ICCJ. Decizia nr. 314/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 314/2011
Dosar nr. 19668/3/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 23 mai 2008 reclamanta U.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice ca instanţa să-i oblige pe cei trei pârâţi la măsuri reparatorii prin echivalent (compensare cu un alt teren, despăgubiri în bani sau acordarea de titluri de valoare ori acţiuni), pentru suprafaţa de 357,06 mp teren intravilan, situată în Bucureşti, sector 2, dobândit de tatăl său, D.A., prin contractul de vânzare –cumpărar.
La termenul de judecat din data de 6 aprilie 2009 a precizat că nu înţelege să se mai judece cu pârâta Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Municipiului Bucureşti, care nu are calitate în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 645 din 7 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis cererea precizată de reclamanta U.R. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti şi a fost obligat aceasta să emită dispoziţie cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din sectorul 2, la valoarea ce va rezulta din scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii din valoarea de piaţă stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare; s-a respins cererea precizată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata sumei de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din certificatele de moştenitor din 16 iunie 1994 şi din 11 octombrie 2005 rezultă că de pe urma defunctului D.A. au rămas ca moştenitori reclamanta în calitate de fiică şi numita D.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, iar după decesul acesteia din urmă a rămas ca unică moştenitoare reclamanta.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin expropriere conform Decretului nr. 1167/1967, fostul proprietar D.A. figurând cu suprafaţa de teren de 397,06 mp şi construcţii în suprafaţă de 199,80 mp.
A mai reţinut instanţa de fond că, reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, conform art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic G.V. în sensul că întregul teren în litigiu este ocupat de construcţia – bloc de locuinţă şi de infrastructura tehnico- edilitară şi spaţiile verzi aferente acesteia, în mod evident terenul nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Apelanta – reclamantă U.R. a critica soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că în mod eronat tribunalul a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie privind măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, întrucât prin acţiune a solicita să-i dea un alt teren, sau să fie despăgubită în bani de către Ministerul Finanţelor Publice.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 21 alin. (2) din Constituţia României şi Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii.
Apelantul – pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a criticat soluţia, arătând că nu a soluţionat notificarea deoarece nu au fost depuse toate actele doveditoare, iar în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, numai unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
A mai criticat soluţia şi pentru greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată cât timp în mod eronat a fost obligat să emită dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 180/A din 10 martie 2010 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta U.R. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva sentinţei civile nr. 645 din 7 mai 2009 a Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, având în vedere că unitatea deţinătoare nu a răspuns notificării şi a obligat Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită dispoziţie de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
În soluţionarea cauzei au fost respectate prevederile legale incidente în cauză, respectiv art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii.
Acordarea de despăgubiri pentru terenurile preluate abuziv de către stat este în concordanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu condiţia ca organele administrative ale statului, în sarcina cărora sunt stabilite obligaţiile prevăzute de lege să se conformeze actelor normative şi să despăgubească persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Curtea, a făcut trimitere la cauza Faimblat contra României, concluzionând că în situaţia în care organele administrative nu îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege, instanţa nu poate crea o „lex tertia" prin care să statueze asupra unei alte modalităţi de acordare a despăgubirilor, decât cea prevăzută de legea internă.
Instanţele nu pot obliga Ministerul Finanţelor Publicesă acorde despăgubiri deoarece acesta nu are atribuţii prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 10/2001, astfel încât în mod corect a fost respinsă acţiunea faţă de acest pârât.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Curtea a reţinut că, pentru soluţionarea cauzei, prima instanţă, în mod corect a avut în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, astfel încât pârâtul apelant nu se poate apăra susţinând că partea nu a depus toate actele necesare pentru soluţionarea notificării.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta U.R. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut că, în mod greşit pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Ministerul Finanţelor Publice nu au fost obligaţi la plata contravalorii imobilelor teren şi construcţii ce au fost luate de la antecesorul acestora D.A., în cuantumul rezultat din cele două expertize efectuate pe fondul cauzei, fie să fie despăgubită prin echivalent prin emiterea de titluri de valoare de către Ministerul Finanţelor Publice, fie prin atribuirea de acţiuni la fondul „Proprietatea", în acelaşi cuantum stabilit prin cele două expertize.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Atât prima instanţă cât şi cea de apel, au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită deciziei prin care să constate că reclamanta - recurentă are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele din litigiu.
Prin art. 1 alin. (1) din Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură.
În acest sens, art. 13 alin. (1) stipulează că, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit Legii nr. 247/2005 se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din analiza acestor texte de lege rezultă că pârâţii – intimaţi nu au competenţa legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a propune acordarea acestora în condiţiile legii speciale.
Trimiterea la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de competenţă a instanţelor şi o încălcare a art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cum greşit susţine recurenta.
Faţă de cele expuse, recursul declarat în cauză va fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta U.R. împotriva deciziei civile nr. 180 A din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 316/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 313/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
