invocat prin cererea principală, fiind soluţionată de tribunalul arbitral, deci, fără existenţa convenţiei arbitrale, astfel că nici analiza încălcării clauzei de exclusivitate, în sine un raport nepatrimonial, nu putea face obiectul arbitrajului.
Această situaţie a atras incidenţa motivului de nulitate prevăzut de art. 364 lit. b) C. proc. civ. şi Curtea de apel considerând litigiul arbitrabil a schimbat natura şi înţelesul actului juridic.
Pe de altă parte, tribunalul arbitral nu s-a pronunţat, iar instanţa a confirmat greşit legalitatea hotărârii atacate, neanalizând aspectele ridicate în faţa tribunalului arbitral ce rezultă din interpretarea şi executarea obligaţiilor contractuale cu privire la inserarea şi funcţionarea clauzei de exclusivitate impusă unilateral de intimată. Recurenta a dezvoltat, astfel, criticile referitoare la regimul juridic al clauzei de exclusivitate cu trimitere la normele de drept intern şi la prevederile Tratatului privind libera circulaţie a mărfurilor în UE care instituie principii şi reglementări concrete obligatorii privind ordinea comunitară şi normele privind concurenţa şi circulaţia mărfurilor şi la situaţia de fapt rezultată din derularea raporturilor economice avute cu intimata din această perspectivă, din probe rezultând şi reţinându-se că a operat rezilierea contractului prin notificarea de una din părţi, astfel că nu se mai poate vorbi de clauza de exclusivitate după această dată, iar intimata se face vinovată de săvârşirea unor fapte de concurenţă neloială şi încălcarea dreptului de proprietate industrială.
A arătat, totodată, că hotărârea este nelegală şi sub aspectul administrării probelor, fiind încălcate normele de procedură privind această materie cu caracter imperativ şi a reiterat punctual toate susţinerile din acţiunea în anulare.
Intimata SC F.B. SRL Italia a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., critica recurentei vizând soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare la acelaşi termen de judecată la care s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, neputând fi primită.
Este de necontestat că pricina a fost suspendată, din vina petentei SC C. SA Târnăveni, în temeiul dispoziţiilor art. 1551 pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de către instanţă în cursul judecăţii, respectiv pentru nedepunerea la dosar a traducerilor legalizate după actele procedurale din dosarul arbitral.
Înalta Curte, constată că, la termenul din 1 noiembrie 2010, instanţa a dat cuvântul părţilor pe cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de petentă, a constatat că aceasta a depus la dosar înscrisurile din dosarul arbitral în traducere legalizată şi a dispus în mod corect repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii, în raport de susţinerile şi poziţia părţilor, de îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina petentei, precum şi de prevederile art. 1551 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. potrivit cărora "judecata va fi reluată dacă obligaţiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite şi potrivit legii, aceasta poate continua”.
Faţă de aceste considerente este lipsită de fundament juridic susţinerea recurentei în sensul depăşirii de către instanţă a limitelor obiectului dedus judecăţii la termenul din 1 noiembrie 2010.
Nefondată este şi critica recurentei în sensul încălcării dreptului la apărare, întrucât SC C. SA a beneficiat de apărare calificată şi efectivă, apărătorul ales al acesteia fiind prezent la dezbateri - astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării de la acea dată - punând concluzii pe fondul acţiunii în anulare şi mai mult decât atât, instanţa amânând pronunţarea hotărârii pentru a da posibilitatea părţilor să depună şi concluzii scrise.
Analizând şi restul criticilor subsumate pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. se constată următoarele:
Prin acţiunea în anulare introdusă la 8 octombrie 2009 s-au invocat motivele prevăzute de art. 364 lit. e), f) şi i) C. proc. civ.
Ulterior, s-a invocat în plus lipsa clauzei compromisorii, motiv de anulare prevăzut de art. 364 lit. b) C. proc. civ., iar în cadrul motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., aspecte noi legate de interpretarea şi executarea contractului cu raportare la clauza de exclusivitate.
Instanţa de judecată a limitat analiza sa la motivele depuse iniţial, reţinând că restul nu a fost depus în termen.
Într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 365 alin. (2) C. proc. civ., acţiunea în anulare trebuie promovată în termen de 1 lună de la data comunicării hotărârii arbitrale, textul de lege nefăcând nicio referire cu privire la motivarea acesteia, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 132, 134 C. proc. civ.
Prin urmare, greşit instanţa nu s-a pronunţat în cadrul acţiunii în anulare şi cu privire la motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. b) C. proc. civ.
Analizând legalitatea hotărârii în această privinţă, nu pot fi primite însă susţinerile recurentei vizând admisibilitatea acţiunii în anulare din perspectiva dispoziţiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora „Tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe vreo convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante”.
Este de necontestat că soluţionarea unui litigiu pe cale arbitrală este condiţionată de încheierea unei convenţii arbitrale scrise, care, astfel cum rezultă din prevederile art. 343 C. proc. civ. poate îmbrăca forma unei clauze compromisorii înscrise în contractul principal, fie forma unei înţelegeri de sine stătătoare denumită compromis.
Totodată, potrivit art. 14 din Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj, convenţia arbitrală poate rezulta şi din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj.
Or, având în vedere clauza compromisorie stipulată la art. 21 şi 22 din contractul de vânzare-cumpărare pentru export încheiat la data de 12 martie 2007, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost competentă să soluţioneze prezentul litigiu referitor la constatarea rezoluţiunii de drept a contractului anterior menţionat, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 27 iunie 2007, iar motivul invocat de recurentă sub aspectul lipsei clauzei arbitrale, nu este fondat.
Cât priveşte restul criticilor din recurs, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că SC C. SA, deşi a invocat ca temei de drept al acţiunii în anulare dispoziţiile art. 364 lit. i) din C. proc. civ., totuşi întreaga sa apărare a fost numai pe aspectele juridice vizând reexaminarea pe fond a litigiului de natură comercială.
Recurenta a exprimat de fapt motive de nemulţumire referitor la soluţia de fond pronunţată de tribunalul arbitral şi la modul în care au fost interpretate clauzele contractuale, precum clauza de exclusivitate şi probele administrate cu martori şi interogatoriu, dar modalitatea în care au fost interpretate acestea nu constituie o chestiune de ordine publică, nu vizează bunele moravuri şi nici nu încalcă vreo dispoziţie imperativă a legii, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., aspect reţinut în mod corect de instanţa de control judecătoresc.
În acest context, clauza de exclusivitate şi concurenţa neloială, reglementările regimului concurenţei neloiale şi principiilor liberei concurenţe pe piaţă, referitoare la efectele convenţiilor şi la interpretarea acestora, de care se prevalează recurenta, nu constituie norme imperative, în sensul prevăzut de legiuitor prin art. 364 lit. i) C. proc. civ., precitat, spre a induce, în situaţia dovedirii încălcării lor, incidenţa acestui text legal, după cum nici aspectele legate de interpretarea contractului şi administrarea probelor la care se face trimitere.
Din interpretarea art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ. rezultă că acest text consacră acţiunea în anulare ca fiind singura cale de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale pentru motivele pe care le prevede imperativ şi limitativ, aspect reţinut de prima instanţă de control judecătoresc care a apreciat, cu justeţe, că această cale procedurală nu este una devolutivă, încât pentru toate considerentele de mai sus nu pot fi reţinute ca incidente, în cauză, nici motivele de recurs prevăzute de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul invocat astăzi, în şedinţă publică, cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată fără a fi dovedite, Înalta Curte, constată că acesta nu reprezintă motiv de ordine publică şi fiind invocat tardiv, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 301 cu referire la art. 3021 lit. c) văzând şi dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul SC C. SA Târnăveni este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins, menţinându-se sentinţa comercială nr. 131 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C. SA Târnăveni împotriva sentinţei comerciale nr. 131 din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pronunţată în Dosarul nr. 9399/2/2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2963/2011. Civil. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 2956/2011. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
